Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 5-a: 1000–31 î.e.n. — Zei mitologici, fără merit

„Orice religie îşi are originea în Asia.“ — Proverb japonez

ACEST PROVERB este confirmat. Refăcînd traseul religiei, începuturile ei pot fi depistate în Asia. Mai exact, doctrinele şi practicile religioase fundamentale ale religiilor lumii provin din Babilonul antic, oraş din Asia.

Ca dovadă, cităm lucrarea The Religion of Babylonia and Asiria (Religia babiloniană şi asiriană), care declară: „Egiptul, Persia şi Grecia au suferit influenţa religiei babiloniene. (...) Prezenţa unei doze puternice de elemente semitice în mitologia greacă primitivă şi în formele greceşti de cult este recunoscută de un atît de mare număr de erudiţi, încît nu mai sînt necesare alte comentarii. În mare măsură, aceste elemente semitice sînt îndeosebi babiloniene.“

Elementele babilonice din mitologia greacă au fost cu uşurinţă asimilate de religia greacă la începuturile sale. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion (Enciclopedia Religiei) aceasta nu avea „nici o carte sacră în care adevărul să fie stabilit o dată pentru totdeauna. (...) Era suficient ca cineva să îndeplinească nişte ritualuri şi să dea crezare unui vast repertoriu de povestiri învăţate în copilărie. Existau versiuni multiple pentru fiecare din aceste povestiri, ceea ce oferea o mare libertate de interpretare“.

Un exemplu tipic de astfel de relatări îl constituie Iliada şi Odiseea de Homer, renumit poet grec care a trăit probabil în secolul al VIII-lea sau al IX-lea î.e.n. Operele sale descriu relaţiile pe care zeii mitologici de pe muntele Olimp le întreţineau cu oamenii, inclusiv cu semizeii muritori cu rol intermediar, care erau veneraţi ca eroi. Religia greacă s-a inspirat fără nici o dificultate din aceste opere. Iată de ce, explica scriitorul G. Kirk, „mitul şi religia se confundă“.

Religia greacă s-a inspirat în egală măsură şi din alte surse, The New Encyclopaedia Britannica (Noua Enciclopedie britanică) precizează că „lumea elenistică, care favoriza cu un zel deosebit religiile mistice, a adoptat cultul /egiptean/ al lui Osiris, Isis şi Horus“. Pornind de aici, „aceste forme de cult s-au răspîndit în tot Imperiul Roman“. Cum anume?

Roma, prizonieră a mitologiei greceşti

Cei mai îndepărtaţi strămoşi ai romanilor practicau o religie primitivă, pentru ei zeii fiind nişte spirite impersonale care puteau locui în orice fel de formă materială. Era o religie a superstiţiilor, care acorda importanţă semnelor prevestitoare şi proprietăţilor magice ale plantelor şi animalelor. Ea cuprindea sărbători anuale, cum ar fi Saturnaliile, în decembrie, cu ocazia cărora participanţii făceau schimb de cadouri. Lucrarea Imperial Rome (Roma imperială) o descrie drept „o religie a formei, a ritualului, care punea prea puţin accent pe latura spirituală. Romanul încheia un pact cu zeii săi — dacă faceţi ceva pentru mine, voi face şi eu ceva pentru voi — iar religia lui consta, în mare parte, în respectarea meticuloasă a acestei convenţii comerciale“. Această religie era deci goală de sens spiritual, fapt care i-a determinat pe romani să caute în altă parte ceva care să le satisfacă necesităţile spirituale.

Etrusciia au introdus mai tîrziu practici religioase mai rafinate, cum ar fi utilizarea templelor, a statuilor şi imaginilor. Potrivit lucrării amintite, ei au fost aceia „care au stabilit primul contact semnificativ între Roma şi divinităţile greceşti, multe dintre acestea fiind absorbite de către romani, fără a li se face practic vreo schimbare“. S-a putut afirma de asemenea că „la Roma, religia a avut multe aspecte şi multe nume: fiecare popor nou cu care romanii s-au întîlnit, prin cucerirea de teritorii sau prin sistemul comercial, se pare că şi-a adus contribuţia la panteonul roman.“

La început, rolul preoţilor nu trebuia să fie spiritual sau moral. Potrivit cărţii Imperial Rome (Roma imperială), era suficient ca ei să cunoască „formele specifice de a se adresa unui zeu, interdicţiile legate de închinarea adusă acestuia şi liturghia completă“. Spre deosebire de oamenii de rînd — plebeii, care nu puteau deţine nici o funcţie publică importantă — corpul preoţesc putea obţine puteri politice şi sociale impresionante.

