Credinţa în Dumnezeu m-a ocrotit

ERA în mai 1945, iar cel de-al doilea război mondial tocmai se terminase în Europa. Mă întorsesem acasă, în Chojnice (Polonia), cu numai două zile în urmă. Călătoria durase aproape două luni, întrucât a trebuit să merg pe jos şi să fac mai multe opriri pentru a vizita câteva persoane. Ultimii doi ani i-am petrecut în lagărul de concentrare de la Stutthof, în apropiere de Danzig (Gdańsk, în prezent).

Împreună cu mama şi cu cele două surori ale mele stăteam în camera de zi şi ne bucuram de o vizită. La uşa de la intrare s-a auzit o bătaie, iar Elaine, sora mea mai mare, s-a scuzat şi s-a dus să deschidă. N-am acordat o atenţie prea mare acestui fapt până în momentul în care am auzit ţipătul ei. Am sărit rapid de pe scaun şi am fugit la uşă. Acolo se aflau Wilhelm Scheider şi Alfons Licznerski, doi colaboratori creştini despre care credeam că au murit la puţin timp după ce îi văzusem ultima dată.

Fiindcă preţ de câteva clipe am rămas cu ochii holbaţi şi cu gura căscată, nevenindu-mi să-mi cred ochilor, fratele Scheider m-a întrebat dacă aveam de gând să-i invit înăuntru. Restul zilei, până seara târziu, l-am petrecut depănând povestiri şi amintindu-ne de modul în care Iehova Dumnezeu ne-a ocrotit în perioada detenţiei noastre. Înainte de a vă povesti câteva dintre experienţele prin care am trecut, daţi-mi voie să vă relatez cum am ajuns în lagărul de concentrare.

Credinţa testată la o vârstă fragedă

Părinţii mei au devenit Studenţi ai Bibliei (cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova) cam pe vremea când m-am născut eu, adică în 1923. Anii dinaintea celui de-al doilea război mondial nu au fost uşori pentru Martori. În şcoală se preda religia catolică, iar Martorii erau trataţi cu asprime. Eu eram adesea hărţuit de alţi copii, iar profesoara întotdeauna era de partea lor, împotriva mea. Lucrarea de predicare se desfăşura şi ea cu dificultate. Odată, în timp ce predicam în Kamień, un oraş din apropiere, cel puţin o sută de locuitori din oraş ne-au înconjurat pe 20 dintre noi, Martorii. Soldaţii polonezi au sosit tocmai la timp ca să ne apere de gloată.

Persecuţia s-a intensificat după ce Germania a invadat Polonia în septembrie 1939. În cele din urmă, în 1943, am fost arestat de Gestapo pentru că am refuzat să mă înrolez în armata germană. Cât timp am stat la arest, am fost interogat de Gestapo, care încerca să obţină de la mine numele altor Martori din acea zonă. Fiindcă am refuzat, agentul Gestapo mi-a spus că, probabil, voi muri într-un lagăr de concentrare.

La început, am fost trimis la închisoarea din Chojnice, unde doi temniceri m-au bătut cu un baston de cauciuc, încercând să mă oblige să-mi încalc hotărârea de a rămâne loial lui Iehova. M-au bătut vreo 15—20 de minute, timp în care eu mă rugam fierbinte. Înainte de a înceta să mă mai bată, unul dintre temniceri s-a plâns că el va fi „terminat“ înaintea mea.

Oricât de ciudat vi s-ar părea, după primele câteva lovituri nu le-am mai simţit deloc pe următoarele. Parcă nu puteam decât să le aud, era ca şi cum cineva bătea toba undeva, în depărtare. Cu siguranţă, Iehova mă ocrotea şi îmi răspundea la rugăciuni. Vestea că am fost bătut s-a răspândit în întreaga închisoare, iar unii au început să mă numească „omul lui Dumnezeu“. La scurt timp după aceea, am fost trimis la sediul Gestapoului din Danzig. O lună mai târziu am fost dus în lagărul de concentrare de la Stutthof.

