Veniţi să ne vizitaţi casa

„Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc . . . la casa părintească . . . la stîlpul hornului . . . la prichiciul vetrei cel humuit . . . parcă-mi saltă şi acuma inima de bucurie!“ — Ion Creangă.

CE ÎNŢELEGEŢI prin cuvîntul casă? O clădire bine construită de profesionişti din materiale moderne? Sau o clădire construită de proprietarii ei din materiale găsite pe plan local? Să aruncăm o privire rapidă asupra unor locuri pe care oameni din toată lumea le numesc casă.

Primul popas îl facem în El Salvador, unde îi întîlnim pe Jorge şi pe părinţii lui în sătuleţul Texistepegue. Vizitînd casa lui Jorge, remarcăm că duşumeaua este chiar pămîntul gol. Stîlpii ce susţin acoperişul sînt trunchiuri de copaci înfipte în pămînt. Pereţii din chirpici sînt acoperiţi cu un strat de noroi. Acoperişul de ţiglă se prelungeşte dincolo de pereţi pentru a oferi umbră şi pentru a proteja pereţii de ploaie. Însă în loc de ţiglă, mulţi oameni din El Salvador utilizează fire lungi de iarbă din care formează un acoperiş gros de 15 centimetri.

Unii oameni săraci din zonele rurale ale Columbiei locuiesc în case aproximativ identice cu acestea. Între stîlpii de rezistenţă înfipţi în pămînt se află pereţii formaţi din tulpini de bambus despicate în două şi acoperite cu un strat de noroi. Acoperişul constă din frunze de palmier aşezate pe prăjini.

În Tacuarembó, Uruguay, unele case sînt construite din chirpici, cărămizile fiind făcute dintr-un amestec de balegă de cal, pămînt şi apă. Amestecul este turnat în tipare de lemn şi lăsat pe o suprafaţă plană pentru a se usca la soare. Din cărămizile întărite se construiesc pereţii, iar pe stîlpii de susţinere ai acoperişului se aşază un acoperiş de paie. În loc de geamuri există obloane de lemn, iar duşumeaua este pămîntul gol.

Unele familii sărace din interiorul Uruguayului locuiesc în case de pămînt. Asemenea caselor din chirpici, aceste locuinţe sînt răcoroase vara şi călduroase iarna. Calupurile de pămînt sînt dispuse unele lîngă altele în aşa fel încît să formeze un zid gros de 60 de centimetri şi înalt de 1,80 metri. Trestii legate de prăjini formează un acoperiş gros de 18 centimetri. Pentru a da pereţilor exteriori un aspect compact, neted, unii îi acoperă cu un amestec de noroi şi balegă de vite. Pereţii despărţitori ai casei sînt făcuţi dintr-un schelet de lemn acoperit cu saci de iută cusuţi la un loc. Uneori sacii sînt acoperiţi cu un strat de noroi.

Unii uruguayeni din interiorul ţării, care trăiesc în zone din apropierea unor cursuri de apă şi mlaştini, locuiesc în case de trestie, al căror schelet este format din ramuri de copaci proaspăt tăiate de care sînt strîns legate mănunchiuri de trestie. Cum procedează ei? Trestia este tăiată la lungimea de 1,50 pînă la 1,80 metri şi este uscată la soare pînă dispare umezeala din ea. Apoi este legată în mănunchiuri cu diametrul de circa 23 de centimetri, după care este fixată de schelet pentru a forma pereţii şi acoperişul casei.

Case plutitoare

Aproape de orăşelul Iquitos, Peru, persoanele cu posibilităţi limitate îşi construiesc casa pe Amazon. Dar ce fac pentru ca aceasta să nu fie luată de curent? Ei taie din junglă bucăţi de lemn uşoare şi late din care fac o plută pe care o ancorează de nişte stîlpi înfipţi în albia rîului. După fixarea plutei de stîlpi, îşi zidesc pe ea casa — o construcţie formată dintr-o cameră cu pereţi laterali de bambus şi acoperiş de paie. Casa are propriul său sistem de aer condiţionat — aerul circulînd prin spaţiile libere dintre bucăţile de bambus din pereţii laterali. Adesea, din cauza intensei călduri tropicale, un perete întreg lipseşte.

Dormitorul constă de obicei dintr-un pat de lemn, hamacuri sau rogojini puse pe duşumea. Deşi acest tip de casă este rudimentar în comparaţie cu majoritatea caselor din Iquitos, aceasta este casa celor săraci.

Pe frumosul lac Titicaca din Peru, se construiesc case de trestie pe insule plutitoare. Insulele sînt făcute şi ele din trestie şi sînt de mărimi diferite, unele fiind mici cît un teren de tenis. Trestia se găseşte din abundenţă în acest lac situat la peste 3 800 de metri deasupra nivelului mării.

Ingenioşii locuitori leagă mănunchiuri de trestie la un loc pentru a face pereţii şi acoperişurile caselor lor construite pe platforma plutitoare. O dată pe an ei reînnoiesc stratul superior de trestie al platformei pentru a compensa deteriorarea stratului inferior. Platforma are o grosime de aproximativ 1,80 metri şi, cu timpul, partea inferioară se deteriorează.

