Singurătatea — O suferinţă ascunsă
PUTEŢI să-i identificaţi în mulţime? Se citeşte pe feţele lor? Reuşesc ei să o mascheze cu un surâs atunci când vă salută? Îi recunoaşteţi după felul în care umblă sau după ţinută? Observaţi-l pe bătrânul acela care stă singur pe o bancă în parc sau pe tânăra aceea care stă singură în galeria de artă — suferă ei de singurătate? Priviţi cele trei generaţii reprezentate de bunică, mamă şi nepoată care privesc la vitrine. Par a fi destul de fericite, dar puteţi fi sigur de aceasta? Uitaţi-vă la colegii dvs. de serviciu. Poate că îi cunoaşteţi drept oameni fericiţi care au o familie unită şi un venit care le permite să trăiască fără probleme. Totuşi, nu s-ar putea ca unul dintre ei să spună cu sinceritate: „Mă simt singur“? Şi ce şanse există ca tânărul acela vesel şi plin de viaţă să sufere de singurătate? Răspunsurile la aceste întrebări s-ar putea să vă surprindă.
Conform definiţiei din Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary, singurătatea produce un sentiment de izolare şi deprimare. Cel afectat de ea are sentimentul că-i lipseşte ceva, simte un gol interior, însă acest lucru nu se observă întotdeauna în aspectul său exterior. O cercetătoare a făcut următoarea remarcă: „În societatea noastră singurătatea este un sentiment pe care îl ascundem — uneori chiar de noi înşine. Singurătatea este considerată o ruşine. Se presupune că dacă eşti singur vina este numai a ta, altminteri ai avea o grămadă de prieteni, nu-i aşa?“ Uneori acest lucru poate fi adevărat, în special când aşteptăm sau pretindem de la alţii mai mult decât este rezonabil.
Femei însingurate
După cât se pare, specialiştii sunt de acord că femeile de toate vârstele — în special cele căsătorite — aşteaptă de la viaţă mai mult decât bărbaţii. Este normal ca femeile văduve, femeile divorţate şi celibatarele înaintate în vârstă să se simtă uneori singure. Însă cum stau lucrurile cu mamele care par să aibă o căsnicie fericită? Reflectaţi, de exemplu, la aceste cuvinte ale unei învăţătoare în vârstă de 40 de ani: „Nu am timp pentru prietenii; le simt lipsa enorm de mult. De altfel, aproape că mi-e şi ruşine să o spun. Cum să mă plâng că sunt singură . . .? În fond am o căsnicie fericită, copii minunaţi, o casă frumoasă, o profesie care-mi place. Sunt mândră de ceea ce am realizat. Însă ceva îmi lipseşte“.
Chiar dacă o femeie îşi iubeşte cu adevărat soţul şi îi este fidelă, iar el îi răspunde cu aceeaşi măsură, o astfel de iubire nu satisface în mod deplin nevoia ei de companie. Învăţătoarea ale cărei cuvinte au fost citate anterior explică: „Cu toate că soţul meu îmi este cel mai bun prieten, aceasta nu compensează lipsa unor prietene bune. Un bărbat poate să audă, însă o femeie ascultă. Pe soţul meu nu-l interesează cât de tulburată sunt. El vrea să acţioneze repede pentru a rezolva problema. Prietenele mele, în schimb, m-ar lăsa să vorbesc. Şi, uneori, acesta este singurul lucru de care am nevoie“.
Când o femeie pierde pe cineva drag, fie în urma unui deces, fie în urma unui divorţ, repercusiunile de ordin afectiv pot fi foarte grave. Este cuprinsă de un sentiment de singurătate. Femeia văduvă sau divorţată trebuie nu numai să ceară ajutorul familiei şi prietenilor ei, ci şi să facă apel la propriile forţe pentru a se adapta noii sale situaţii. Chiar dacă pierderea suferită o va marca pe viaţă, ea trebuie să înţeleagă că viaţa merge înainte. Specialiştii au descoperit că, adesea, femeile care au personalităţi mai puternice pot să-şi învingă singurătatea mai repede decât celelalte.
