Campionatele mondiale de fotbal — Sport sau război?

De la corespondentul din Italia al revistei Treziţi-vă!

ATENŢIA lumii s-a concentrat asupra fotbalului. Din 8 iunie pînă în 8 iulie 1990, ochii a sute de milioane de oameni au fost nedezlipiţi de ecranele televizoarelor pentru a urmări evenimentul anului — campionatele mondiale de fotbal care au avut loc în Italia. În întreaga lume, un total de 30 de miliarde de telespectatori au urmărit acest eveniment în cursul celor 52 de meciuri — ceea ce reprezintă de şase ori populaţia lumii!

Acest spectacol de televiziune a fost făcut posibil printr-o organizare fără precedent, de o înaltă tehnologie — un centru de producţie TV care deserveşte 147 de reţele reprezentînd 118 naţiuni, cu 180 de camere de televiziune, 38 de unităţi de producţie şi 1.500 de tehnicieni. De asemenea, la meciurile ce s-au ţinut pe 12 stadioane sportive din Italia au fost prezenţi 2.515.000 de spectatori şi 6.000 de ziarişti de pretutindeni din lume. Însă, cifrele nu relatează întreaga istorie. Pentru a descrie această colosală „evadare din realitate“, după cum au numit-o unii, evenimentul a fost comentat de scriitori, sociologi, psihologi, artişti şi chiar de teologi.

Dar au contribuit oare campionatele mondiale de fotbal la stabilirea armoniei şi a unui fair-play internaţional? Au reuşit oare milioanele de oameni care au vizionat meciurile prin satelit, uniţi de pasiunea lor pentru acest sport, să-şi depăşească sentimentul de rivalitate naţională pe parcursul celor 30 de zile? Serveşte oare fotbalul drept forţă unificatoare?

Sport sau război?

Să luăm în considerare doar un singur aspect caracteristic întîlnit la atît de multe evenimente sportive moderne — violenţa. Acest fenomen se întîlneşte frecvent la meciurile de fotbal — pe teren, în tribune şi în afara stadionului. Psihologii, sociologii şi ziariştii recunosc că într-o lume atît de intens marcată de violenţă, sportul nu face excepţie. Valorile morale fundamentale sînt implacabil răsturnate. Se încearcă o mascare a realităţilor violente ale sportului modern prin utilizarea unor expresii de genul „sportul este o luptă cinstită“, „spiritul prieteniei“ sau „fraternitate“, dar fără nici un efect.

Campionatele mondiale nu au fost o excepţie. Cu cîtva timp înainte ca ele să înceapă, au fost auzite rapoarte alarmante. „Fanatismul fotbalului violent produce groază iar turiştii părăsesc Italia“, spunea un titlu de pagină din La Repubblica, cu 18 zile înainte de primul meci. Cei mai de temut erau binecunoscuţii hooligans, un grup de microbişti englezi cunoscuţi în toată Europa pentru vandalismul lor manifestat înaintea fiecărui meci, în timpul lor şi după ele.a

Ediţia din 1 iunie 1990 a cotidianului La Stampa din Torino analiza cauzele violenţei din stadioane şi ale comportării dure a acestor huligani (hooligans), comentînd: „Acum nu mai există jumătăţi de măsură în tagma fotbalului. Adversarii nu mai sînt doar adversari ci «duşmani»; o ciocnire nu este o excepţie de la regulă, iar ea trebuie să fie dureroasă, cît mai dureroasă.“ Dar de ce? „«Deoarece noi ne urîm unul pe altul», au răspuns cîţiva huligani ai fotbalului din Bologna.“ Încercînd să explice logica din spatele unei astfel de uri, sociologul Antonio Roversi spunea: „Copiii stadionului suferă de «sindromul beduinilor». Cei care suferă de acest sindrom îi consideră pe duşmanii prietenilor lor ca fiind propriii lor duşmani, pe prietenii duşmanilor lor ca fiind duşmanii lor, şi invers, prietenul unui prieten este un prieten, iar duşmanul unui duşman este un prieten.“

Ură, violenţă, rivalitate, vandalism, «sindromul beduinilor» — campionatele mondiale de fotbal încă nu începuseră, dar atmosfera era deja ca şi cea a unei declaraţii de război. În pofida acestui lucru, Italia s-a pregătit pentru eveniment într-un mod festiv.

Binecuvîntarea papală

Chiar papa, care nu pierde ocazia de a vorbi în faţa unui auditoriu vast, a vizitat „templul“ campionatelor mondiale , Stadionul Olimpic renovat din Roma, şi l-a binecuvîntat. El a spus: „În afară de faptul că sînt un festival al sportului, campionatele mondiale de fotbal pot deveni un festival al solidarităţii dintre popoare.“ El a adăugat că sportul modern trebuie să evite unele riscuri extraordinare cum ar fi, urmărirea obsesivă a cîştigului material, accentuarea excesivă a spectacularului, doparea, frauda şi violenţa. El spera „că eforturile şi sacrificiile depuse vor face din «Italia ’90» un moment de amplificare a fraternităţii pentru concetăţeni şi pentru toţi oamenii.“ Iezuitul Paride Di Luca, fost jucător de fotbal, a compus «Rugăciunea microbistului» în care reflecta sentimentele papei prin cuvintele: „Vino, o, Dumnezeul meu, şi priveşte campionatele mondiale.“

Dar au fost oare campionatele mondiale în realitate un festival măreţ? A fost implicat în ele Dumnezeul universului? Să aruncăm o privire asupra sportului, aşa cum este el în realitate, asupra valorilor pe care le proslăveşte el.

