Cursele cicliste — Urcuşurile şi coborâşurile lor
STRĂDUINDU-MĂ din răsputeri, gâfâind, pedalând, însă nesimţind cu adevărat oboseala, eram sigur că merita efortul. După un urcuş de 25 de kilometri, în vârful trecătorii Marele Saint-Bernard, între Elveţia şi Italia, eram în frunte. Antrenorul meu semnala din maşina lui că eram în avans cu câteva minute. Deja mă vedeam câştigând etapa şi chiar îmbrăcând tricoul galben de lider.
Mă aflam în faţa motocicletelor şi a maşinilor şi goneam în jos pe cealaltă parte cu o viteză temerară. La jumătatea pantei, am luat una din curbe prea repede. Roata din spate a derapat sub mine şi am fost proiectat în afara şoselei. Cu efort, am terminat etapa, dar mi-am luat adio de la tricoul galben şi de la glorie. Nu am câştigat cursa Tour de l’Avenir 1966.
Cum mi s-a dezvoltat pasiunea
M-am născut în Bretagne la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În vestul Franţei ciclismul este foarte popular, iar regiunea a produs mulţi campioni. Copil fiind, obişnuiam să urmăresc cursele locale şi niciodată nu lipseam de la transmisiunile televizate ale curselor Tour de France. Văzându-i pe ciclişti urcând cu greu prin trecători montane ameţitoare şi avântându-se în jos pe versantele cele mai prăpăstioase, aveam sentimentul că erau nişte zei.
La vârsta de 17 ani, am decis să încerc. Cu ajutorul unui negustor de biciclete, mi-am cumpărat de ocazie prima mea bicicletă de curse. Aveam un program încărcat: antrenament în fiecare duminică dimineaţa, iar pe parcursul săptămânii, înainte şi după orele de serviciu. După numai două luni, cu inima bătându-mi cu putere, luam startul pentru prima mea cursă. Aş fi câştigat-o dacă grupul de ciclişti nu m-ar fi ajuns din urmă doar cu 10 metri înainte de linia de sosire! În restul anului, am fost clasat printre primii 15, aproape în toate cursele la care am participat.
Sezonul meu din 1962 a fost scurt. După trei luni de competiţie şi câteva victorii, am fost recrutat pentru 18 luni de serviciu militar în Algeria. După ce m-am înapoiat în Franţa, am petrecut anul 1965 pentru a mă readapta ciclismului. Dar în sezonul următor, eram ferm hotărât să gust din nou bucuria de a primi buchetul de flori al câştigătorului.
Începând din martie 1966, au urmat victorii după victorii. De fiecare dată când eram clasat primul sau al doilea în cursă, obţineam punctele care aveau să mă promoveze în final într-o categorie superioară, în care competiţia avea să fie şi mai aprigă. Însă, pe atunci lucram împreună cu tatăl meu la lustruit parchete. Munca era foarte obositoare şi nu-mi permitea să dedic atât de mult timp ciclismului cât aş fi dorit. Astfel, când atingeam numărul necesar de puncte pentru a mă menţine în categoria mea, mă mulţumeam cu premiile în bani câştigate la restul curselor şi mă lăsam învins pentru a nu fi promovat într-o categorie superioară.
Progrese rapide
Date fiind rezultatele mele, trei echipe mi-au oferit contracte de ciclism. Le-am refuzat pentru a nu-mi părăsi tatăl. Însă, antrenorul cel mai insistent l-a convins pe tatăl meu să-mi acorde o învoire de o săptămână pentru a concura într-o cursă dificilă în munţii Pirinei, care se întind de-a lungul graniţei dintre Franţa şi Spania. Am obţinut un loc de frunte, aşa că ne-am continuat drumul în Spania, unde am câştigat cursa pentru amatori, Turul Cataloniei. Câteva zile mai târziu, am participat la Turul Insulelor Baleare, am câştigat prima etapă şi am îmbrăcat tricoul de lider, doar pentru a-l pierde a doua zi la o etapă contracronometru, deoarece echipa mea a abandonat.
