Poate omul trăi în pace cu fiarele?

„Mă simţeam ca şi cum aş fi fost la poarta paradisului; omul şi fiarele într-o armonie plină de încredere.“ Aşa a descris Joy Adamson o scenă de-a lungul rîului Ura din Kenya în timp ce urmărea o varietate de păsări şi animale venind să se adape. O parte fascinantă a scenei era animalul care şedea paşnic lîngă ea — o leoaică adultă!

Exista ceva ieşit din comun la această leoaică, Elsa, pe care milioane de persoane au ajuns să o cunoască prin intermediul cărţii Born Free, a lui Joy Adamson? Nu, ea era o leoaică obişnuită. Diferenţa era că ea învăţase să trăiască în pace cu oamenii.

Mai tîrziu cînd a fost realizat filmul Born Free, au fost folosite cîteva leoaice îmblînzite pentru a o reprezenta pe Elsa. Una era numită Mara. Ea a fost suspicioasă la început, iar apoi foarte posesivă, nepermiţîndu-le noilor săi prieteni umani să iasă din raza vederii sale. Pentru a o calma, soţul Joyei, George Adamson, şi-a mutat cortul în faţa locului îngrădit în care se afla Mara. În cele din urmă, el şi-a mutat cortul chiar în interiorul locului îngrădit! „În următoarele trei luni,“ a scris el în cartea sa Bwana Game, „ea a dormit cu regularitate în interiorul [cortului meu], de obicei lungită pe jos de-a lungul patului meu şi uneori în el. ... Ea nu mi-a cauzat niciodată vreun motiv de nelinişte cu privire la siguranţa mea personală.“

„Unul dintre jocurile noastre preferate“, scria Dl. Adamson, „era ca eu să mă întind la pămînt ascuns în spatele unui smoc de iarbă. Mara urma să mă vîneze stînd la pîndă, cu burta jos pe pămînt în stilul propriu leilor după care urma atacul final fulgerător şi ea ateriza deasupra mea. Întotdeauna ea şi-a menţinut controlul asupra formidabilelor sale gheare şi nu m-a rănit niciodată.“

O altă leoaică care a jucat rolul Elsei era numită Fetiţa. Cînd filmul a fost terminat, Fetiţa a fost dusă înapoi în ţinuturi sălbatice, unde s-a împerecheat şi a născut doi pui. Doi dintre prietenii lui Adamson i-au găsit vizuina. Adamson a scris: „Cu cea mai remarcabilă încredere şi prietenie, Fetiţa le-a permis celor doi bărbaţi, care şi-au asumat un risc considerabil, să se apropie pînă la cîţiva paşi de locul unde născuse ea ... Comportarea Fetiţei era cu atît mai remarcabilă cu cît [unul dintre bărbaţi] îi era relativ străin.“ Cît despre Adamson, Fetiţa i-a permis chiar să-i atingă puii, în timp ce alţi lei erau alungaţi.

Îmblînzind un leu nărăvaş

Caracteristicile diferă de la un leu la altul. În timp ce Joy Adamson o creştea pe Elsa, departe în Rhodesia de Nord (acum Zambia), Norman Carr, o oficialitate în domeniul respectării legilor de vînătoare, făcea acelaşi lucru cu doi pui masculi. Unul dintre pui, Băiatul mare, era foarte prietenos. Celălalt, Băiatul mic, înclina să fie morocănos. Privitor la cel din urmă, Carr a scris în cartea sa Return to the Wild următoarele:

„Cînd Băiatul mic este într-o astfel de dispoziţie, mă aşez pe vine în apropierea lui în timp ce el mîrîie la mine, complet în afara razei de acţiune a labelor sale pe care este foarte posibil să le folosească într-un atac nărăvaş, cu ghearele sale ascuţite şi încovoiate lungi cinci centimetri. Cu răbdare, încerc să îl înduplec, vorbindu-i liniştitor în timp ce mă apropii de el tot mai mult; şi cînd în cele din urmă îl ating, încă mai mîrîie, dar mai puţin hotărît. Cînd îmi pun braţul în jurul umerilor săi păroşi şi îl mîngîi pe piept, el se relaxează vizibil, ca şi cum toţi muşchii săi încordaţi au fost dezumflaţi. ... Îşi pune capul în poala mea, invitîndu-mă să-l dezmierd.“

