Am găsit ceva mai de preţ decât aurul

RELATARE DE CHARLES MYLTON

Într-o zi tata a spus: „Să-l trimitem pe Charlie în America, unde umblă câinii cu covrigi în coadă. Ar putea câştiga ceva bani şi ne-ar putea trimite şi nouă!“

OAMENII credeau cu adevărat că în America străzile erau pavate cu aur. Pe timpul acela viaţa era extrem de grea în estul Europei. Părinţii mei aveau o fermă mică cu câteva vaci şi câteva găini. Nu aveam nici curent electric, nici apă curentă. Dar pe atunci nimeni din zona în care locuiam nu avea aşa ceva.

M-am născut în Hoszowczyk la 1 ianuarie 1893, acum aproape 106 ani. Satul nostru era în Galiţia, o provincie care la data aceea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Localitatea Hoszowczyk se află acum în estul Poloniei, nu departe de Slovacia şi Ucraina. Aici iernile erau aspre, cu ninsori abundente. Când aveam în jur de şapte ani, mergeam pe jos cam o jumătate de kilometru până la un pârâu şi, cu un topor, spărgeam gheaţa ca să iau apă. Duceam apa acasă, iar mama o folosea la gătit şi la curăţenie. Ea spăla rufele la pârâu, folosind sloiurile mai mari ca scândură de spălat rufe.

În Hoszowczyk nu era nici o şcoală, dar am învăţat limbile polonă, rusă, slovacă şi ucraineană. Am fost crescuţi în religia ortodoxă răsăriteană, iar eu am cântat în corul bisericii. Eram destul de mic când am început să fiu nemulţumit de preoţi, care spuneau că nu este voie să mâncăm carne vinerea, cu toate că ei mâncau.

Unii prieteni ai noştri munciseră în Statele Unite şi se întorseseră cu bani ca să-şi renoveze casele şi să-şi cumpere utilaje pentru fermă. De aceea se gândea tata să mă trimită în America împreună cu nişte vecini care îşi propuseseră să mai facă un drum acolo. Aceasta s-a întâmplat în 1907, când eu aveam 14 ani.

Pierdut în America

La scurt timp m-am îmbarcat pe un vapor şi, după două săptămâni, am ajuns pe celălalt ţărm al Atlanticului. Pe atunci îţi trebuiau 20 de dolari ca să poţi intra în Statele Unite, altminteri erai trimis în ţara natală. Am avut o monedă de argint de 20 de dolari şi astfel m-am numărat printre milioanele de oameni care au pus piciorul pe pământul american, trecând prin Ellis Island (New York), pragul Americii. Bineînţeles că aici nu umblau câinii cu covrigi în coadă, iar străzile nu erau pavate cu aur. De fapt, multe străzi nu erau deloc pavate!

Ne-am urcat într-un tren care mergea la Johnstown (Pennsylvania). Bărbaţii cu care eram eu mai fuseseră aici şi ştiau o pensiune unde puteam să stau. Intenţia mea era să o găsesc pe sora mea mai mare care locuia în oraşul Jerome (Pennsylvania), despre care abia mai târziu am aflat că se afla la o distanţă de numai 25 de kilometri. Însă, în loc să spun Jerome, am spus Yarome, deoarece în limba mea maternă „J-ul“ se pronunţă la fel ca „Y-ul“. Nimeni nu auzise de Yarome, aşa că m-am trezit într-o ţară necunoscută, descurcându-mă greu în engleză şi având puţini bani la mine.

În fiecare dimineaţă căutam de lucru. La biroul forţelor de muncă numai două sau trei persoane din mulţimea care îşi aştepta rândul afară primeau un loc de muncă. De aceea, în fiecare zi mă întorceam la pensiune unde învăţam engleza cu ajutorul unor manuale pentru autodidacţi. Uneori găseam de făcut treburi mărunte, însă lunile treceau, iar eu aproape că nu mai aveam nici un ban.

Îmi găsesc sora şi fratele

Într-o zi am trecut pe lângă bufetul unui hotel situat lângă gară. Mâncarea avea un miros tare îmbietor! Sandvişurile, crenvurştii şi alte produse de la bufet erau pe gratis dacă cumpărai o halbă de bere, care costa cinci cenţi. Deşi eram minor, barmanului i s-a făcut milă de mine şi mi-a vândut o halbă de bere.

În timp ce mâncam, în bufet au intrat nişte oameni care spuneau: „Grăbiţi-vă şi beţi-vă repede berea! Soseşte trenul de Jerome“.

„Adică Yarome?“, i-am întrebat eu.

„Nu, Jerome“, mi-au răspuns ei. Abia atunci am aflat unde locuia sora mea. De fapt, la bufet, am întâlnit un om care locuia doar la trei case de ea! Aşa că mi-am cumpărat bilet de tren şi am găsit-o în cele din urmă pe sora mea.