Astfel, timp de o mie de ani, începînd cu epoca lui Homer, mitologia greacă a exercitat o influenţă considerabilă asupra religiei greceşti şi romane. The New Encyclopaedia Britannica (Noua Enciclopedie Britanică) declară referitor la acest subiect: „Nu s-ar putea spune niciodată că importanţa mitologiei greceşti în istoria intelectuală, artistică şi emoţională a omului din Occident, a fost apreciată destul“. Vorbind, cel puţin din punct de vedere religios, Horaţiu, poet latin din secolul I î.e.n., putea spune pe drept: „Grecia cucerită a făcut din Roma prizoniera sa“.

Un dumnezeu grec în marş

Alexandru al III-lea s-a născut în 356 î.e.n. la Pella, în Macedonia. Crescut la curtea regală, el a primit instruire din partea celebrului filozof Aristotel, care l-a ajutat să dezvolte interes pentru filozofie, medicină şi ştiinţă. În ceea ce priveşte măsura în care învăţăturile filozofice ale lui Aristotel au modelat modul de gîndire al lui Alexandru, opiniile diferă. Cititor avid, el a fost însă influenţat, în mod incontestabil, de Homer, ale cărui scrieri mitologice îl pasionau în mod deosebit. De fapt, unii afirmă că ar fi învăţat pe dinafară Iliada, ceea ce reprezintă o veritabilă performanţă, dat fiind faptul că această lucrare cuprinde 15 693 versuri.

La 20 de ani, după asasinarea tatălui său, Alexandru a ajuns pe tronul Macedoniei. El s-a lansat imediat într-o campanie de cuceriri, care i-au adus în cele din urmă titlul de Alexandru cel Mare. În general, el este recunocut ca unul dintre cei mai mari comandanţi militari din toate timpurile. În virtutea măreţiei sale, el a fost ridicat la rangul de dumnezeu. Astfel că, atît în cursul vieţii sale, cît şi după moartea sa, i s-a atribuit calitatea de a fi divin.

Alexandru i-a izgonit pe perşi din Egipt, unde apoi a fost aclamat ca un salvator. Cartea Man, Myth and Magie (Omul, mitul şi magia) declară: „El era considerat ca şi Faraonul, iar cînd a vizitat oracolul zeului Ammon, (...) a fost salutat în mod oficial de preot ca ‘fiul lui Ammon’“. Probabil că acest episod, explică motivul pentru care Alexandru era identificat drept fiul lui Zeus, stăpînitorul zeilor în panteonul grec.

Alexandru a înaintat spre est, atingînd în final provinciile indiene. În drum, a cucerit Babilonul, de unde proveneau numeroase idei ale mitologiei şi religiei ţării sale. Era deci potrivit ca acest oraş să fie prevăzut a fi capitala imperiului său. Dar, la 13 iunie 323 î.e.n., după mai puţin de 12 ani de domnie, marele zeu grec a căzut: el a murit la vîrsta de 32 ani!

Un dumnezeu roman venerat

Oraşul Roma a fost fundat în peninsula Italică la mijlocul secolului al VIII-lea î.e.n., cu secole înainte ca Grecia să atingă punctul său culminant ca putere mondială, sub domnia lui Alexandru. După moartea acestuia din urmă, dominaţia mondială a trecut, puţin cîte puţin, în mîinile Romei. Generalul Iulius Cezar, conducătorul Statului Roman, a fost asasinat în anul 44 î.e.n., şi după 13 ani de frămîntări, fiul său adoptiv, Octavian, i-a învins pe duşmanii săi şi a întemeiat Imperiul Roman, în anul 31 î.e.n.

Lucrarea Imperial Rome (Roma Imperială) îl numeşte pe Octavian „cel mai mare dintre numeroşii împăraţi ai Romei“. Ea adaugă: „Romanii i-au acordat împăratului numele de Augustus, ceea ce înseamnă ‘veneratul’, iar provincialii l-au aclamat ca pe un zeu“. Probabil pentru a sprijini aceste declaraţii, Augustus a dispus să fie realizate nişte inele de sigiliu prevăzute cu portretul său şi al lui Alexandru cel Mare, predecesorul său. Mai tîrziu, Augustus a fost zeificat de către Senatul Roman, şi în tot Imperiul au fost construite temple în cinstea lui.

Îşi meritau ei numele?