A urmat apoi Route de France, în regiunea Nisa. Am excelat la multe etape şi am câştigat trofeul pentru cel mai bun grimpeur. Datorită acestor rezultate bune, am fost selectat printre primii zece ciclişti şi am fost invitat să reprezint Franţa în Tour de l’Avenir, versiunea pentru amatori a Turului Franţei.
Pe parcursul celor două luni, singurele veşti primite de familia mea au fost cele din paginile sportive ale ziarelor. Gândindu-mă la tatăl meu şi la faptul că mă învoise doar pentru o săptămână, am refuzat oferta şi m-am întors acasă. Dar antrenorul meu şi un ziarist de rubrici sportive l-au convins pe tatăl meu că eu eram una dintre speranţele Franţei la ciclism, aşa că mi-a dat voie să plec. Parcă era un vis! Cu numai câteva luni în urmă, eram un amator de categoria a treia sau a patra, iar acum eram selectat pentru cea mai importantă cursă ciclistă de amatori din lume! Aşa cum am menţionat la început, o cădere mi-a ruinat şansele pentru acel Tur din 1966.
În 1967, am câştigat aproximativ zece competiţii de ciclism, am concurat în cursa Paris-Nisa şi m-am clasat al patrulea în Turul Morbihanului, din Bretagne. În 1968, la vârsta de 24 de ani, am semnat primul meu contract de profesionist, alăturându-mă echipei ciclistului olandez Jan Janssen. Am concurat în Turul Franţei, iar Jan a câştigat în acel an. În această perioadă, după o etapă contracronometru în Rennes, Bretagne, am cunoscut-o pe Danielle care venise acolo pentru a asista la prima ei cursă ciclistă. Aceasta nu avea să fie şi ultima, deoarece în anul următor ne-am căsătorit.
Cât de mult mi-au plăcut acele zile — spiritul de echipă, viaţa de nomad, admirarea a noi oraşe şi privelişti în fiecare zi! Nu câştigam mulţi bani, dar aceasta nu era o problemă, dat fiind că plăcerea oferită de ciclism era atât de recompensatoare. Am obţinut rezultate bune la diverse concursuri şi speram să câştig una dintre marile curse. Dar, începeam să-mi dau seama că o prăpastie imensă îi desparte pe cicliştii amatori de cei profesionişti.
Marii campioni . . . şi ceilalţi
Pe parcursul sezonului 1969, m-am alăturat faimosului ciclist francez Raymond Poulidor. Am concurat în marile curse tradiţionale de ciclism de o zi — Paris-Roubaix şi la Flèche Wallonne, în Belgia. Ţineam pasul cu cei mai buni ciclişti în trecători montane, terminând câteva etape cu rezultate bune. Însă, cel mai mult mă bucuram de câştigarea curselor locale din Bretagne în faţa mulţimilor de spectatori pe care îi iubeam.
Dar contrar speranţelor mele, la fel ca mulţi alţii, nu eram dotat cu capacităţi fizice de mare campion. La o etapă extenuantă a Turului Spaniei, a trebuit să abandonez din cauza zăpezii şi a ploii. Acolo am înţeles că marii campioni au ceva în plus, ceva cu totul special care îi face capabili să îndure atât căldura dogoritoare, cât şi gerul. Nu eram de talia lui Eddy Merckx, de exemplu, campionul belgian care domina ciclismul la acea dată. El ne depăşea cu mult pe toţi ceilalţi. De fapt, la cursele la care a participat el, eu efectiv i-am văzut doar spatele.
Solidaritate printre competitori
Chiar şi între echipele rivale exista solidaritate. M-am convins personal de lucrul acesta pe parcursul uneia dintre cele mai dificile etape ale Turului Franţei din 1969. În seara precedentă sosisem la hotelul nostru epuizaţi după o serie de etape montane extenuante. Ceasul deşteptător a sunat la orele şapte ale dimineţii următoare. Ca de obicei, cu trei ore înaintea cursei, ne aştepta un mic dejun copios.