Viaţa la Stutthof

După sosire ni s-a spus să ne aliniem în faţa barăcilor. Un kapo (un prizonier numit să-i supravegheze pe ceilalţi prizonieri) ne-a arătat cele trei coşuri uriaşe de la crematoriu şi ne-a spus că peste trei zile vom fi în cer alături de Dumnezeul nostru. Ştiam că fratele Bruski, din congregaţia din Chojnice, congregaţie din care făceam şi eu parte, fusese trimis la Stutthof, aşa că am încercat să dau de el. Însă un alt prizonier mi-a spus că murise cu o lună în urmă. Am fost atât de copleşit de această veste, încât pur şi simplu m-am prăbuşit. Mă gândeam că dacă un creştin tare pe plan fizic şi spiritual, cum era fratele Bruski, a murit, cu certitudine voi muri şi eu.

Ceilalţi prizonieri m-au ajutat să mă înapoiez la baracă, şi atunci l-am întâlnit pentru prima dată pe fratele Scheider. Am aflat mai târziu că înainte de război el fusese supraveghetorul filialei din Polonia. A discutat mult cu mine, explicându-mi faptul că dacă îmi voi pierde credinţa în Iehova, voi muri! Simţeam că Iehova l-a trimis ca să mă întărească. Într-adevăr, cât de adevărat este proverbul: „Este un frate născut pentru timp de durere“! — Proverbele 17:17, New World Translation.

În acel timp credinţa mea slăbise, iar fratele Scheider mi-a reamintit textul din Evrei 12:1. Acolo li se spune creştinilor să fie vigilenţi cu privire la păcatul care îi prinde cu uşurinţă în mreje, şi anume lipsa de credinţă. El m-a ajutat să-mi reamintesc de cei loiali menţionaţi în Evrei, capitolul 11 şi să-mi examinez propria credinţă prin prisma credinţei acestora. Începând din acel moment am stat cât mai aproape posibil de fratele Scheider şi, deşi era cu 20 de ani mai mare decât mine, am devenit prieteni foarte apropiaţi.

Odată, un bărbat masiv purtând un triunghi verde pe îmbrăcăminte (ceea ce însemna că era un criminal) mi-a spus să mă urc pe o masă şi să le predic prizonierilor despre Iehova. Când am început să fac acest lucru, ceilalţi prizonieri au început să mă ridiculizeze. Însă bărbatul cel masiv a intervenit şi i-a potolit — tuturor le era frică de el. În restul săptămânii, când ne adunam la prânz sau seara să mâncăm, individul cel masiv mă punea să mă urc pe masă şi să le predic.

În săptămâna următoare, câţiva dintre prizonieri, inclusiv eu, am fost mutaţi într-o altă baracă. Un alt prizonier cu un triunghi verde s-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce m-a trimis Dumnezeul meu într-un „iad“ ca ăsta. I-am răspuns că motivul era acela de a le predica prizonierilor şi că prin faptul de a fi acolo îmi putea fi testată credinţa. Cât timp am fost împreună cu aceşti prizonieri am avut posibilitatea să le predic în fiecare noapte, timp de două săptămâni.

Într-o zi un kapo i-a spus unui alt prizonier să mă bată. Acesta a refuzat, riscând astfel ca el însuşi să fie bătut. Când l-am întrebat de ce nu m-a bătut, mi-a spus că avusese de gând să se sinucidă, însă după ce a ascultat una dintre cuvântările mele s-a răzgândit. A considerat că eu i-am salvat viaţa şi că nu l-ar putea bate pe cel care a făcut aşa ceva.

Încercarea la maxim a credinţei

În iarna anului 1944, ruşii au ajuns aproape de Stutthof. Conducerea lagărului german a decis să mute prizonierii înainte de sosirea ruşilor. Nemţii ne-au încolonat pe aproximativ 1 900 dintre prizonieri şi ne-au pus să mărşăluim spre Słupsk. După ce am parcurs jumătate din drum, mai rămăseserăm circa 800. Pe tot parcursul drumului am auzit de nenumărate ori împuşcături, de aceea am tras concluzia că ceilalţi ori au fost împuşcaţi, ori au reuşit să evadeze.