Huliganii sportului

Datorită huliganilor, oraşe cum ar fi Cagliari şi Torino au trăit sub o stare de asediu în toată faza de început a campionatelor. Iată cîteva titluri de pagini de ziar: „Rimini zguduit de război“; „Cagliari, izbucneşte războiul“; „Violenţă la Torino: un german şi un britanic înjunghiaţi“; „O zi de încăierare între microbiştii englezi, germani şi italieni“; „Primarul din Torino lansează un apel — salvaţi-ne de microbiştii englezi“; „Nopţi de ciocniri între extremişti. Primarul: Cei din Torino sînt cu adevărat huligani.“ Iată un alt exemplu înfiorător: „«Cum să înjunghii un microbist adversar» — Manualul huliganului desăvîrşit, publicat în Anglia.“ Aceste titluri de pagină sînt suficiente pentru a da o imagine a situaţiei. Dar astfel de lucruri nu sînt altceva decît un produs firesc al unei societăţi care se hrăneşte cu violenţă.

Măreţul eveniment sportiv nu s-a sfîrşit pe o notă de fericire. Bucuria finală a fost umbrită de fluierături depreciative din partea microbiştilor italieni pentru echipa argentiniană şi campionul ei, Maradona, deoarece ei eliminaseră echipa italiană, şi astfel meciul final a fost pierdut. În acea seară de iulie, pe Stadionul Olimpic nu a existat o „fraternitate sportivă măreaţă“; „templul“ campionatelor mondiale a fost profanat. Il Tempo din 10 iulie 1990 comenta: „Pe teren, ei au încălcat regulile jocului — în tribune, ei au pîngărit sportul.“

O tristă încheiere a unui eveniment despre care unii au sperat că va face din lume un „oraş mondial“ fără bariere pentru cel puţin 30 de zile. Dar dacă fotbalul nu poate stabili pacea şi armonia pe teren şi în exteriorul acestuia, este oare realist să ne gîndim că el ar putea influenţa într-un anumit fel pacea mondială?

Un punct de vedere echilibrat despre fotbal

Cotidianul La Stampa proslăvea fotbalul, descriindu-l drept „o rămăşiţă sacră a luptelor strămoşeşti, simbolul imprevizibilului, esenţa tuturor disputelor sportive.“ Luînd în considerare acest mod de a gîndi, cum ar trebui un creştin sincer să privească fotbalul? Într-adevăr, cum ar trebui să privească un creştin toate sporturile profesionale?

«Cei cărora nu le place fotbalul le lipseşte ceva din viaţă», se presupune că a spus Bertrand Russel. Bineînţeles, faptul de a juca fotbal sau orice alt sport poate fi atît plăcut, cît şi sănătos, mai ales cînd atît de mulţi oameni trăiesc o viaţă sedentară. Dar înseamnă oare aceasta că aici nu sînt implicate unele pericole?

Biblia declară: „Să nu umblăm după o slavă deşartă, provocîndu-ne unii pe alţii, învidiindu-ne unii pe alţii.“ (Galateni 5:26). Campionatele mondiale demonstrează în mod clar cum violenţa şi dorinţa de a învinge cu orice preţ merg adeseori mînă în mînă. Aceasta este partea negativă a sporturilor profesionale. Pentru a evita astfel de „lucrări ale cărnii“, creştinii, atît ca participanţi, cît şi ca spectatori, trebuie să-şi ţină în frîu spiritul, în special în ce priveşte dorinţa de a fi primii (Galateni 5:19–21). Să ne amintim exprimarea plină de înţelepciune a poetului: „Cînd cel care înregistrează Scorul cel Mare ajunge să scrie în dreptul numelui tău, el marchează nu că ai cîştigat sau ai pierdut, ci cum ai jucat.“

Un alt aspect care nu ar trebui scăpat din vedere este factorul timp. Faci cumva parte dintre milioanele de tele-spectatori pasionaţi care petrec ore în şir urmărind evenimentele sportive? În contrast cu aceasta, cît timp petreci făcînd exerciţii fizice? Echilibru — iată cuvîntul cheie. Aceasta înseamnă să găseşti timp pentru exerciţii fizice şi pentru recreare, fără să neglijezi însă activităţile spirituale, mult mai importante. Apostolul Pavel i-a dat tînărului Timotei un sfat care mai este valabil încă şi astăzi: „Deprinderea trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia [devoţiunea sfîntă, NW] este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare.“ — 1 Timotei 4:8.

[Notă de subsol]

[Provenienţa fotografiei de la pagina 10]

Fotografia, Agenzia Giuliani