În prefaţa cărţii lui Carr, contele de Dalhousie, care era guvernatorul general al ţării, relatează un incident la care a fost martor cînd leii aveau peste doi ani şi hoinăreau nesupravegheaţi pe o cîmpie, în apropiere de campamentul lui Carr. Carr a fluierat, şi iată cum a descris contele răspunsul: „Ei au venit săltînd la fluieratul stăpînului lor şi şi-au frecat puternicele lor capete de el, rostindu-şi cu voce tunătoare salutul fericit dar înspăimîntător. Afecţiunea lor faţă de el era fără îndoială nediminuată.“

Leii au o teamă naturală faţă de om şi în mod normal caută să-l evite. Această reacţie instinctivă descoperită la lei şi la alte animale sălbatice este foarte clar descrisă în Biblie. (Geneza 9:2) Fără aceasta omul ar fi o pradă mult mai vulnerabilă. Însă, unele fiare au devenit mîncătoare de oameni.

„Excepţii de la regulă“

O autoritate în materie, Roger Caras, explică: „Aproape toate speciile de feline mari par să aibă un număr de indivizi care caută să mănînce oameni. Ei sînt o excepţie de la regulă ... În general, omul poate trăi destul de bine în pace cu [felinele mari].“

Multe animale par să nu recunoască prezenţa omului atunci cînd acesta stă ascuns într-o maşină. În felul acesta oamenii sînt în măsură să facă fotografii de aproape leilor. „Dar,“ avertizează cartea Maberly’s Mammals of Southern Africa, „faptul de a deschide uşa maşinii sau de a încerca să te dai jos din ea în apropiere de lei poate provoca un pericol considerabil, deoarece ei recunosc prezenţa omului, iar bruscheţea apariţiei se adaugă şocului de frică, ceea ce poate foarte uşor să-i incite la un atac de presupusă auto-apărare. ... Într-adevăr, pericolul este mai mic atunci cînd te apropii faţă în faţă de un leu în tufiş decît atunci cînd îi apari brusc în faţă dintr-o maşină cu motor!“

Ce se poate spune despre leoparzi?

Leoparzii care devin mîncători de oameni sînt şi ei excepţii de la regulă. În cartea sa The Leopard’s Tale, Jonathan Scott explică: „Cînd este sănătos şi nehărţuit, leopardul este o creatură timidă si retrasă, manifestînd o teamă vădită faţă de om. Cînd se confruntă cu acesta, de obicei fuge în cea mai apropiată zonă păduroasă pentru refugiu.“

Scott a petrecut cîteva luni în Rezervaţia de vînătoare Masai Mara din Kenya pentru a studia manifestările unui leopard femelă pe care l-a numit Chui. Treptat, Chui s-a obişnuit cu prezenţa vehiculului cu motor al lui Scott, iar cu o ocazie puii ei numiţi Dark şi Light au venit foarte aproape şi i-au examinat maşina. Scott consideră că în spatele înfăţişării exterioare reci şi neprietenoase a leoparzilor există probabil o natură caldă.

Şi alţii au experimentat partea caldă a naturii leoparzilor. De exemplu, Joy Adamson a crescut un pui de leopard orfan pe care l-a numit Penny. După ce a fost lăsat liber în ţinuturi sălbătice, Penny s-a împerecheat şi a născut un pui. Cînd prietenii ei umani au fost în vecinătate, Penny li s-a arătat şi i-a îndemnat să vină să-i vadă puii nou născuţi. La vizuină, şezînd lîngă mama mîndră, Adamson a descris încîntătoarea scenă: „Ea ne lingea mîinile în timp ce puii s-au ghemuit între picioarele ei din faţă, toţi fiind astfel în culmea fericirii. Convingerea generală este că leoparzii sînt cele mai periculoase animale din Africa, iar femelele cu pui tineri sînt deosebit de fioroase.“ Însă Adamson a declarat că experienţa sa cu Penny a putut demonstra că „majoritatea convingerilor acceptate sînt o eroare.“

