2 CORINTENI
Note de studiu – capitolul 5
corpul nostru asemănător unui cort: Aici, Pavel compară corpul uman al creștinilor unși cu un cort. Asemenea unui cort demontabil, care este o structură temporară și relativ fragilă, corpurile pământești ale creștinilor unși sunt muritoare, supuse putrezirii și temporare. Totuși, ei așteaptă cu nerăbdare „o clădire de la Dumnezeu”, adică un corp spiritual veșnic și nesupus putrezirii. (1Co 15:50-53; compară cu 2Pe 1:13, 14; vezi nota de studiu de la 2Co 5:4)
se va nărui: Sau „se va descompune”. În acest context, în care Pavel compară corpul uman cu un cort, verbul grecesc katalýō poate fi tradus și prin „a demonta”, „a dezasambla”, „a desface”.
casă: Sau „locuință”. Termenul grecesc oikētḗrion apare doar aici și în Iuda 6, unde este redat prin „locuință”.
cea pregătită pentru noi în cer: Sau „locuința noastră care este din cer”, „locuința noastră cerească”. (Vezi nota de studiu de la 2Co 5:1.)
să nu fim găsiți goi: Pavel știa că el și ceilalți creștini unși care mureau înainte de prezența lui Cristos aveau să doarmă pentru o vreme în Mormânt. Figurativ vorbind, ei aveau să fie „goi” – sau dezbrăcați – în moarte, adică fără un corp fizic sau spiritual. Totuși, dacă își păstrau fidelitatea pe parcursul vieții lor pământești, ei nu aveau să rămână „goi” în moarte. Dumnezeu le-a garantat o înviere viitoare. Ei urmau ‘să se îmbrace’ cu un corp spiritual și ‘să locuiască lângă Domnul’. (2Co 5:1-8; vezi nota de studiu de la 2Co 5:4)
vrem să ne îmbrăcăm cu celălalt: Pavel și ceilalți creștini unși ʻdoreau fierbinte’ să fie înviați la viață cerească în calitate de creaturi spirituale nemuritoare. (2Co 5:2) Speranța lor de a trăi în cer, dată de Dumnezeu, era puternică, dar aceasta nu însemna că doreau să moară. Comparând corpul lor fizic cu un cort, Pavel a spus: Nu . . . vrem să ne dezbrăcăm de acesta. (Vezi nota de studiu de la 2Co 5:1.) Cu alte cuvinte, ei nu erau nerăbdători să moară doar pentru a scăpa de neputințele fizice sau de responsabilitățile și dificultățile pe care le presupunea serviciul lor. (Vezi nota de studiu de la 2Co 5:3.) Prin afirmația „vrem să ne îmbrăcăm cu celălalt”, Pavel exprima dorința pe care o nutresc creștinii unși de a avea viață cerească. Ei sunt nerăbdători să-i slujească lui Iehova pentru totdeauna alături de Cristos Isus. (1Co 15:42-44, 53, 54; Flp 1:20-24; 2Pe 1:4; 1Io 3:2, 3; Re 20:6)
ca garanție a ceea ce va veni: Sau „ca acont”. (Vezi nota de studiu de la 2Co 1:22.)
umblăm prin credință, nu prin vedere: În Biblie, verbul „a umbla” este folosit deseori în mod figurativ, cu sensul de „a trăi”, „a acționa”, „a avea un anumit mod de viață”. Astfel, expresia „a umbla prin credință” înseamnă a avea un mod de viață guvernat de credință și de încrederea în Dumnezeu și în ceea ce a dezvăluit el. Ea este pusă aici în contrast cu expresia „a umbla prin vedere”, care înseamnă a avea un mod de viață guvernat de ceea ce se vede sau de aparențe. În acest context, Pavel se referă la creștinii unși cu spirit. Ei nu pot vedea răsplata cerească cu ochii fizici, dar cred cu tărie că o vor primi. Totuși, nu doar cei unși trebuie să ducă o viață guvernată de credință, ci toți creștinii.
scaunului de judecată al lui Cristos: În Ro 14:10, Pavel vorbește despre ‘scaunul de judecată al lui Dumnezeu’. Totuși, Iehova judecă prin intermediul Fiului său. (Ioa 5:22, 27) De aceea, aici este folosită expresia ‘scaunul de judecată al lui Cristos’. La începutul perioadei creștine, scaunul de judecată (în greacă, béma) era, de obicei, o platformă ridicată în aer liber, prevăzută cu trepte, unde persoanele cu autoritate se așezau pentru a se adresa mulțimilor și a-și anunța deciziile. (Mt 27:19; Ioa 19:13; Fa 12:21; 18:12; 25:6, 10) Cuvintele lui Pavel referitoare la scaunul de judecată le amintea, probabil, corintenilor de impresionantul scaun de judecată din orașul lor. (Vezi Glosarul, „Scaun de judecată”, și Galerie multimedia, „Tribunalul, sau scaunul de judecată, din Corint”.)
