Scrisoarea unei mame al cărei copil nu s-a născut

AM 37 de ani, sunt căsătorită şi am trei copii minunaţi. Cu şaisprezece ani în urmă eram întinsă pe o masă de bucătărie, în timp ce unei persoane pe care nimeni nu o va cunoaşte vreodată îi era luată viaţa.

Acea persoană nu a existat decât trei luni şi jumătate. Cred că singurul prieten pe care l-a avut acea persoană a fost Iehova Dumnezeu (Psalmul 139:13–16). Nimeni altcineva nu părea să o dorească.

Pe atunci, adică cu 16 ani în urmă, eram studentă, munceam cu jumătate de normă şi trăiam singură într-un oraş mare de pe Coasta de Vest. Visam să „fiu cineva“ printre „oamenii cu renume“.

Aveam mari planuri de viitor. Un copil pur şi simplu nu-şi avea locul în viaţa mea. Tatăl copilului mi-a sugerat să avortez şi nici unul dintre noi nu s-a întrebat dacă există vreo altă posibilitate. Am refuzat să mă gândesc la ceea ce, de fapt, făceam: luam viaţa unui copil. Nici măcar o dată nu mi-am pus problema ce ar putea gândi Dumnezeu despre lucrul acesta. — Exodul 21:22, 23; Romani 14:12.

Bineînţeles, pe atunci avortul nu era „legalizat“. Tatăl copilului a auzit de nu ştiu ce doctor care se ocupa ilegal şi de avorturi.

Aşa am ajuns în apartamentul prietenului meu, lăsându-l pe acest bărbat să înlăture „inconvenientul“ care îmi tulbura viaţa. Am refuzat să accept realitatea, de aceea am putut să înfrunt foarte bine problema pe plan mintal. Pe plan fizic însă, lucrurile nu au mers prea bine. În final am făcut o infecţie internă, din cauza căreia, timp de trei zile, am delirat, cuprinsă de febră. După ce am primit o îngrijire medicală calificată, m-am refăcut în întregime.

Sau cel puţin aşa credeam. Cine ştie ce efect a avut asupra personalităţii mele faptul că mi-am împietrit inima atât de mult, încât am fost în stare să comit acea crimă oribilă?

Soţului meu nu i-am povestit acest episod îngrozitor din trecutul meu. (Ne-am cunoscut mulţi ani mai târziu.) Nu ştiu dacă ar ajuta la ceva să-i spun. Când am cunoscut adevărul (cu peste zece ani în urmă), l-am rugat pe Iehova să mă ierte de toate păcatele comise, între care şi faptul că i-am luat viaţa copilului meu nenăscut. Sunt convinsă că El şi-a extins mila Sa prin intermediul jertfei oferite de Isus ca să-mi acopere păcatele. De când mi-am pus în ordine viaţa aplicând lucrurile învăţate din Cuvântul Său, Biblia, nu mai comit păcate flagrante. Dar nu mă voi putea ierta niciodată. — 1 Ioan 1:7.

Dacă mi-aş fi ucis copilaşul când el sau ea ar fi împlinit câteva luni, 6 ani, 20 de ani, el sau ea ar avea cel puţin speranţa învierii în noul sistem al lui Dumnezeu (Luca 23:43; Apocalipsa 20:12, 13). Dar acest copilaş nu s-a născut niciodată, nu a respirat nici măcar o dată. Eu i-am luat viaţa şi posibilitatea ca acea viaţă să existe din nou. Nu se mai poate face nici o schimbare.

Cu cât îmbătrânesc, cu atât mai des mă obsedează această amintire. În toţi anii aceştia mi-am impus să nu mă gândesc la ea. Ori de câte ori îmi venea în minte, pur şi simplu mă obligam să nu mă mai gândesc la aşa ceva. „Schimbam“ imediat subiectul în minte. Acum nu mai pot face lucrul acesta. Faptul de a trăi în permanenţă cu această vină este o adevărată tortură. Acel copilaş nu a avut niciodată şansa de a fi iubit de cineva. Cel puţin alţi copilaşi să aibă această şansă.

Acesta este motivul pentru care vă scriu aceste lucruri ţinute în mine ani de zile. Dacă cineva care se gândeşte să avorteze va citi rândurile acestei scrisori, poate că se va răzgândi şi va lăsa acea viaţă să trăiască în continuare. Daţi-i acelui copilaş şansa de a trăi şi de a fi iubit. Există mii de oamenii care vor să adopte un copil. În plus, mai târziu, când inima şi conştiinţa, în sfârşit, vă vor fi mişcate, nu va trebui să constataţi că, de fapt, v-aţi ucis propriul copil. Poate că acum nu vă simţiţi vinovăţia; dar într-o bună zi o veţi simţi. Şi nu veţi mai putea scăpa de ea! — Isaia 1:18; 55:6, 7.

Cu regrete amare,

Mama copilului care nu s-a născut