Un alt leopard femelă „prietenos“ numit Harriet i-a furnizat lui Arjan Singh din nordul Indiei o experienţă şi mai remarcabilă. Singh a crescut-o pe Harriet de cînd aceasta era pui şi a instruit-o astfel încît să se poată descurca prin jungla din jurul fermei sale. Ca o parte a instruirii, Singh încuraja uneori leopardul să atace. „Cînd mă încovoiam pînă la pămînt şi o incitam să atace“, explică el în cartea sa Prince of Cats, „ea venea spre mine din faţă ... , dar cînd se arunca la mine ea se asigura pe deplin că va trece pe deasupra mea, învîrtindu-se deasupra capului meu şi alunecîndu-mi pe spate fără să-mi lase nici cea mai mică zgîrietură pe umerii goi.“

Metoda de joacă a leopardului cu cîinele lui Singh, Eelie, era şi ea remarcabilă. Singh comentează că un „film o arată [pe leopardul femelă] stînd ridicată pe picioarele dinapoi şi boxînd în timp ce cîinele o atacă — dar nu face nici o încercare ca să-şi doboare adversarul. Labele sale mari se plimbă în sus pe o parte a gîtului lui Eelie, peste capul acestuia şi coboară pe cealaltă parte la fel de uşor ca o cîrpă de praf.“

Aceste relaţii prieteneşti între om, cîine şi leopard au continuat şi după ce Harriet a părăsit casa pentru a-şi urma viaţa în jungla din apropiere. „Dacă cineva spune că leoparzii nu sînt de încredere,“ concluzionează Singh, „trebuie doar să mă gîndesc de cîte ori a venit Harriet la [ferma mea] în plină noapte şi m-a trezit cu blîndeţe ca să schimbăm cîteva saluturi în timp ce eu dormeam afară.“

În cele din urmă, Harriet s-a împerecheat şi a născut doi pui. Cînd vizuina ei a fost ameninţată de o inundaţie, leopardul şi-a cărat puii în gură şi i-a adus unul cîte unul la casa lui Singh pentru a fi în siguranţă. Cînd inundaţia a scăzut, Harriet s-a urcat în luntrea lui Singh convingîndu-l pe acesta să o traverseze rîul înainte şi înapoi ca să-şi poată duce pe rînd puii spre o nouă vizuină din junglă.

Elefantul african

S-a spus că elefantul african este prea sălbatic pentru a fi domesticit. Mulţi oameni au demonstrat, însă, că faptele stau altfel. Un exemplu este relaţia strînsă dintre trei elefanţi africani şi un american pe nume Randall Moore. Elefanţii făceau parte dintr-un grup de pui capturaţi în Parcul naţional Kruger din Africa de Sud şi ambarcaţi spre Statele Unite. În decursul timpului ei au fost instruiţi pentru o secvenţă de circ şi o îndeplineau bine. Cînd proprietarul lor a murit, cei trei elefanţi i-au fost daţi lui Moore care i-a dus înapoi în Africa.

Cele două femele, numite Owalla şi Durga, au fost introduse în Rezervaţia Bophuthatswana din Pilanesberg, în 1982. În acel timp parcul avea cîţiva pui de elefanţi orfani care erau într-o situaţie jalnică şi aveau nevoie de supraveghere din partea femelelor adulte. Aveau oare să fie în stare Owalla şi Durga instruite pentru circ să-şi asume acest rol?

După un an, Moore a primit rapoarte care arătau că elefanţii săi îi adoptaseră pe toţi cei 14 pui orfani şi că urmau să fie introduşi şi alţi orfani în parc. După o absenţă de patru ani, Moore s-a întors ca să-i vadă. Anticipînd o căutare îndelungată prin Munţii Pilanesberg, el a fost surprins să le identifice, curînd după sosirea sa, pe Owalla şi Durga într-o turmă mare. „Primul meu impuls neprofesional,“ scria el în cartea Back to Africa, „a fost să fug spre ele, să le îmbrăţişez şi să le copleşesc cu laude. Mi-am înlocuit acest imbold cu o apropiere mai raţională.“

În primul rînd, Owalla şi Durga trebuiau să fie sigure de prezenţa vechiului lor prieten. Ele i-au inspectat cu trompele mîinile sale întinse. Moore scrie: „Owalla s-a ridicat deasupra mea ca şi cînd aştepta următoarea comandă. Restul turmei s-a îngrămădit în jurul ei luînd o poziţie nemişcată. I-am ordonat: «Owalla ... SUS trompa şi PICIORUL!» Owalla şi-a ridicat imediat piciorul din faţă sus în aer şi şi-a încovrigat trompa spre cer în clasica poziţie de salut din îndepărtatele zile de la circ. Cine a fost cel care a spus prima dată că un elefant nu uită niciodată?“