Un alt tip de casă plutitoare, pe care unii chinezi o numesc casă, poate fi găsită în Hong Kong. Nu este ceva neobişnuit ca micile taximetre pe apă, care transportă contra cost pasagerii în portul Aberdeen din Hong Kong, să servească totodată drept case plutitoare pentru familiile care le pilotează. Aici familia găteşte, mănîncă şi doarme. Alte familii de chinezi îşi petrec toată viaţa pe nave de pescuit numite jonci, care au devenit practic casa lor.

În Europa, multe rîuri şi canale servesc transportului de mărfuri pe şlepuri. Unele familii de marinari transformă o extremitate a şlepului în locuinţă, şlepul devenind astfel casa lor plutitoare.

„Imobile“ stil Borneo

Pe insula Borneo, populaţia numită ibans, sau daiachi de mare, îşi construieşte locuinţe colective, o versiune a blocurilor de apartamente. Aceste construcţii lungi şi joase, susţinute de mulţi stîlpi fixaţi în pămînt, sînt situate sus pe malurile terasate ale rîurilor. Fiecare casă de genul acesta adăposteşte o comunitate întreagă, un sat sub un singur acoperiş.

Lungimea casei variază în funcţie de mărimea comunităţii, care poate cuprinde între zece şi o sută de persoane. Pe măsură ce, prin căsătorie, numărul familiilor creşte, casa este pur şi simplu extinsă pentru a le asigura adăpost.

Fiecare familie are propriul ei apartament. Cum au acces membrii familiei la locuinţa lor? Prin intermediul unei galerii deschise ce se întinde pe toată lungimea casei. Un acoperiş de paie atîrnînd deasupra furnizează galeriei umbră şi protecţie atunci cînd plouă. Cînd sînt acasă, locatarii îşi petrec cea mai mare parte a timpului în această galerie, vizitîndu-şi vecinii sau făcînd lucrări de artizanat, de pildă împletind coşuri sau ţesînd sarong-uri.

În interiorul fiecărui apartament, familia găteşte, mănîncă şi doarme. Deasupra apartamentului şi a galeriei se află un pod în care se depozitează uneltele agricole şi orezul. Acesta serveşte totodată ca dormitor pentru fete. Băieţii dorm în galerie pe rogojini.

Spre deosebire de blocurile multietajate din oraşele occidentale, aceste case nu au nici băi, nici toalete. Baia se face în rîul din apropiere, iar reziduurile sînt lăsate să cadă prin duşumeaua făcută din scînduri pe pămîntul aflat dedesubt la circa 4 metri adîncime, unde porcii şi găinile le fac să dispară.

Case subterane

În secolul al XIX-lea, mulţi dintre primii colonişti din Statele Unite şi-au făcut case din trunchiuri de copaci sau din pămînt, unii însă şi-au construit casele sub pămînt. Ei îşi săpau un adăpost format dintr-o cameră pe malul unei ravene, avînd acoperişul la acelaşi nivel cu malul. Prin acoperiş era scos un burlan pentru evacuarea fumului de la focul pentru gătit şi încălzit. Este adevărat că aceste case subterane erau întunecoase, dar aveau avantajul de a fi calde iarna. Şi nu era ceva neobişnuit ca bărbaţii care trăiau singuri să-şi împartă adăpostul cu caii sau vitele lor.

În prezent, pe Orchid Island, o insulă situată în apropiere de Taiwan, populaţia yamis încă mai construieşte case tradiţionale aproape în întregime subterane. Pereţii gropii sînt tapisaţi cu pietre, şi un canal de scurgere previne umplerea ei cu apă în timpul furtunilor. Grinzi de lemn susţin căpriorii şi acoperişul de paie. Deasupra fiecărei case există o construcţie mică, fără pereţi, constînd dintr-o platformă înălţată puţin şi protejată de un alt acoperiş de paie. Această platformă adăpostită constituie un loc răcoros unde se refugiază familia pentru a scăpa de căldura tropicală a amiezii. Alţi oameni însă au casa în întregime sub pămînt.

Cu cîţiva ani în urmă, în altă parte a lumii ideea de a locui în grote a revenit în actualitate. În valea Loarei din Franţa, faptul de a trăi în grote a devenit la modă în rîndul unor familii bogate. Acolo puteţi vedea o grotă transformată în cameră de zi, sufragerie şi bucătărie — o serie de camere dispuse una în spatele celeilalte adîncindu-se în costişă. O altă casă este constituită din mai multe grote situate una lîngă alta. Fiecare grotă are ferestre şi o uşă cu sticlă la intrarea în grotă permiţînd luminii să pătrundă. Familiile care locuiesc în aceste grote au investit sume serioase pentru a le moderniza, dotîndu-le cu apă curentă, electricitate şi alte facilităţi inclusiv instalaţie de aer condiţionat pentru combaterea igrasiei şi mucegaiului.

Casele despre care am discutat aici diferă, probabil, de casele dumneavoastră. Dar pentru cei care trăiesc în ele, acestea constituie casa, dulcea lor casă.