Există puncte de vedere discordante în legătură cu cine suferă mai mult, femeile văduve sau cele divorţate. Revista 50 Plus relata: „Ori de câte ori invităm persoane divorţate în grupul nostru de sprijinire a văduvelor, cele două părţi sfârşesc prin a discuta despre cine suferă mai mult. Persoanele văduve spun: «Oh, cel puţin soţul dvs. trăieşte», iar cele divorţate răspund: «Bine, dar dvs. nu aţi fost respinsă, aşa cum am fost eu. Nu aţi trăit sentimentul eşecului»“.
Bărbaţi însinguraţi
În materie de singurătate, bărbaţii nu se pot mândri că sunt sexul tare. „Bărbaţii tratează lucrurile mai mult în mod fizic decât afectiv, a afirmat Anne Studner, specialistă în cadrul Serviciului pentru sprijinirea persoanelor văduve al AARP (Asociaţia Americană a Pensionarilor). O femeie îşi va spune povestea de o sută de mii de ori, pe când un bărbat va încerca mai degrabă să se recăsătorească decât să înfrunte durerea.“ Când tratează cu bărbaţi rămaşi singuri, consilierii trebuie uneori să dedice mult timp înainte ca aceştia să înceapă să-şi exprime sentimentele.
Specialiştii au descoperit că, spre deosebire de femei, bărbaţii caută mai degrabă compania unei femei căreia să i se destăinuie, decât pe cea a unui bărbat. Dr. Ladd Wheeler de la Universitatea Rochester, specialist în studiul fenomenului singurătăţii, arată că bărbaţii nu au suficientă încredere unii în alţii pentru a se simţi ataşaţi din punct de vedere afectiv. „Nevoia de a evada dintr-o stare de izolare afectivă apăsătoare survenită după pierderea soţiei, urmată de comunicarea cu o prietenă, pot ajuta, de asemenea, la explicarea motivului pentru care, în general, bărbaţii se recăsătoresc mult mai repede decât femeile atunci când rămân văduvi sau divorţează.“ — Revista 50 Plus.
Tinerii însinguraţi
Exită multe motive pentru care copiii şi tinerii suferă de singurătate — adesea similare celor ale persoanelor mai în vârstă. Mutarea într-o altă zonă, fapt care te obligă să-ţi părăseşti prietenii; răceala noilor colegi de clasă; un context religios sau etnic; divorţul părinţilor; sentimentul că nu eşti iubit de părinţi; faptul de a fi respins de o persoană de sex opus — toţi aceştia sunt factori care pot crea un sentiment de singurătate.
Copiii au nevoie de cineva cu care să se joace. Au nevoie de sprijin afectiv şi de înţelegere. Au nevoie de afecţiune şi de confirmarea propriei valori. Trebuie să ştie că cei din jurul lor se vor dovedi loiali şi demni de încredere. Când sunt înconjuraţi cu dragoste ei se simt în siguranţă şi, în plus, învaţă să manifeste iubire faţă de alţii. Acest sprijin poate proveni din diverse surse — din partea familiei, a colegilor şi chiar a animalelor favorite.
Începând din prima clasă elementară şi până la universitate, băieţii şi fetele suferă în egală măsură de singurătate, aceasta datorându-se de multe ori faptului că nu sunt acceptaţi de colegii lor. „Sunt tristă pentru că sunt singură şi nu vorbesc, se lamenta o elevă de liceu. Mă mulţumesc să-i ascult pe profesori, să-mi fac temele, şi atât. În timpul pauzelor, pur şi simplu mă aşez într-un colţ şi desenez. Toţi ceilalţi discută între ei, însă cu mine nu vorbeşte nimeni. . . . Ştiu că nu pot să rămân la nesfârşit în cochilia mea, însă pentru moment nu pot să fac altceva.“
Dar nu întotdeauna se poate da vina pe atitudinea distantă sau dispreţuitoare a altora. Uneori poate fi de vină chiar comportamentul persoanei în cauză, ca de exemplu o timiditate extrem de mare, o emotivitate sau o impulsivitate excesivă, precum şi dificultatea de a se înţelege cu colegii. O infirmitate poate juca, de asemenea, un rol determinant în a-i face pe tinerii de orice vârstă să sufere de singurătate, în cazul în care aceştia nu sunt tari moraliceşte şi extravertiţi.
