Visul unei Europe unite

„ÎN pragul unui vis.“ Aşa a intitulat The European un articol referitor la „ritmul vertiginos al integrării europene“. Cum s-a născut acest vis? Sînt justificate marile aşteptări pe care le generează?

La scurt timp după terminarea celui de-al doilea război mondial, Winston Churchill a propus formarea „Statelor Unite ale Europei“. De atunci se pare că lucrurile au fost dirijate în această direcţie. Acum anul 1992 este considerat drept o piatră de hotar în realizarea acestui vis. Dar de ce 1992?

Pe scurt, pînă la sfîrşitul acestui an, cei 12 membri ai C.E.E. (Comunitatea Economică Europeană) intenţionează să ajungă la o unificare economică completă. Aceasta va însemna un final al tuturor taxelor vamale. Ea le va permite cetăţenilor din cadrul Comunităţii Europene să se mute, fără restricţii, dintr-o ţară în alta, avînd aceleaşi drepturi şi posibilităţi de angajare ca şi cetăţenii locali. În final, va fi adoptată o monedă comună, cetăţenii vor avea paşapoarte şi permise de conducere europene, şi va fi creată o bancă centrală europeană. Se urmăreşte o politică comună cu privire la mediul înconjurător şi la utilizarea energiei nucleare. Se prevede, totodată, armonizarea legilor de circulaţie şi a altor legi.

C.E.E. va deveni, aşadar, cea de-a treia piaţă internă mondială. Un stat membru al C.E.E. va fi implicat cu o cincime din comerţul mondial — incluzînd atît importul, cît şi exportul. Astfel, politica economică a C.E.E. va influenţa, în mod logic, întreaga economie mondială, inclusiv economia ţărilor în curs de dezvoltare.

Un studiu recent arată că aproape 70% din toţi europenii sînt în favoarea schimbărilor programate. Mulţi dintre cetăţenii aparţinînd C.E.E. doresc, de fapt, să se meargă chiar mai departe. Circa trei sferturi dintre ei susţin necesitatea unificării cercetării ştiinţifice şi a adoptării unui sistem de prevederi sociale unic. Mai mult de jumătate doresc chiar o politică externă comună.

Astfel, de la simpla unificare economică s-a trecut la ideea posibilităţii unei unificări politice. Acum, cu o repeziciune neaşteptată, evenimente neprevăzute au dat un nou impuls realizării acestui obiectiv.

„Sîntem luaţi de vîrtej“

La 9 noiembrie 1989 Zidul Berlinului s-a prăbuşit. Ideea reunificării Germaniei, discutată adesea, dar considerată nerealistă, a devenit din nou un subiect de dezbateri aprinse. Reunificarea părea acum inevitabilă, dar aproape nimeni nu se hazarda să prezică momentul cînd avea să se producă. Cînd a fost acuzat că ar fi accelerat prea mult planurile de unificare, cancelarul german Helmut Kohl a spus: „Nu eu sînt cel care grăbesc lucrurile. Sîntem luaţi de vîrtej“. La 3 octombrie 1990 — după aproape 11 luni de la căderea Zidului — germanii erau în sărbătoare. Ţara era din nou unită.

Reunificarea Germaniei a marcat sfîrşitul războiului rece. Lumea se bucura încă în timp ce un alt eveniment neaşteptat acapara deja titlurile ziarelor. Cum avea să afecteze invazia Irakului asupra Kuweitului planurile pentru 1992? Jurnalistul John Palmer nota: „Criza din Golf mai degrabă accelerează decît să încetinească integrarea economică şi politică a Comunităţii Europene — şi poate să grăbească ziua în care C.E.E. va adopta o politică externă şi defensivă comună“.

În timpul acestei crize şi a îngrozitoarelor zile de război care au urmat, Comunitatea Economică Europeană nu a fost însă capabilă să ajungă la o politică comună. Acest lucru a determinat The European să-şi exprime opinia într-un editorial: „Slăbiciunea Comunităţii într-un moment de mare criză internaţională a demonstrat cît este de vital pentru Europa să stabilească o politică externă şi defensivă comună, care să o facă în măsură să acţioneze coerent şi cu încredere în sine“. Încheind pe un ton pozitiv, acesta a spus: „Criza din Golf i-ar putea oferi Europei şansa de a îndrepta regretabilul ei eşec şi de a face un important pas înainte în demonstrarea faptului că unitatea politică poate fi o realitate“.