rele: Termenul grecesc redat aici prin „rele” este phaúlos. În unele contexte, el poate transmite ideea de josnicie morală. Pavel arată că fiecărei persoane îi stă în față o alegere: să facă lucruri bune sau lucruri rele, adică să trăiască după normele lui Dumnezeu sau să le ignore.
teama de Domnul: În acest context, „Domnul” se referă, din câte se pare, la Isus Cristos. În versetul anterior, Pavel a spus că „toți trebuie să ne prezentăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos”. (Vezi nota de studiu de la 2Co 5:10.) Isaia a profețit că Isus avea să îndeplinească rolul de Judecător. (Is 11:3, 4) „Teama de Domnul” izvorăște dintr-o iubire sinceră și un respect profund față de Iehova, care l-a desemnat pe Isus ca Judecător. (Ioa 5:22, 27)
suntem bine cunoscuți: Sau „suntem dezvăluiți clar”. Pavel era convins că Dumnezeu știa ce fel de persoane erau el și colaboratorii săi. El exprimă aici speranța că și corintenii înțelegeau că motivațiile și conduita lor erau ireproșabile.
celor ce se laudă cu înfățișarea: Verbul grecesc tradus prin „a se lăuda” (kaukháomai) este folosit deseori cu sensul de mândrie egoistă. El apare de câteva ori în scrisorile lui Pavel către corinteni. Biblia subliniază că niciun om nu are motive să se laude cu sine sau cu realizările sale. (Ier 9:23, 24) Apostolul Pavel le-a dat sfaturi ferme creștinilor din Corint și le-a reamintit că nu aveau motive să se laude cu nimeni altcineva decât cu Iehova Dumnezeu și cu ceea ce a făcut el pentru ei. (1Co 1:28, 29, 31; 4:6, 7; 2Co 10:17)
dacă ne-am pierdut mințile, pentru Dumnezeu am făcut-o: Expresia „a-și pierde mințile” reprezintă traducerea unui verb grecesc care înseamnă literalmente „a ieși afară din sine”, „a fi lângă sine”. Este posibil ca Pavel să fi făcut aici aluzie la o situație asupra căreia avea să revină mai târziu în scrisoarea sa: întrucât unii îi contestau apostolatul, el s-a simțit obligat să se laude. (2Co 11:16-18, 23) Chiar dacă era întru totul calificat ca apostol, Pavel nu se simțea confortabil să se laude. El nu s-a lăudat din mândrie, ci „pentru Dumnezeu”, adică pentru a apăra adevărul și a ocroti congregația de influențele corupătoare. În realitate, Pavel era ‘sănătos la minte’, având un punct de vedere echilibrat cu privire la sine. (Compară cu Fa 26:24, 25; Ro 12:3.) Această optică i-a ajutat mult pe cei cărora le-a predat; de aceea, el le-a putut spune corintenilor: Dacă suntem sănătoși la minte, pentru voi suntem.
iubirea lui Cristos: Expresia grecească folosită aici poate fi înțeleasă în două moduri: „iubirea pe care Cristos ne-o arată nouă” sau „iubirea pe care noi i-o arătăm lui Cristos”. Unii bibliști consideră că ambele variante sunt posibile. Însă din context reiese că accentul se pune pe iubirea pe care o arată Cristos. (2Co 5:15)
ne obligă: Verbul grecesc folosit aici înseamnă literalmente „a ține unit” și poate transmite ideea de „a exercita încontinuu control asupra cuiva sau a ceva”, „a îndemna”, „a impulsiona cu putere”. Iubirea pe care a manifestat-o Cristos dându-și viața în folosul nostru este absolut remarcabilă. Cu cât înțelegem mai bine acest lucru, cu atât inima ne este mai sensibilizată. În acest sens a exercitat control iubirea lui Cristos asupra lui Pavel. Ea l-a determinat să respingă preocupările egoiste și să se concentreze la serviciul pentru Dumnezeu și pentru semeni – cei din congregație și cei din afara ei. (Compară cu nota de studiu de la 1Co 9:16.)