La începutul călătoriei am primit fiecare 450 de grame de pâine şi 220 de grame de margarină. Mulţi au mâncat imediat tot ce li se dăduse. Însă, ştiind că vom călători circa două săptămâni, mi-am drămuit alimentele cum am putut mai bine. Printre prizonieri nu eram decât aproximativ zece Martori, iar pe fratele Scheider şi pe mine nu ne-au despărţit.

În cea de-a doua zi a călătoriei fratele Scheider s-a îmbolnăvit. De atunci începând, a trebuit, practic, să-l duc eu, fiindcă dacă ne-am fi oprit, am fi fost împuşcaţi. Fratele Scheider mi-a spus că faptul că eram acolo ca să-l ajut era un răspuns la rugăciunile pe care el i le adresase lui Iehova. În cea de-a cincea zi eram atât de obosit şi de flămând, încât simţeam că nu mai pot face nici un pas şi cu atât mai puţin să-l duc şi pe fratele Scheider. Şi lui îi scădeau tot mai mult puterile datorită lipsei de alimente.

Chiar în după-amiaza acelei zile fratele Scheider mi-a spus că trebuia să-şi facă nevoile şi l-am dus lângă un copac. Eu eram atent să nu fim văzuţi de gărzile germane. După circa un minut, fratele Scheider s-a întors cu o pâine în mână. „De unde o ai?, l-am întrebat. Atârna cumva în vreun copac?“

El a spus că în timp ce eu eram întors cu spatele, s-a apropiat de el un bărbat şi i-a dat pâinea. Acest fapt mi s-a părut uluitor, fiindcă eu nu văzusem pe nimeni nicăieri. Dar pentru că ne era atât de foame, nu ne-am mai întrebat cum a putut ajunge la noi. Trebuie să vă spun însă că începând de atunci rugăciunea prin care Isus ne-a învăţat să ne rugăm pentru pâinea de fiecare zi a dobândit pentru mine o semnificaţie mult mai profundă (Matei 6:11). N-am fi văzut lumina zilei următoare dacă n-am fi primit pâinea aceea. M-am gândit şi la cuvintele psalmistului: „N-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pîinea“. — Psalmul 37:25.

După aproximativ o săptămână, după ce parcursesem jumătate din distanţa până la Słupsk, ne-am oprit la o tabără pentru tineretul hitlerist. Acolo ne-am putut întâlni cu prizonieri din alte lagăre. Fratele Licznerski s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a fost mutat într-o baracă specială, unde se aflau alţi prizonieri bolnavi. În fiecare seară mă strecuram afară din baraca în care stăteam şi mergeam la fratele Licznerski. Dacă aş fi fost prins, aş fi fost împuşcat, dar consideram că trebuia să fac tot posibilul să-i scadă febra. Udam o cârpă, şedeam lângă el şi îi ştergeam fruntea. După aceea mă strecuram înapoi în baraca în care stăteam eu. Apoi s-a îmbolnăvit şi fratele Scheider de febră tifoidă şi a fost dus în baraca în care se afla fratele Licznerski.

Ni se spusese că nemţii intenţionau să ne ducă până la Marea Baltică, iar acolo să ne îmbarce şi să ne ducă în Danemarca. Însă ruşii se apropiau tot mai mult. Văzând că nemţilor le este frică şi că încep s-o ia la fugă, prizonierii au profitat de ocazie pentru a evada. Nemţii mi-au ordonat să plec, dar pentru că fratele Scheider şi fratele Licznerski erau prea bolnavi ca să călătorească, iar eu nu eram în stare să-i duc, nu ştiam ce să fac. Aşa că am plecat, rugându-l pe Iehova să se îngrijească de aceşti dragi fraţi cu care am stat.