Aşteptările sînt tot mai mari

Din ce în ce mai multe naţiuni doresc în prezent să se ataşeze Comunităţii Economice Europene. Austria, Cipru, Malta şi Turcia au solicitat să devină membre. Alţi eventuali candidaţi sînt Elveţia, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia. Chiar şi naţiuni din fostul bloc răsăritean au manifestat interes, inclusiv Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Însă, cererile acestor naţiuni nu vor fi luate în considerare decît după 1992, cînd completa unificare economică a celor 12 ţări membre ale C.E.E. va fi devenit realitate.

Trebuie să recunoaştem că s-au realizat mari progrese în ce priveşte unitatea europeană — şi încă într-un ritm considerat cîndva puţin probabil şi la o scară mai largă decît ar fi îndrăznit cineva să viseze vreodată. „Prevedem o nouă ordine europeană în care frontierele nu vor mai fi factori separatori, în care naţiunile pot trăi fără să se teamă una de alta şi unde oamenii sînt liberi să-şi aleagă propriul lor sistem social şi politic.“ Aşa scria Hans-Dietrich Genscher, ministrul afacerilor externe al Germaniei, la începutul anilor ’90. El a adăugat: „Această viziune nu mai este un vis. Este ceva realizabil“.

Dar este realist să credem că această unitate este posibilă? Dacă da, va oferi aceasta speranţa că unitatea europeană este doar un pas preliminar spre ceva mai mare — spre unitate mondială?

Nimeni nu va nega că lumea are nevoie de unitate, căci unitatea ar fi de mare ajutor în rezolvarea unora dintre cele mai grave probleme ale omenirii. Imaginaţi-vă ce s-ar putea realiza dacă timpul şi energia irosite în dispute ar fi canalizate cu eforturi unite spre realizarea unor probleme comune pentru binele tuturor!

Urmărind o politică de integrare economică şi monetară, un număr crescînd de naţiuni se pare că intenţionează acum să testeze dispoziţia reciprocă de a colabora. De exemplu, în încercarea de a constitui o piaţă comună asiatică, Australia, Brunei, Canada, Filipine, Indonezia, Japonia, Malaysia, Noua Zeelandă, Republica Coreea, Singapore, Statele Unite şi Thailanda au adoptat în 1989 un program economic numit Cooperare Economică între Asia şi Pacific.

Astfel scenariul este: o Germanie recent unită, integrată într-o Europă pe punctul de a fi unită, conducînd la o nu prea îndepărtată lume unită. Ideea pare bună, dar este oare realist să credem că ea poate fi realizată?

Reunificarea Germaniei comportă dificultăţi!

Deşi Germania este unită pe plan politic şi economic de peste un an, ţara se confruntă cu diverse probleme. Există încă deosebiri remarcabile între cele cinci noi state (fosta Germanie de Est) şi restul ţării. Euforia reunificării a făcut loc înţelegerii faptului că unitatea nu este uşor de realizat. Într-un fel sau altul, cu toţii, politicieni sau cetăţeni obişnuiţi, sînt obligaţi să plătească preţul.

În primăvara anului 1991, The European a vorbit despre „criza afectivă“ care exista în fosta Germanie de Est. Din cauza durelor realităţi economice datorate reunificării şi colapsului structurii sociale comuniste, medicii au raportat o accentuare remarcabilă a bolilor mintale şi a tulburărilor cauzate de stres.

Doctora psihiatră Gisela Ehle spune că „sentimentul de neputinţă este epidemic“ şi că „toţi oamenii cu care vorbeşti sînt deprimaţi“. De fapt, oamenii au experimentat toate schimbările majore cunoscute ca fiind cauze de deprimare: „concedieri, probleme conjugale, incertitudine cu privire la viitor, dificultăţi financiare, crize de identitate, adeseori o dureroasă pierdere a prestigiului în societate şi sentimentul general că viaţa nu are sens“. — The European.

Unificarea Europei — este oare mai uşoară?