din punct de vedere omenesc: Lit. „potrivit cărnii”. În acest context, termenul grecesc sarx, tradus deseori prin „carne”, se referă în sens larg la limitele pe care le au oamenii, inclusiv modul în care gândesc și lucrurile pe care le realizează. (Vezi notele de studiu de la Ro 3:20; 8:4.) Pavel subliniază că creștinii nu trebuiau să se evalueze unii pe alții în funcție de poziția socială, de situația materială, de rasă, de naționalitate sau de alte criterii asemănătoare. Întrucât Cristos a murit pentru toți, aceste diferențe care au legătură cu „carnea” erau irelevante. Ceea ce conta erau relațiile spirituale care îi uneau pe creștini. (Mt 12:47-50)
acum nu-l mai privim așa: Creștinii care altădată îl priviseră pe Isus din perspectivă umană, sau carnală – sperând că el venise să restabilească regatul pământesc al evreilor –, și-au schimbat punctul de vedere. (Ioa 6:15, 26) Ei au înțeles că Isus își dăduse corpul de carne ca răscumpărare și că acum era un spirit dătător de viață. (1Co 15:45; 2Co 5:15)
în unitate cu Cristos: Lit. „în Cristos”. Fiecare creștin uns cu spirit se bucură de unitate cu Isus Cristos. (Ioa 17:21; 1Co 12:27) Această relație specială începe când Iehova atrage acea persoană la Fiul său și îi dă naștere prin spiritul sfânt. (Ioa 3:3-8; 6:44)
este o creație nouă: Fiecare creștin uns este o creație nouă – un fiu al lui Dumnezeu născut de spirit cu perspectiva de a domni împreună cu Cristos în Regatul ceresc. (Ga 4:6, 7) Chiar dacă de la sfârșitul celei de-a șasea zile de creare n-a mai fost creat niciun lucru material (Ge 2:2, 3), au fost create totuși lucruri spirituale noi.
au venit în existență lucruri noi: Isus a devenit prima „creație nouă” a lui Dumnezeu când a fost uns la botez ca fiu al Său născut de spirit cu speranță cerească. O altă creație spirituală nouă este congregația creștină alcătuită din Isus și coregenții săi unși. (1Pe 2:9)
Dumnezeu, care ne-a împăcat cu el: Oamenii trebuie să se împace cu Dumnezeu deoarece primul om, Adam, a fost neascultător și le-a transmis păcatul și imperfecțiunea tuturor descendenților lui. (Ro 5:12) Toți oamenii sunt înstrăinați de Dumnezeu. Toți sunt în dușmănie cu el, întrucât normele divine nu permit tolerarea nelegiuirii. (Ro 8:7, 8) Termenii grecești pentru „a împăca” și „împăcare” înseamnă în esență „a schimba”, „schimbare”, iar în acest context transmit ideea de schimbare a unei relații ostile într-o relație armonioasă, de prietenie, cu Dumnezeu. Spunând „ne-a împăcat”, Pavel face referire la el, la colaboratorii săi și la toți creștinii unși cu spirit. Ei sunt primii pe care Dumnezeu i-a împăcat cu sine prin Cristos, adică pe baza jertfei de răscumpărare a lui Cristos. Apoi, Pavel afirmă că Dumnezeu le-a dat „misiunea împăcării”. (Vezi nota de studiu de la Ro 5:10.)
misiunea împăcării: Lit. „serviciul împăcării”. Este vorba despre misiunea, sau serviciul, prin care oamenii sunt ajutați ʻsă se împace cu [Dumnezeu] prin moartea Fiului său’. (Ro 5:10) Acest serviciu presupune proclamarea unui mesaj urgent prin care oamenii înstrăinați de Dumnezeu sunt invitați să lege o relație pașnică cu el, să devină prietenii săi. (2Co 5:18-20; pentru o analiză a termenului „serviciu” [în greacă, diakonía], vezi notele de studiu de la Fa 11:29; Ro 11:13)
Dumnezeu a împăcat . . . prin Cristos: Unele traduceri ale Bibliei redau această expresie astfel: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând”. Însă prepoziția grecească en, care înseamnă literalmente „în”, are un sens foarte larg și trebuie înțeleasă în funcție de context. Versetul anterior (2Co 5:18) afirmă în mod clar că „Dumnezeu . . . ne-a împăcat cu el prin [în greacă, diá] Cristos”. În armonie cu acest lucru, prepoziția en este redată aici în mod potrivit „prin”.
