Filozofia greacă — A îmbogăţit ea creştinismul?

„Deşi era în contradicţie cu cultura păgână greacă şi romană, creştinismul a asimilat în realitate mult din filozofia clasică.“ — The Encyclopedia Americana.

PRINTRE cei ce au avut o influenţă hotărâtoare asupra gândirii „creştine“, „Sfântul“ Augustin ocupă o poziţie de necontestat. Potrivit cu The New Encyclopædia Britannica, „mintea [lui Augustin] a fost creuzetul în care religia Noului Testament a fuzionat în mod deplin cu tradiţia platonică a filozofiei greceşti; şi a fost, de asemenea, mijlocul prin care s-a transmis rezultatul acestei fuziuni creştinătăţii romano-catolicismului medieval şi protestantismului Renaşterii“.

Moştenirea lăsată de Augustin este într-adevăr o moştenire de durată. Vorbind de marea influenţă pe care a avut-o filozofia greacă asupra creştinătăţii, Douglas Holden a afirmat: „Teologia creştină s-a amestecat atât de mult cu filozofia greacă, încât a educat persoane a căror gândire este nouă zecimi greacă şi o zecime creştină“.

Unii erudiţi sunt ferm convinşi că această influenţă filozofică a îmbunătăţit creştinismul la începuturile sale, a îmbogăţit învăţătura sa şi a făcut-o mai convingătoare. Dar aşa au stat lucrurile? Cum şi când a influenţat filozofia greacă creştinismul? A îmbogăţit ea cu adevărat creştinismul sau l-a contaminat?

Ne va fi de folos să ne familiarizăm cu o serie de evenimente care au avut loc începând din secolul al III-lea î.e.n. până în secolul al V-lea e.n. analizând patru termeni bizari: 1) „iudaismul elenizat“, 2) „elenismul creştinizat“, 3) „creştinismul elenizat“ şi 4) „filozofia creştină“.

„Iudaismul elenizat“

În primul rând, „iudaismul elenizat“ este de fapt o contradicţie. Religia iniţială a evreilor, care a fost instituită de adevăratul Dumnezeu, Iehova, nu trebuia să fie contaminată cu idei religioase false (Deuteronomul 12:32; Proverbele 30:5, 6). Chiar de la început însă, puritatea închinării a fost ameninţată de modul de gândire greşit şi de practicile religioase false ale naţiunilor din jur — cum ar fi influenţele de origine egipteană, canaanită şi babiloniană. Din nefericire, Israelul a permis ca închinarea sa adevărată să ajungă extrem de coruptă. — Judecătorii 2:11–13.

Secole mai târziu, când Palestina antică a fost anexată la Imperiul Grec sub Alexandru cel Mare în secolul al IV-lea î.e.n., această corupţie a ajuns la apogeu, lăsând în urmă o moştenire corosivă şi de durată. Alexandru a recrutat evrei în armata sa. Contactele dintre evrei şi noii lor cuceritori au influenţat profund convingerile religioase evreieşti. Gândirea elenistică a pătruns în învăţământul evreiesc. Marele preot Iason este cunoscut pentru academia greacă pe care a înfiinţat-o în 175 î.e.n. la Ierusalim cu scopul de a încuraja studierea operelor lui Homer.

Este demn de reţinut că un samaritean, care a scris în a doua jumătate a secolului al II-lea î.e.n., a căutat să prezinte istoria biblică ca pe o istoriografie elenizată. Cărţile evreieşti apocrife, cum ar fi Iudita şi Tobit, fac aluzie de fapt la legendele erotice greceşti. Au apărut o serie de filozofi evrei care au încercat să concilieze gândirea greacă cu religia evreiască şi cu Biblia.

Printre aceştia, figura centrală este Filon, un evreu din secolul I e.n. El şi-a însuşit doctrinele lui Platon, ale pitagoreicilor şi ale stoicilor. Evreii au fost profund influenţaţi de concepţiile lui Filon. Rezumând această infiltrare intelectuală a gândirii greceşti în cultura evreiască, autorul evreu Max Dimont spune: „Îmbogăţiţi de gândirea platoniciană, de logica aristotelică şi de ştiinţa euclidiană, învăţaţii evrei au studiat Tora cu instrumente noi. . . . Ei au început să adauge logica greacă la revelaţia evreiască“.

Cu timpul, romanii au cucerit Imperiul Grec, preluând controlul asupra Ierusalimului. Aceasta a deschis calea unor schimbări şi mai mari. În jurul secolului al III-lea e.n., doctrinele religioase şi filozofice ale gânditorilor care s-au străduit să dezvolte şi să sintetizeze ideile lui Platon au luat o formă definitivă, cunoscută astăzi sub numele de neoplatonism. Acest curent de gândire urma să aibă o influenţă profundă asupra creştinătăţii apostate.