La start, eram circa 150, fiecare relatându-şi urcuşurile şi coborâşurile din ultimele zile, deşi cu precauţie, pentru a nu da în vileag strategia pe care avea să o folosească echipa în cursa care urma. Se anunţa o zi epuizantă. Această etapă începea la Chamonix, aflat la poalele lui Mont Blanc, şi se încheia la Briançon, cu 220 de kilometri de drumuri alpine şi cu trei trecători mari de traversat.
Încă de la început, ritmul a fost foarte rapid. În timp ce urcam spre trecătoarea Madeleine aflată la înălţimea de 1 984 de metri, ştiam că nu avea să fie o zi bună pentru mine. Ploua şi, pe măsură ce câştigam în altitudine, ploaia se transforma în zăpadă. În vârf, şase dintre noi din diferite echipe eram deja cu câteva minute în spatele liderilor. Înfriguraţi, am început să coborâm panta, degetele fiindu-ne atât de înţepenite încât cu greu reuşeam să frânăm fără să punem un picior pe pământ. Mai jos, un organizator a semnalizat din maşina lui că sosirea noastră târzie avea să ne descalifice cu siguranţă. Eram complet descurajat la gândul de a-mi vedea Turul Franţei sfârşind într-un loc pe care-l iubeam cel mai mult, munţii.
Deşi eforturile noastre păreau zadarnice, cel mai experimentat ciclist dintre noi ne-a încurajat să nu abandonăm. El a înviorat atmosfera, a readus grupul în formaţie şi ne-a sugerat să pedalăm pe rând în faţa grupului. Am perseverat. Când am ajuns la postul de aprovizionare cu alimente, era închis, dar nu ne-am făcut probleme, împărţind între noi puţina hrană ce ne mai rămăsese.
Când am ajuns din nou în vale, vremea călduroasă ne-a reînnoit forţele. Orele se scurgeau, iar în faţa noastră se aflau celelalte două mari obstacole ale zilei — trecătorile Telegraph şi Galibier, la 1 670, respectiv 2 645 de metri înălţime. La urcare, ne aştepta o minunată surpriză. La o curbă a drumului, am putut zări printre spectatori o masă multicoloră. Da, îi ajunsesem din urmă pe ceilalţi. I-am depăşit pe unii care renunţaseră şi pe alţii care păreau ţintuiţi la pământ. Am identificat pe una dintre tinerele speranţe ale Belgiei mergând pe jos, împingându-şi extenuat bicicleta. L-am ajuns din urmă pe liderul echipei mele şi am încheiat etapa în mod rezonabil.
Din toate acestea am învăţat o lecţie importantă pe care n-am s-o uit niciodată: Atâta timp cât linia de sosire nu este trecută, cursa nu este nici pierdută, nici câştigată. De asemenea, nu voi uita niciodată spiritul de întrajutorare reciprocă ce exista chiar şi între echipe rivale.
Primul contact cu Biblia
În 1972, am avut primul contact cu mesajul Bibliei. Un ciclist pe nume Guy, care abandonase recent ciclismul profesional, mi-a făcut o scurtă vizită şi mi-a vorbit despre noua lui credinţă. I-am spus că nu mă interesa chestiunea şi că fiecare crede că propria sa religie este cea mai bună. Guy mi-a arătat câteva versete din Biblie şi mi-a răspuns la obiecţii spunând că întrucât multe religii susţin că învăţăturile lor provin din Biblie, este uşor să testăm aceste convingeri comparându-le cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.
Eu auzisem de Biblie, dar fiind un catolic inactiv, nu credeam că ea ar avea vreo legătură cu religia mea. Totuşi, am considerat conversaţia noastră oportună, deoarece o rudă din partea soţiei mele, un misionar catolic, venea în vizită la noi şi puteam discuta toate aceste lucruri cu el.