Necesitatea de a face personal un efort
Vorbind despre o persoană care încearcă să lupte împotriva singurătăţii, Dolores Delcoma, profesor de educaţie sanitară la Universitatea de Stat din Fullerton, California, a enunţat un adevăr fundamental: „Efortul trebuie să pornească din interiorul său. Individul trebuie să-şi identifice singur problema deoarece, indiferent cât de mult s-ar strădui alţii să-l ajute, singura persoană care poate să-l ajute să iasă din cochilie este el însuşi“.
Cei care îşi creează dificultăţi în adaptare sunt identificaţi de dr. Warren Jones ca fiind predispuşi la singurătate: „Aceste persoane fac în mod involuntar ceva care le împiedică să se simtă aproape de ceilalţi. Unele nu ştiu să asculte şi monopolizează conversaţia. Au tendinţa de a se dovedi critice faţă de alţii şi faţă de ele însele; pun întrebări puţine şi adesea distrug o prietenie spunând lucruri josnice sau revoltătoare“.
În afară de aceste persoane, cărora le lipseşte în principal respectul de sine, există altele cărora le lipseşte sociabilitatea necesară pentru a stabili raporturi cu alţii. Referitor la acestea, medicul terapeut Evelyn Moschetta spune: „Persoanele însingurate nu sunt mulţumite de sine. Anticipând respingerea, ele nu fac nici măcar efortul de a aborda pe cineva“.
Însă contrar ideilor general acceptate, cercetătorii au descoperit că persoanele în vârstă suferă mai puţin de singurătate decât cele tinere. Nu se ştie cu exactitate din ce motiv. Ei au mai constatat că singurătatea celor de vârstă înaintată se datoreşte mai mult lipsei prietenilor decât lipsei rudelor. „Nu este vorba despre faptul că persoanele în vârstă acordă mai puţină importanţă relaţiilor familiale. Aceste persoane apelează la familie atunci când au nevoie de ajutor. Însă pot avea o mulţime de rude care să le ofere ajutor, şi totuşi să se simtă foarte singure dacă nu au prieteni.“
Nevoia de prieteni apropiaţi
Pentru persoanele de toate vârstele, prietenii apropiaţi pot satisface o necesitate mai mare decât cea pe care pot să o satisfacă familia şi rudele. Oamenii au nevoie de prieteni, de prieteni apropiaţi, de cineva în care să poată avea încredere sau căruia să i se destăinuie fără să le fie teamă că vor fi răniţi. Lipsa unui prieten de acest fel poate să amplifice singurătatea. Despre un astfel de prieten, eseistul american Ralph Waldo Emerson a scris: ‘Un prieten este cineva în faţa căruia pot gândi cu voce tare’. O astfel de persoană este un confident în faţa căruia vă puteţi deschide inima fără să vă fie teamă că veţi fi trădat sau că destăinuirile dvs. vor fi folosite pentru a vă discredita sau pentru a-i face pe alţii să râdă de dvs. Poate că unele persoane pe care le-aţi considerat prieteni loiali nu s-au dovedit întotdeauna demne de încredere, dar există „un prieten“ care ‘nu dă pe faţă secretul altuia’ şi „care ţine mai mult la tine decît un frate“. — Proverbele 18:24; 25:9.
Unora le place să dea impresia că sunt duri şi că nu au nevoie de nimeni. Ei se pretind a fi independenţi, fiind încrezători în forţele proprii. Totuşi, deseori ei se strâng în grupuri de „duri“. Copiii au asociaţii, înfiinţează cluburi, se reunesc în bande; adolescenţii se reunesc în bande cu motociclete; delincvenţii au complici care nu îi vor denunţa; cei care au probleme cu consumul de alcool se asociază cu Alcoolicii Anonimi; cei care luptă împotriva obezităţii aderă la asociaţii cu profil corespunzător. Oamenii sunt sociabili prin natura lor — se reunesc în grupuri pentru a găsi sprijin. Le place să aibă companie chiar şi atunci când trec prin momente dificile. Şi detestă în mod unanim singurătatea. Cum se poate lupta împotriva singurătăţii?
[Text generic pe pagina 5]
„Persoanele însingurate nu sunt mulţumite de sine.“