În zilele noastre, pentru realizarea păcii şi securităţii mondiale, nimeni nu-şi va pune încrederea în zeii greci sau romani — fie ei zeii mitologici care stăpîneau de pe muntele Olimp, fie oamenii carnali care guvernau de pe tronul lor politic. Totuşi, de la începuturile lor din Asia şi pînă în ziua de azi, religiile false continuă să-i inducă în eroare pe adepţii lor, îndemnîndu-i să-şi pună încrederea în dumnezei mitologici, care poartă acest nume, fără să-l merite însă. Homer, poetul atît de iubit de Alexandru, scria pe bună dreptate în Iliada: „Cît de van e-un nume fără merit“.

S-a spus că, pentru grecii din antichitate, Iliada era „o sursă de instruire morală şi chiar practică“. În zilele noastre, numeroase alte scrieri sînt considerate la fel. Dar cum ne putem forma o părere justă despre marile cărţi religioase? Aceasta va fi tema viitorului articol al acestei serii.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 17]

Influenţa pietăţii greceşti

Grecii din antichitate nu dispuneau de un cuvînt specific pentru a desemna religia. Ei utilizau termenul eu·seʹbei·a, care poate fi tradus prin „pietate“, „conduită corectă faţă de zei“, „veneraţie legitimă“ şi „devoţiune sfîntă“.b

The New Encyclopaedia Britannica (Noua Enciclopedie Britanică) afirmă: „Cu toate că izvoarele ei pot fi găsite în ere foarte îndepărtate, religia greacă, în forma ei elaborată, a durat mai bine de o mie de ani, din epoca lui Homer (probabil în sec. al VIII-lea sau al VII-lea î.e.n.) pînă la domnia împăratului Iulian (sec. IV e.n.). De-a lungul acestei perioade, influenţa ei s-a răspîndit în vest pînă în Spania, în est pînă în India şi în toată lumea mediteraneană. Efectele ei s-au făcut resimţite îndeosebi asupra romanilor, care şi-au identificat divinităţile cu cele ale grecilor. În timpul răspîndirii creştinismului, eroii şi chiar zeităţile greceşti au continuat să existe sub formă de sfinţi, iar madonele rivale din comunităţile sud-europene reflectă independenţa formelor de cult locale“.

Primii creştini au trebuit să-i înfrunte pe cei care se închinau falşilor dumnezei greci şi romani. Biblia relatează astfel: „Şi mulţimile, văzînd ce făcuse Pavel, şi-au înălţat glasurile, spunînd în limba licaoneană: ‘Zeii au devenit asemănători oamenilor şi au coborît la noi!’ Şi ei l-au numit pe Barnaba Zeus /zeul suprem al panteonului grec/, iar pe Pavel Hermes /zeul care servea drept mesager celorlalţi zei/, deoarece el era purtătorul de cuvînt. Şi preotul lui Zeus, al cărui templu era în faţa oraşului, a adus tauri şi ghirlande la porţi şi dorea să ofere jertfe împreună cu mulţimea. Însă, cînd apostolii Barnaba şi Pavel auziră lucrul acesta, ei îşi sfîşiară veşmintele exterioare şi săriră în mijlocul mulţimii strigînd: ‘Oameni buni de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi sîntem oameni supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi voi şi vă anunţăm vestea bună ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri zadarnice la viul Dumnezeu care a făcut cerul şi pămîntul şi marea şi toate lucrurile care sînt în ele’“. — Fapte 14:11–15.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 18]

Divinităţi greceşti şi romane

O mulţime de zei şi zeiţe din mitologia greacă îndeplinesc aceleaşi roluri în mitologia romană. Lista de mai jos enumeră cîteva divinităţi greceşti şi romane importante.

Greceşti Romane Roluri

Afrodita Venus Zeiţă a dragostei

Apollo Apollo Zeul luminii, al medicinei, şi al poeziei

Ares Marte Zeu al războiului

Artemis Diana Zeiţă a vînătorii, a procreerii

Asclepios Esculap Zeu al sănătăţii

Atena Minerva Zeiţă războinică a artelor şi a înţelepciunii

Demeter Ceres Zeiţă a vegetaţiei

Eros Cupidon Zeu al dragostei

Hestia Vesta Zeiţă a focului

Hypnos Somnus Zeu al somnului

Rhea Ops Soţie şi soră a lui Cronos

Zeus Jupiter Rege al zeilor

Sursa: „The World Book Encyclopedia,“ ediţia 1987, volumul 13, pagina 820

[Legendele fotografiilor]

Hermes

Diana

Asclepios

Jupiter

[Provenienţa fotografiilor]

Fotografii: Hermes, Diana şi Jupiter — cu autorizaţia amabilă a lui British Museum, Londra

Asclepios — Muzeul arheologic naţional din Atena

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Atena, zeiţa războiului şi a înţelepciunii. Statuie ridicată la porţile oraşului Wesel, Germania.