Dacă reunificarea germanilor, popor cu un trecut istoric comun, care vorbeşte aceeaşi limbă, se dovedeşte dificilă, ce se poate spune despre crearea unei „Europe fără frontiere“ în favoarea căreia s-a pronunţat papa? Realizarea în 1992 a unităţii mult dorite de C.E.E. — unificarea a 12 economii în stadii diferite de dezvoltare şi putere, a 12 ţări cu rate de şomaj şi de inflaţie diferite — va fi destul de dificilă.

Evident, în 1992 vor exista părţi care vor pierde şi părţi care vor cîştiga. Pe o piaţă comună extinsă care va număra circa 320 de milioane de consumatori, unele firme vor fi mai în măsură să intre în concurenţă decît altele. Însă, unii oameni de afaceri spun că din fiecare trei societăţi aparţinînd C.E.E., două vor fi afectate în mod negativ. În plus, în timp ce turiştilor le va conveni probabil eliminarea controlului vamal, se estimează că în toată Europa 80.000 de funcţionari vamali vor avea nevoie de un nou loc de muncă.

Paul Wilkinson, expert în chestiuni internaţionale, ne aminteşte că deşi sîntem la începutul anului 1992, „Europa este formată încă din entităţi suverane separate“, fiecare avînd „propriile sale tradiţii în ce priveşte aplicarea legii“ şi „propriul său sistem juridic“. El avertizează: „Cooperarea se va face lent şi anevoios“.

În afara problemelor legate de limbă, nivele sociale diferite şi sisteme comerciale incompatibile, dificultatea majoră va consta probabil în învingerea prejudecăţilor. Aşa cum a spus odată fostul cancelar german Willy Brandt: „Zidurile ridicate în minţi sînt adesea mai solide decît cele de beton“.

Totuşi, moralul este ridicat, aşteptările sînt mari. „Nimeni nu se gîndeşte că 1992 va fi un an uşor, scrie un jurnalist, dar perspectivele par luminoase.“

Cît este de realist?

Chiar dacă s-ar ajunge la unitate economică şi politică, ar constitui acest lucru baza pentru realizarea unei păci adevărate şi a unei securităţi durabile? Să reflectăm: Deşi Statele Unite ale Americii sînt constituite din 50 de state cu legi şi guverne proprii unite din punct de vedere economic sub un guvern naţional, ţara are totuşi milioane de şomeri; stabilitatea sa economică este încă ameninţată de recesiuni şi depresiuni periodice, precum şi de inflaţie. Iar existenţa unei anumite unităţi politice nu a protejat ţara de teribila poluare, criminalitate, abuz de droguri, sărăcie şi discriminare rasială.

Referitor la instabilitatea ce domnea în ţara sa, istoricul sovietic Iuri Afanasiev a spus: „Cea mai mare problemă din casa noastră a venit de unde ne aşteptam cel mai puţin: din marea diversitate de naţionalităţi. . . . Credeam că imperiul nostru era protejat de astfel de probleme; la urma urmelor, nu ne bucurăm noi de o anumită imunitate în ‘eterna noastră fraternitate de popoare’?”

Unitatea economică şi politică evident nu este suficientă pentru a crea o unitate adevărată. Pentru a crea o „eternă fraternitate de popoare“ este nevoie de ceva mai mult. De ce anume?

Speranţe bine fondate

Unde există unitate veritabilă, războiul este necunoscut. Dar o dovadă incontestabilă că oamenii sînt în mod iremediabil dezbinaţi o constituie faptul că timp de milenii ei s-au ucis unii pe alţii în războaie. Se va sfîrşi vreodată această absurdă pierdere de vieţi omeneşti?

Da, se va sfîrşi. Scopul declarat al lui Dumnezeu este de a instaura o lume paşnică. Cum? Prin dezarmare totală. Psalmistul biblic a scris sub inspiraţie: „Veniţi şi priviţi lucrările DOMNULUI [Iehova, NW], pustiirile pe care le-a făcut El pe pămînt! El a pus capăt războaielor pînă la marginea pămîntului“. — Psalmul 46:8, 9.

Diavolul se opune vehement acestui program divin de realizare a unităţii mondiale. De la primul război mondial încoace se împlinesc cuvintele Bibliei: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a coborît la voi cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţin timp“. — Apocalipsa 12:12.