Trei ani mai tîrziu, în octombrie 1989, memoria Owallei a fost supusă unui alt test. Cu această ocazie Moore a hotărît să încerce ceva ce nu mai făcuse de cînd introdusese elefanţii în parc în urmă cu şapte ani. Owalla i-a ascultat comanda de a se lăsa jos şi i-a permis să se urce pe spatele ei. Reporterii televiziunii din Africa de Sud au fost emoţionaţi să-l vadă plimbîndu-se călare pe ea, în mijlocul a mai mult de 30 de elefanţi sălbatici. Într-un interviu acordat corespondentului revistei Treziţi-vă! Moore a explicat: „Nu am făcut acest lucru ca pe un act publicitar, ci deoarece eram curios să aflu potenţialul de conexiuni şi inteligenţă a unui elefant.“ Orfanii din Pilanesberg au crescut viguroşi sub îngrijirea inteligentă a lui Owalla şi Durga.

Adevărat, momentele de prietenie dintre om şi animalele sălbatice din prezent nu sînt o regulă; ele necesită o cultivare atentă. Ar fi o adevărată nesăbuinţă pentru o persoană obişnuită să se avînte în ţinuturi sălbatice şi să încerce să se apropie de lei, leoparzi şi elefanţi. Dar în timp ce o astfel de prietenie între animalele sălbatice şi om este relativ rară astăzi, ce se poate spune despre viitor? Va fi acest lucru o regulă?

[Chenarul/Fotografia de la pagina 8]

Leii pot fi îmblînziţi!

„VINO să-mi faci cîteva fotografii cu leii mei“, a spus Jack Seale, directorul Parcului de animale şi şerpi Hartebeespoortdam din Africa de Sud. Cu teamă, l-am urmat la locul îngrădit în care se aflau leii, sperînd că îmi va permite să fac fotografii din afara cuştii protectoare.

Locul îngrădit era curat, umbrit din plin de copacii dimprejur. Nouă lei sănătoşi şi-au recunoscut imediat instructorul cînd acesta a păşit în locul lor îngrădit însoţit de un asistent. Leii au mîrîit prietenos şi s-au mişcat de jur împrejur însufleţiţi.

„Vino înăuntru,“ a spus Jack. M-am prefăcut că nu aud. „Vino înăuntru,“ a repetat el mai tare. Pentru a se apăra împotriva leilor, toţi erau înarmaţi cu bastoane! Inima îmi bătea repede întrucît mă luptam cu frica, dar în cele din urmă am intrat înăuntru. Am început repede să-mi declanşez aparatul de fotografiat în timp ce Jack îi dezmierda pe cîţiva dintre superbii lei aflaţi în custodia sa. Ce uşurare am simţit cînd toţi eram teferi afară! Dar nu trebuia să-mi fie teamă.

„Motivul pentru care intrăm cu bastoane,“ mi-a explicat mai tîrziu Jack, „este că leii sînt afectuoşi şi îşi manifestă iubirea apucîndu-te cu dinţii. Noi le întindem bastoanele astfel că le pot roade pe ele în locul braţelor noastre.“ Jack şi obiectul mîndriei sale tocmai s-au întors de la Parcul Naţional Etosha din Namibia. De ce i-a adus oare din ţinuturi sălbatice atît de îndepărtate? El explică:

„Ei au fost folosiţi pentru a filma un documentar despre cercetările pe care le fac savanţii în legătură cu controlul asupra populaţiei crescînde a leilor în ţinutul sălbatic al Namibiei. Dar leii mei preferă viaţa pe care au petrecut-o cînd au fost utilizaţi aici. În Namibia, imediat ce au văzut remorca maşinii mele au urcat în ea. Nu a fost nici o dificultate să-i prind ca să-i aduc înapoi acasă.“ — Un colaborator.

[Provenienţa fotografiei]

Cu amabilitatea Parcului de animale şi şerpi Hartebeespoortdam

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Randall Moore, cu orfanii săi în tufişurile africane