La o oră după plecarea mea, ruşii au intrat în lagăr. Un soldat i-a găsit pe fratele Scheider şi pe fratele Licznerski şi i-a ordonat unei nemţoaice care locuia la o fermă din apropiere să le dea zilnic supă de pasăre, până se vor însănătoşi. Femeia i-a spus soldatului că nemţii îi luaseră toţi puii. El i-a răspuns că dacă nu-i va hrăni pe aceşti oameni, o va omorî. Nu cred că mai este cazul să vă spun că ea a găsit imediat câţiva pui, iar dragii mei fraţi acum se puteau însănătoşi!

Purificarea credinţei continuă

Aşezaţi în camera de zi a mamei, am relatat aceste experienţe şi multe altele până în zori. Fraţii au rămas la noi câteva zile, după care fiecare a plecat la casa lui. După ce şi-a reasumat multe dintre vechile responsabilităţi, Iehova l-a folosit în mare măsură pe fratele Scheider pentru reorganizarea activităţii de predicare în Polonia. Însă, datorită faptului că puterea a fost preluată de către comunişti, activitatea de predicare se desfăşura foarte greu.

În repetate rânduri Martorii au fost arestaţi fiindcă predicau Regatul lui Dumnezeu. Adeseori am fost arestat şi interogat chiar de cei care m-au eliberat din mâinile naziştilor. După un timp ne-am dat seama de unde ştiau autorităţile atâtea lucruri despre activităţile noastre. Comuniştii infiltraseră în organizaţie spioni care să-i ţină la curent cu ceea ce făceam. Au reuşit să se infiltreze atât de bine, încât în 1950, într-o singură noapte au fost arestaţi mii de Martori.

În cele din urmă, împreună cu Helena, soţia mea, şi cu restul familiei noastre tot mai numeroase, am decis să ne mutăm în Statele Unite. Am ajuns acolo în 1966. În timpul vizitei mele la Brooklyn, New York, am avut posibilitatea să le ofer celor în drept de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova informaţii care să-i ajute să depisteze cine au fost cei implantaţi de comunişti în organizaţie. — Compară cu Faptele 20:29.

Acum am 70 de ani şi locuiesc în statul Colorado, unde slujesc ca bătrân într-una din congregaţiile locale. Datorită sănătăţii mele precare, în prezent nu mai pot face lucruri pe care le făceam altădată. Totuşi, mai pot gusta încă bucuria de a le vorbi oamenilor despre Regatul lui Iehova. Şi, atunci când lucrez în minister împreună cu cei mai tineri, profit de ocazie pentru a-i ajuta să înţeleagă că, indiferent de greutăţile cu care se confruntă, Iehova este prezent întotdeauna pentru a-şi exercita puterea în favoarea celor care au o credinţă deplină în el.

Privindu-mi viaţa retrospectiv, îi sunt recunoscător lui Iehova că ne-a ajutat pe mine şi pe prietenii mei să ieşim din situaţiile periculoase. Cu siguranţă, evenimentele prin care am trecut mi-au consolidat şi mai mult încrederea în grija lui ocrotitoare. Nu am nici o îndoială că acest sistem de lucruri se va sfârşi în curând în „necazul cel mare“ care se apropie cu rapiditate şi că supravieţuitorii vor avea măreaţa perspectivă de a reface întregul pământ într-un paradis. — Apocalipsa 7:14; 21:3, 4; Ioan 3:16; 2 Petru 3:13.

Abia aştept să particip la măreaţa restabilire a pământului la starea de paradis! Şi voi puteţi spera la fel dacă îndepliniţi voinţa lui Iehova cu toată puterea voastră şi dacă aveţi încredere în promisiunea pe care a făcut-o — de a-i ocroti pe cei care cred în el. — Relatată de Feliks Borys.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

La un an după ce am fost eliberat din lagărul de concentrare.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Eu şi Helena, soţia mea