„Elenismul creştinizat“

Pe parcursul primelor cinci secole ale erei noastre, unii intelectuali au încercat să demonstreze existenţa unei relaţii între filozofia greacă şi adevărurile revelate ale Bibliei. În cartea A History of Christianity (O istorie a creştinismului) se afirmă: „Metafizicienii creştini aveau să-i înfăţişeze pe grecii din deceniile dinainte de Cristos ca luptându-se bărbăteşte, dar orbeşte pentru a dobândi o cunoaştere a lui Dumnezeu, încercând, ca să spunem aşa, să-l evoce pe Isus din nimic, să inventeze creştinismul din capetele lor păgâne mediocre“.

Plotin (205–270 e.n.), un precursor al acestor gânditori, a elaborat un sistem bazat îndeosebi pe teoria ideilor al cărei autor fusese Platon. Plotin a introdus conceptul de suflet separat de corp. Profesorul Washburn Hopkins a spus despre Plotin: „Teologia lui . . . i-a influenţat foarte mult pe Părinţii gândirii creştine“.

„Creştinismul elenizat“ şi „filozofia creştină“

Începând din secolul al II-lea e.n., gânditorii „creştini“ au depus eforturi susţinute pentru a-i impresiona pe intelectualii păgâni. În pofida avertismentului clar dat de apostolul Pavel cu privire la „discursurile deşarte, care profanează ce este sfânt“, şi la „contrazicerile a ceea ce se numeşte în mod fals «cunoaştere»“, aceşti învăţători au amestecat învăţăturile lor cu elemente filozofice din cultura elenistică din jurul lor (1 Timotei 6:20, NW). Exemplul lui Filon părea să sugereze o posibilă conciliere a Bibliei cu ideile platonice. — Compară cu 2 Petru 1:16.

Bineînţeles că cel care a avut de fapt de suferit a fost adevărul biblic. Învăţătorii „creştini“ au încercat să demonstreze că creştinismul era în armonie cu umanismul greco-roman. Clement din Alexandria şi Origen (secolele al II-lea şi al III-lea e.n.) au făcut din neoplatonism baza a ceea ce avea să fie „filozofia creştină“. Ambrosie (339–397 e.n.), episcop de Milano, a „asimilat cele mai recente învăţături greceşti, creştine şi păgâne deopotrivă — îndeosebi operele . . . neoplatonicianului păgân Plotin“. El a încercat să le ofere latinilor instruiţi o versiune clasică a creştinismului. Augustin i-a urmat exemplul.

Un secol mai târziu, Dionysios Areopagitul (cunoscut şi sub numele de pseudo-Dionysios), probabil călugăr sirian, a încercat să unifice filozofia neoplatonică cu teologia „creştină“. Potrivit unei enciclopedii, „scrierile [sale] au pus bazele unei orientări neoplatonice evidente pe o mare porţiune din doctrina şi spiritualitatea creştină medievală . . . aceast[ă orientare] dând naştere până în prezent la diferite aspecte de natură spirituală şi religioasă ale [doctrinei creştine]“. Ce desconsiderare flagrantă a avertismentului dat de apostolul Pavel cu privire la ‘filozofia şi amăgirea deşartă, după tradiţia oamenilor’! — Coloseni 2:8.

Factori corupători

Se spune că „platonicienii creştini au dat întâietate revelaţiei şi au considerat filozofia platonică drept cel mai bun instrument disponibil pentru înţelegerea şi apărarea învăţăturilor Scripturilor şi a tradiţiei Bisericii“.

Platon însuşi nutrise convingerea că există un suflet nemuritor. De remarcat că una dintre cele mai importante învăţături false care s-au strecurat în teologia „creştină“ este cea a nemuririi sufletului. Acceptarea acestei învăţături nu poate fi nicidecum justificată de faptul că creştinismul devenea astfel mai atrăgător pentru mase. Când a predicat în Atena, chiar în inima culturii greceşti, apostolul Pavel nu a predat doctrina platonică despre suflet. Dimpotrivă, el a predicat doctrina creştină a învierii, chiar dacă multora dintre ascultătorii săi greci le-a fost greu să accepte ce le-a spus el. — Faptele 17:22–32.

Contrar filozofiei greceşti, Scripturile arată cu claritate că sufletul nu este ceva ce are o persoană, ci ceea ce este ea (Geneza 2:7). La moarte sufletul încetează să existe (Ezechiel 18:4). Eclesiastul 9:5 ne spune: „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi amintirea li se uită“. Doctrina nemuririi sufletului nu este o doctrină biblică.

