Întrebări de la cititori

Vor fi înviaţi copiii care mor în pântecele mamei lor?

Cei care n-au suferit o asemenea pierdere cu greu îşi pot închipui durerea răvăşitoare de care sunt cuprinşi părinţii îndoliaţi. De pildă, o mamă a pierdut cinci sarcini. Deşi mai târziu a dat naştere la doi fii sănătoşi, pe care i-a iubit foarte mult, tristeţea nu i s-a stins din inimă. Până la sfârşitul vieţii s-a gândit la copilaşii pierduţi, câţi ani ar fi avut fiecare dacă ar fi văzut lumina zilei. Pot oare spera aceşti fraţi dragi să-şi vadă copiii la înviere?

Cel mai simplu răspuns este că nu ştim. Biblia nu face referire directă la învierea acestor copilaşi. Totuşi, în paginile Cuvântului lui Dumnezeu găsim unele principii care aduc alinare şi care revarsă într-o anumită măsură lumină asupra subiectului.

Să reflectăm mai întâi la două întrebări. Din punctul de vedere al lui Iehova, când începe viaţa omului, la concepere sau la naştere? Şi cum îl priveşte el pe copilul nenăscut, ca pe o fiinţă distinctă, unică sau doar ca pe un ansamblu de celule şi ţesuturi? Să vedem răspunsurile clare ale Bibliei.

Legea mozaică arăta limpede că viaţa nu începe la naştere, ci mai devreme. Pedeapsa pentru uciderea copilului nenăscut era moartea: „Să dai suflet pentru suflet“a (Ex. 21:22, 23). Concluzia? Copilul nenăscut este un suflet viu. Înţelegerea acestui adevăr neschimbător i-a ajutat pe milioane de creştini să respingă avortul, care este un păcat grav împotriva lui Dumnezeu.

Prin urmare, un copil nenăscut este o fiinţă vie, sau o viaţă. Dar cât de mult o preţuieşte Iehova? Legea menţionată anterior cerea ca un adult să fie omorât dacă provoca moartea unui copil nenăscut. Evident, viaţa unui fetus este foarte scumpă în ochii lui Dumnezeu. În plus, mai multe pasaje din Scripturi ne dezvăluie că El îi consideră pe copiii nenăscuţi fiinţe distincte. Iată ce a scris regele David sub inspiraţie divină: „M-ai ocrotit în pântecele mamei mele . . . Ochii tăi m-au văzut când eram doar un embrion şi în cartea ta au fost aşternute în scris toate părţile lui în zilele când au fost întocmite“ (Ps. 139:13–16; Iov 31:14, 15).

De asemenea, Iehova vede trăsăturile de personalitate ale copiilor nenăscuţi şi, pe baza lor, îşi poate da seama ce vor deveni ei. Când Rebeca, soţia lui Isaac, era însărcinată, Iehova a făcut o profeţie despre gemenii ce aveau să i se nască. De ce? Deoarece observase la fiecare dintre ei trăsături ce aveau să influenţeze profund viitorul lor şi al altora (Gen. 25:22, 23; Rom. 9:10–13).

Să ne gândim şi la Ioan Botezătorul. Relatarea biblică spune: „Când Elisabeta a auzit salutul Mariei, pruncul i-a săltat în pântece. Şi Elisabeta s-a umplut de spirit sfânt“ (Luca 1:41). Medicul Luca foloseşte aici un termen grecesc care se poate referi atât la un fetus, cât şi la un copil deja născut. Acelaşi cuvânt mai apare în evanghelia sa când se vorbeşte despre pruncul Isus culcat într-o iesle (Luca 2:12, 16; 18:15).

Aşadar, face Biblia vreo deosebire între copilul aflat în pântece şi cel care s-a născut? Se pare că nu. Iar acest lucru este confirmat de rezultatele cercetărilor actuale. Specialiştii au descoperit că fetusul poate simţi şi reacţiona la stimuli externi. Nu e de mirare că între mamă şi copilul dinăuntrul ei se creează o legătură atât de strânsă!

Momentul naşterii unui copil nu poate fi stabilit cu precizie. De pildă, se întâmplă ca un copil să se nască prematur şi să moară câteva zile mai târziu. Altul trăieşte în pântecele mamei până în perioada preconizată să se nască, dar moare chiar înainte de naştere. Oare doar prima mamă poate spera că-i va învia copilul?

În concluzie, Biblia învaţă că viaţa începe la concepere şi că Iehova îl consideră pe copilul nenăscut o fiinţă unică şi valoroasă. De aceea, a spune că un copil care n-a văzut lumina zilei nu va fi înviat înseamnă pentru unii a pune sub semnul întrebării însăşi poziţia noastră referitoare la avort, poziţie fundamentată pe aceste adevăruri biblice.

În trecut, această revistă a pus unele întrebări ce i-au făcut pe unii să se îndoiască de posibilitatea ca acei copii care au murit înainte de a se naşte să fie înviaţi. Iată o astfel de întrebare: Oare va pune Dumnezeu în lumea nouă embrionul înapoi în pântecele femeii? După cercetări aprofundate, meditare şi rugăciune, Corpul de Guvernare a ajuns la concluzia că, în realitate, asemenea detalii nu influenţează în niciun fel speranţa învierii. Isus a spus: „La Dumnezeu toate sunt posibile“ (Mar. 10:27). Şi cât de adevărat a fost acest lucru când viaţa Fiului lui Dumnezeu a fost transferată din cer în uterul unei fecioare, ceva de neconceput pentru mintea omenească!

Înseamnă atunci că acei copii care mor înainte de a se naşte vor fi înviaţi? Să nu uităm că Scripturile nu ne dau un răspuns direct, deci nu putem fi categorici. Deşi acest subiect poate trezi nenumărate întrebări în mintea noastră, cel mai bine este să evităm orice speculaţie. Un lucru este sigur: Decizia îi aparţine lui Iehova, care este bogat în bunătate iubitoare şi îndurare (Ps. 86:15). El îşi doreşte mult ca prin înviere să înlăture durerea adusă de moarte (Iov 14:14, 15). Nutrim convingerea că el va face întotdeauna ce este drept. Ne va vindeca multele răni pe care ni le-a făcut viaţa în acest sistem rău. Iar sub îndrumarea Sa iubitoare, Isus ‘va distruge în cele din urmă lucrările Diavolului’ (1 Ioan 3:8).

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Iehova va pune capăt oricărei dureri