Ruda soţiei mele a confirmat faptul că Biblia era într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu. Însă ne-a spus să fim vigilenţi deoarece, după părerea lui, Martorii lui Iehova erau oameni excelenţi, dar îi înşelau pe alţii. Când l-am văzut din nou pe Guy, l-am întrebat cu privire la aceasta. Mi-a explicat că, contrar cu ceea ce fusesem învăţat la biserică, doctrina nemuririi sufletului uman nu există în Biblie (Ezechiel 18:4). El a întrebat, de asemenea, de ce ruda noastră nu utiliza numele lui Dumnezeu, Iehova. — Psalmul 83:18.
Am fost surprins să aflu că Dumnezeu avea un nume. Când i-am arătat aceste versete rudei soţiei mele, el a spus că Biblia nu trebuie luată atât de literal. Discuţia noastră nu a mai continuat, iar Guy s-a întors la Paris, unde lucra.
După un an, Guy s-a reîntors în Bretagne şi ne-a făcut o vizită. El a reluat discuţiile cu noi arătându-ne că Biblia era, de asemenea, o carte profetică. Acest lucru ne-a încurajat să o studiem cu mai mare atenţie. Discuţiile noastre au început să fie mai regulate. Însă Guy trebuia să fie foarte răbdător cu mine, dat fiind stilul meu de viaţă încă axat pe ciclism şi tot ce implica acesta — prieteni, suporteri şi aşa mai departe. De asemenea, fiind din Bretagne, o regiune foarte ataşată de tradiţiile religioase, familiile noastre s-au împotrivit noului nostru interes faţă de Biblie.
În 1974, cariera mea de ciclist s-a încheiat brusc cu un accident de circulaţie. Acesta ne-a făcut să reflectăm la ce anume era cu adevărat important în viaţa noastră. Soţia mea şi cu mine am decis să ne mutăm din oraşul natal şi să ieşim de sub influenţa familiilor noastre. Din acest moment, am început să asistăm cu regularitate la întruniri la Sala Regatului aparţinând congregaţiei Dinan. Amândoi am progresat în adevăr şi am fost botezaţi în 1976.
De atunci am avut ocazia să le vorbesc despre Biblie multor ciclişti din generaţia mea. De asemenea, când merg din casă în casă, mulţi oameni mă recunosc şi se bucură să discute cu mine despre cariera mea de ciclist. Nu toţi sunt însă la fel de entuziasmaţi când le vorbesc despre mesajul Regatului.
În prezent, când simt nevoia să fac mişcare, mă plimb cu bicicleta împreună cu familia. Pe parcursul acestor momente apreciez veridicitatea cuvintelor lui Pavel: „Deprinderea trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare“. — 1 Timotei 4:8. — Relatată de Jean Vidament
[Chenarul/Harta de la paginile 24, 25]
Tour de France
Cea mai renumită cursă ciclistă de şosea din lume, Tour de France, a început în 1903. Ea cuprinde între 4 000 şi 4 800 de kilometri şi necesită circa trei săptămâni, în prezent încheindu-se la Paris. La această cursă participă circa 200 de concurenţi profesionişti, cursa desfăşurându-se pe teritoriul Franţei cu câteva incursiuni în ţările învecinate. Mulţimi de spectatori de-a lungul traseului îi încurajează pe ciclişti.
În fiecare zi, ciclistul care încheie etapa în cel mai scurt timp îmbracă tricoul galben. Cel care conduce până în ultima zi este câştigătorul.
Unele dintre cele mai scurte etape sunt etapele contracronometru, în care individual sau pe echipe se aleargă contracronometru. În etapa contracronometru la nivel de echipă, un anumit număr de ciclişti aparţinând aceleiaşi echipe trebuie să încheie etapa ca grup, toţi deodată.
[Harta]
Tour de France cursă de ciclism
Franţa
ROUBAIX (start)
PARIS
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
În 1968, la vârsta de 24 de ani, Jean Vidament a concurat în Tour de France
[Provenienţa fotografiei de la pagina 23]
Mike Lichter/International Stock