a împăcat lumea cu el: Omenirea trebuie să se împace cu Dumnezeu deoarece primul om, Adam, a fost neascultător și le-a transmis păcatul și imperfecțiunea tuturor descendenților lui. (Vezi nota de studiu de la 2Co 5:18.) Dumnezeu realizează această împăcare prin Cristos, adică prin jertfa de ispășire a lui Isus. (Ro 5:10; 2Co 5:21; Col 1:21, 22) Iehova i-a desemnat pe cei care sunt în unitate cu Cristos „ambasadori” într-o lume ostilă și le-a încredințat „misiunea împăcării”. (2Co 5:18, 20)
mesajul împăcării: Sau „cuvântul împăcării”. În Scripturi, cuvântul, sau mesajul, lui Dumnezeu pentru omenire este descris în diverse moduri, care subliniază amploarea și semnificația sa, precum și unele aspecte ale conținutului său. În acest verset este prezentat drept „mesajul împăcării”. În alte contexte este numit „cuvântul [sau «mesajul»] despre Regat” (Mt 13:19), „cuvântul acestei salvări” (Fa 13:26), „cuvântul adevărului” (Ef 1:13) și „cuvântul dreptății” (Ev 5:13). Aici, Pavel își exprimă recunoștința pentru privilegiul de a transmite acest mesaj, spunând: „El [Dumnezeu] ne-a încredințat nouă mesajul împăcării”, adică lui Pavel și tuturor creștinilor unși cu spirit.
suntem . . . ambasadori: Pavel spune aici că el și colaboratorii săi erau „ambasadori în locul lui Cristos”. În timpurile biblice, ambasadorii și alți mesageri aveau diferite misiuni. De exemplu, când existau relații tensionate între națiuni, ambasadorii erau trimiși să vadă dacă se putea evita războiul; sau, dacă începuse deja un război, erau trimiși să negocieze acorduri de pace. (Is 30:1-4; 33:7) În zilele lui Pavel, popoarele, orașele sau provinciile Imperiului Roman trimiteau ambasadori la Roma pentru a consolida relațiile de prietenie, pentru a cere ajutor sau pentru a pleda o anumită cauză. Verbul grecesc presbeúō, care se traduce prin „a fi (a sluji ca) ambasador”, apare de două ori în Scripturile grecești creștine, aici și în Ef 6:19, 20, unde Pavel spune despre sine că este un ambasador al veștii bune. În Lu 14:32 și 19:14, substantivul înrudit presbeía este redat prin „grup de mesageri”. Ambii termeni sunt înrudiți cu presbýteros, care înseamnă „om în vârstă”, „bătrân”. (Mt 16:21; Fa 11:30)
în locul lui Cristos: Sau „în numele lui Cristos”. După învierea și înălțarea lui Cristos la cer, continuatorii săi fideli au fost numiți să acționeze ca ambasadori în locul său. Ei au fost trimiși mai întâi la evrei, iar apoi la oamenii națiunilor, care erau înstrăinați de Iehova, Suveranul Suprem. Creștinii unși slujesc ca ambasadori într-o lume care nu este în relații de pace cu Dumnezeu. (Ioa 14:30; 15:18, 19; Iac 4:4) În scrisoarea către efeseni, scrisă în timpul primei sale detenții la Roma (c. 59-61 e.n.), Pavel a spus despre sine că era un „ambasador în lanțuri”. (Ef 6:20)
Pe cel ce n-a cunoscut păcatul: Este vorba despre Isus, care n-a păcătuit niciodată. Totuși, Iehova l-a făcut păcat pentru noi. Iehova a stabilit ca Isus să-și dea viața ca ofrandă pentru păcat și, astfel, să plătească pentru păcatele omenirii. (Compară cu Le 16:21; Is 53:12; Ga 3:13; Ev 9:28.) Expresia „l-a făcut păcat” ar putea fi redată și prin „l-a făcut ofrandă pentru păcat”. Apostolul Ioan a spus despre Isus: „El este o jertfă de împăcare [sau «o jertfă de ispășire», «un mijloc de îmbunare»] pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale întregii lumi”. (1Io 2:2) În timp ce israeliții se apropiau de Dumnezeu oferind jertfe de animale, creștinii se pot apropia de Dumnezeu pe baza a ceva net superior, și anume jertfa lui Isus Cristos. (Ioa 14:6; 1Pe 3:18)
prin intermediul lui, noi să devenim drepți în ochii lui Dumnezeu: Cu alte cuvinte, prin intermediul lui Isus, noi putem fi considerați drepți, sau aprobați, de Dumnezeu. E posibil ca Pavel să se fi gândit la profeția lui Isaia referitoare la slujitorul mesianic al lui Iehova, profeție care anunța că el „va face ca mulți oameni să fie considerați drepți”. (Is 53:11)