Unitatea mondială, şi implicit pacea şi securitatea, se bazează pe închinarea în unitate la Dumnezeul care „a pus capăt războaielor“; ea nu se bazează pe închinarea dezbinată adusă rivalului său care este descris ca fiind „cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţin timp“. Pentru ca speranţele noastre de unitate mondială să se realizeze, ele trebuie să se bazeze pe acceptarea faptului că Regatul lui Dumnezeu este o realitate, că el este un guvern propriu-zis care domneşte în ceruri. Acest guvern mondial autorizat de însuşi Iehova Dumnezeu este unicul mijloc prin care va fi realizată unitatea mondială.

Regatul lui Dumnezeu formează deja nucleul unei societăţi pămînteşti unite care va lua locul lumii războinice, lipsite de unitate, pe care o cunoaştem acum. Profeţia biblică spune: „Se va întîmpla în zilele din urmă că . . . multe popoare [din toate naţiunile] se vor duce şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele DOMNULUI [Iehova, NW], la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui». . . . Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul“. — Isaia 2:2–4.

Această profeţie biblică nu descrie o nouă ordine mondială de factură umană, deşi aceste minunate cuvinte au fost scrise pe un zid din faţa sediului Naţiunilor Unite din New York. Mai degrabă, această profeţie referitoare la pace şi unitate între multe popoare se împlineşte astăzi în rîndurile Martorilor lui Iehova, care provin din peste 200 de naţiuni ale lumii. Ei constituie dovada de necombătut că o nouă societate mondială este în curs de formare.

Martorii lui Iehova sînt dispuşi să se lase instruiţi de Cuvîntul lui Dumnezeu. Ei aplică lucrurile pe care le învaţă, inclusiv sfatul de a trăi în pace renunţînd la armele de război. Ei se bucură astfel de o unitate internaţională neexperimentată de vreo altă organizaţie de pe pămînt, fie ea religioasă, economică sau politică. Această caracteristică a fost evidentă la congresele Martorilor lui Iehova din vara trecută, congrese cu ocazia cărora numai în Europa răsăriteană, peste 370.000 de persoane s-au reunit în pace şi unitate!

Este adevărat, nici unul dintre noi nu ştie cu certitudine în ce măsură vor fi realizate speranţele economice sau politice pentru anul 1992. Dar există alte lucruri de care putem fi siguri. De exemplu, anul 1992 va vedea o continuare, conform programului stabilit, a divinei numărători inverse care duce la executarea judecăţii lui Dumnezeu asupra lumii lui Satan (Isaia 55:11; Habacuc 2:3). Astfel, 1992 îi aduce pe creştinii fideli cu un an mai aproape de promisa lume nouă a lui Dumnezeu, în care va locui dreptatea.

Martorii lui Iehova îi invită pe iubitorii unităţii mondiale să cerceteze mai îndeaproape aceste speranţe bazate pe Biblie cu privire la viitor. Există speranţe mari care nu vor rămîne neîmplinite!

[Chenarul de la pagina 24]

Spre unitatea europeană

1948: Belgia, Olanda şi Luxemburg (Benelux) creează o uniune vamală, care în 1960 constituie baza unei economii unite, iar în 1970 baza pentru libera circulaţie a oamenilor

1951: Semnarea la Paris a Tratatului pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

1957: Prin Tratatul de la Roma se instituie Comunitatea Economică Europeană avînd ca state membre BELGIA, REPUBLICA FEDERALĂ GERMANIA, FRANŢA, ITALIA, LUXEMBURG şi OLANDA

1959: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, şi Suedia formează A.E.L.S. (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb)

1973: DANEMARCA, IRLANDA şi MAREA BRITANIE se alătură Comunităţii Economice Europene

1979: Stabilirea sistemului monetar european; au loc primele alegeri directe ale Parlamentului european

1981: GRECIA este acceptată ca membră a C.E.E.

1986: PORTUGALIA şi SPANIA se alătură la C.E.E.

Notă: Cele 12 state membre ale C.E.E. sînt indicate cu litere majuscule.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cînd controlul vamal va înceta, 80.000 de oameni vor avea nevoie de noi locuri de muncă