Copiii fără adăpost — cine este de vină?
De la corespondentul nostru din Brazilia
ÎN SEARA ACEEA, Francisco hotărîse să meargă cu soţia şi copiii la o pizzerie din cartier. La locul de parcare, un băiat sărăcăcios îmbrăcat s-a oferit să-i păzească maşina în timp ce el şi familia lui aveau să servească masa. Cînd Francisco şi familia sa au părăsit restaurantul, băiatul şi-a întins nerăbdător mîna să primească cîteva monede în schimbul serviciului său. Asemenea lui, alţi copii petrec nopţi întregi pe străzile oraşului zbătîndu-se să cîştige ceva pentru întreţinerea existenţei. Ei nu se grăbesc să se întoarcă acasă, deoarece casa lor este strada.
„Copii ai nimănui“, „vagabonzi buni de aruncat“, copiii fără adăpost sînt consideraţi nişte proscrişi ai societăţii. Numărul lor este uluitor şi înfricoşător de mare — 40 de milioane, dar este greu de cunoscut de fapt cifra exactă. Din nefericire însă, toţi experţii sînt de acord că acest fenomen se agravează pretutindeni în lume, şi îndeosebi în America Latină. În faţa imaginii jalnice a acestor copii fără adăpost ghemuiţi lîngă pragurile porţilor sau cerşind cîţiva bănuţi, societatea se mulţumeşte să-i înregistreze în nişte statistici reci pe o listă de pierderi, apoi nu se mai interesează de ei. Totuşi, societatea nu-şi va mai putea permite mult timp să acţioneze în felul acesta. Conform UNICEF (Fondul Naţiunilor Unite pentru copii), 60% dintre copiii fără adăpost între 8 şi 17 ani, folosesc substanţe halucinogene, 40% beau alcool, 16% sînt toxicomani şi 92% fumează. Iar întrucît nu au nici o pregătire profesională, cerşitul, furtul sau prostituţia sînt în general mijloacele lor de a supravieţui. Crescînd ca nişte „copii ai nimănui“ ei sînt în pericol de a deveni nişte adulţi în afara legii, iar astfel de proscrişi sînt o ameninţare la adresa securităţii oricărei comunităţi.
Iată ce relata un ziar brazilian (O Estado de São Paulo) cu referire la o bandă de copii fără adăpost: „Nu au tată, nu au mamă, nu au rude, nu au nici o speranţă de viitor. Ei trăiesc în fiecare zi ca şi cum aceasta ar fi ultima. ... Copiii ... nu pierd timpul: Cîteva secunde le ajung ca să şterpelească ceasul unui adolescent, să smulgă lănţişorul de la gîtul unei femei sau să scotocească în buzunarele unui bătrîn. Apoi nu le trebuie mult timp ca să se piardă în mulţime. ... Ei încep relaţiile sexuale foarte devreme ... Fetiţe de 11 ani şi băieţi de 12 ani trăiesc împreună, apoi după o lună sau două rup legătura cu aceeaşi uşurinţă cu care au început-o“.
De ce trăiesc ei pe străzi?
Nu este deloc uşor să-i ajuţi pe copiii fără adăpost. Un articol de presă arăta că 30% dintre aceşti copii ai străzilor erau atît de stăpîniţi de frică încît refuzau să le furnizeze autorităţilor orice informaţie cu privire la antecedentele lor, chiar şi numele lor. Dar de ce trăiesc pe străzi? Din spirit de independenţă? Aşa era efectiv cazul unui tînăr brazilian care a declarat că nu voia să se întoarcă acasă deoarece tatăl său nu-l lăsa să facă ce dorea. Însă conform ziarului mexican El Universal, motivul principal pentru care atît de mulţi copii devin vagabonzi pe străzi este abandonarea lor de către taţi. Aşadar, prăbuşirea familiei poate fi considerată cauza principală a creşterii numărului acestor copii ai străzilor.
Mai mult decît atît, unii părinţi au un comportament iresponsabil faţă de copiii lor: îi bat, se dedau la agresiuni sexuale împotriva lor, îi aruncă afară din casă sau chiar nu le pasă deloc de ei. Drept urmare, copilul care este victima unor astfel de abuzuri sau neglijări crede uneori că va fi mai bine de el să fie singur, chiar dacă ar fi să trăiască pe străzi.
Copiii au însă nevoie de îngrijiri şi îndrumări pline de iubire. Acest lucru a fost bine exprimat de către James Grant, director al UNICEF, ale cărui cuvinte au fost reproduse într-un editorial intitulat „Copiii şi viitorul“, apărut în Latin America Daily Post. El a declarat: „La vîrsta de trei sau patru ani, 90% dintre celulele creierului sînt deja legate în conexiuni iar dezvoltarea fizică este suficient de avansată pentru ca individul să fie definitiv afectat pentru tot restul vieţii sale. Iată de ce aceşti primi ani trebuie neapărat să fie protejaţi atît pentru a apăra dreptul copilului de a-şi atinge deplina sa dezvoltare cît şi pentru a investi în dezvoltarea indivizilor, în scopul ca aceştia să contribuie cît mai deplin la bunăstarea familiei lor şi a naţiunii lor“.
Observatorii care se ocupă cu această problemă sînt îngroziţi, şi aruncă vina asupra economiei, asupra guvernelor sau asupra publicului. Editorialul citat mai sus continua: „Nici acţiunile umanitare nici argumentul economic care proslăveşte ideea ‘de a investi în copii’ nu au făcut mari progrese ... ‘Reglementările economice’ au însemnat adeseori o reducere a alocaţiilor destinate cumpărării hranei sau a unor produse de primă necesitate. ... Adăugate la creşterea şomajului şi la scăderea veniturilor, aceste reduceri au însemnat o trecere a celei mai grele sarcini a recesiunii pe umerii celor care sînt cel mai puţin în măsură să o suporte — familiile cele mai sărace şi copiii lor.“
În mod incontestabil, situaţia economică dificilă din multe ţări constituie o altă cauză a numărului crescînd de copii care ajung vagabonzi pe străzi. Părinţii îşi împing copiii pe străzi ca să cîştige ce pot şi cum pot. Dar de ce este atît de greu de rezolvat problema copiilor fără adăpost?