O altă învăţătură falsă se referă la poziţia preumană a lui Isus, şi anume concepţia că el a fost egal cu Tatăl său. Iată ce se spune în cartea The Church of the First Three Centuries (Biserica din primele trei secole): „Originea doctrinei Trinităţii . . . este complet străină de Scripturile ebraice şi creştine“. Care este originea acestei doctrine? Doctrina Trinităţii „s-a dezvoltat şi a fost introdusă în creştinism de către Părinţii platonicieni“.

Într-adevăr, odată cu trecerea timpului şi pe măsură ce Părinţii Bisericii s-au lăsat influenţaţi de neoplatonism, trinitarienii au câştigat mai mulţi adepţi. Filozofia neoplatonică din secolul al III-lea le-a dat în aparenţă posibilitatea să concilieze ireconciliabilul — să facă în aşa fel, încât un Dumnezeu alcătuit din trei persoane să pară un singur Dumnezeu. Prin raţionamente filozofice, ei au pretins că trei persoane pot alcătui un singur Dumnezeu, păstrându-şi în acelaşi timp individualitatea.

Însă adevărul biblic arată cu claritate că numai Iehova este Dumnezeul Atotputernic, Isus Cristos este Fiul Său creat, care este inferior lui, iar spiritul sfânt este forţa Sa activă (Deuteronomul 6:4; Isaia 45:5; Faptele 2:4; Coloseni 1:15; Apocalipsa 3:14). Doctrina Trinităţii îl dezonorează pe singurul Dumnezeu adevărat şi îi nedumereşte pe oameni, îndepărtându-i de un Dumnezeu pe care nu îl pot înţelege.

Şi speranţa în Mileniu, o speranţă bazată pe Biblie, a avut de suferit din cauza influenţei neoplatonice asupra gândirii creştine (Apocalipsa 20:4–6). Se ştie că Origen i-a condamnat pe milenişti. De ce se împotrivea el atât de mult acestei doctrine fondate pe Biblie despre domnia de o mie de ani a lui Cristos? The Catholic Encyclopedia răspunde: „Din cauza neoplatonismului pe care erau fondate doctrinele lui . . ., el [Origene] nu putea fi de partea mileniştilor“.

Adevărul

Nimic din ce s-a menţionat mai înainte nu are vreo legătură cu adevărul. Acest adevăr este ansamblul de învăţături creştine care se găsesc în Biblie (2 Corinteni 4:2; Tit 1:1, 14; 2 Ioan 1–4). Biblia este unica sursă a adevărului. — Ioan 17:17; 2 Timotei 3:16.

Cu toate acestea, duşmanul lui Iehova, al adevărului, al omenirii şi al vieţii veşnice — Satan Diavolul, „ucigaşul“ şi „tatăl minciunii“ — s-a folosit de multe metode viclene pentru a falsifica adevărul (Ioan 8:44; compară cu 2 Corinteni 11:3). Printre cele mai puternice instrumente pe care le-a folosit el pentru a denatura conţinutul şi natura învăţăturilor creştine se numără învăţăturile filozofilor greci păgâni — care nu sunt altceva decât o reflectare a propriei sale gândiri.

Acest amestec nefiresc al învăţăturii creştine cu filozofia greacă este o încercare de a dilua adevărul biblic, diminuând puterea şi atracţia pe care o exercită el asupra persoanelor blânde, sincere, aflate în căutarea adevărului şi dispuse să fie învăţate (1 Corinteni 3:1, 2, 19, 20). De asemenea, acest amestec este o încercare de a pângări puritatea limpede ca cristalul a doctrinelor biblice, estompând diferenţa dintre adevăr şi falsitate.

Astăzi, sub îndrumarea Capului congregaţiei, Isus Cristos, învăţătura creştină adevărată a fost restabilită. De asemenea, căutătorii sinceri ai adevărului pot identifica cu multă uşurinţă congregaţia adevăraţilor creştini după roadele ei (Matei 7:16, 20). Martorii lui Iehova sunt dornici să îi ajute pe aceştia să găsească apele nefalsificate ale adevărului şi să ţină cu fermitate la moştenirea vieţii veşnice pe care ne-o oferă Tatăl nostru, Iehova. — Ioan 4:14; 1 Timotei 6:19.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 11]

Augustin

[Provenienţa fotografiei de la pagina 10]

Textul grecesc: Din cartea Scriitori antici greci: Phedon, de Platon, 1957, Ioannis N. Zacharopoulos, Atena; Platon: Musei Capitolini, Roma