Sora mea şi soţul ei aveau o pensiune pentru mineri, iar eu am locuit la ei. Ei mi-au făcut rost de o slujbă ce consta în supravegherea unei pompe care scotea apa din mină. Ori de câte ori se oprea pompa, trebuia să-l chem pe mecanic. Eram plătit cu 15 cenţi pe zi. După aceea am lucrat la căile ferate, la o fabrică de cărămidă şi chiar ca agent de asigurări. Mai târziu m-am mutat la Pittsburgh, unde locuia fratele meu Steve. Acolo am lucrat împreună într-o oţelărie. Niciodată nu am câştigat suficienţi bani ca să le pot trimite şi părinţilor mei.

O familie şi o înmormântare

Într-o zi, în drum spre lucru, am zărit o tânără menajeră care stătea în faţa casei unde lucra. Am zis în sinea mea: „Oh, ce frumoasă este!“ După trei săptămâni, în anul 1917, eram deja căsătorit cu Helen. În următorii zece ani am avut şase copii, dintre care unul a murit când avea doar câteva luni.

În 1918, m-am angajat ca vatman în Pittsburgh. Lângă depoul de tramvaie era o cafenea unde puteai să bei o ceaşcă de cafea. Cei doi greci care erau proprietarii localului nu lăsau impresia că se sinchiseau prea mult dacă comandai sau nu ceva atâta vreme cât îţi puteau predica din Biblie. Obişnuiam să le zic: „Vreţi să-mi spuneţi că toţi ceilalţi nu au dreptate şi că numai voi doi aveţi dreptate?“

„Ei bine, uite ce spune Biblia!“, îmi răspundeau ei. Dar nu au reuşit să mă convingă pe atunci.

Din nefericire, în 1928, iubita mea Helen s-a îmbolnăvit. Ca să fie îngrijiţi mai bine, i-am dus pe copii la Jerome, la sora mea şi la cumnatul meu. Între timp ei îşi cumpăraseră o fermă. Îi vizitam des pe copii şi le dădeam bani în fiecare lună, ca să-şi plătească mâncarea. Le-am trimis şi îmbrăcăminte. Din păcate, starea de sănătate a lui Helen s-a înrăutăţit şi ea a murit la 27 august 1930.

Mă simţeam singur şi eram copleşit de durere. Când m-am dus la preot ca să fac pregătiri pentru înmormântare, acesta mi-a spus: „Tu nu mai aparţii de această biserică. A trecut mai bine de un an de când nu ai mai plătit taxele“.

I-am explicat că soţia mea fusese bolnavă mult timp şi că restul banilor i-am dat copiilor mei ca să poată contribui la biserica din Jerome. Cu toate acestea, înainte ca preotul să fie de acord să se ocupe de înmormântare, a trebuit să împrumut 50 de dolari pentru a plăti taxele din urmă. Preotul a mai cerut 15 dolari pentru a ţine o liturghie acasă la cumnata mea, unde prietenii şi familia îşi propuseseră să se întâlnească pentru a-i aduce un ultim omagiu lui Helen. Nu aveam de unde să-i dau cei 15 dolari, dar preotul a fost de acord să ţină liturghia şi să-i dau banii la salariu.

Când am primit salariul a trebuit să mă folosesc de bani ca să le cumpăr copiilor pantofi şi haine pentru şcoală. Ei bine, după aproape două săptămâni m-am trezit cu preotul în tramvai. „Tot îmi datorezi cei 15 dolari“, mi-a spus el. Apoi, când a coborât, m-a ameninţat: „Am să mă duc la şeful tău şi am să-i spun să-ţi reţină banii din salariu“.

Când am încheiat ziua de muncă, m-am dus la şeful meu şi i-am povestit ce păţisem. Cu toate că era catolic, mi-a spus: „Dacă preotul acela vine aici, am să-i spun eu vreo două ca să mă ţină minte!“ Lucrul acesta mi-a dat de gândit: „Preoţii nu vor altceva decât să ne ia banii, dar de învăţat nu ne învaţă nimic din Biblie“.

Învăţ adevărul

Când m-am dus din nou la cafeneaua celor doi greci le-am povestit ce păţisem cu preotul. Drept urmare am început să studiez cu Studenţii în Biblie, cum se numeau atunci Martorii lui Iehova. Stăteam toată noaptea şi citeam din Biblie şi publicaţii biblice. Am aflat că Helen nu era chinuită în purgatoriu, aşa cum spusese preotul, ci dormea în moarte (Iov 14:13, 14; Ioan 11:11–14). Într-adevăr, găsisem ceva mai de preţ decât aurul — găsisem adevărul!

După câteva săptămâni, când am asistat pentru prima dată la o întrunire a Studenţilor în Biblie, ţinută la Teatrul de Vară din Pittsburgh, am ridicat mâna şi am spus: „În seara asta am învăţat mai multe lucruri din Biblie decât am învăţat în toţi anii în care am mers la biserică“. După aceea, când au întrebat cine doreşte să meargă a doua zi în lucrarea de predicare, am ridicat din nou mâna.

Apoi, la 4 octombrie 1931 m-am botezat, simbolizându-mi astfel dedicarea la Iehova. Între timp am putut închiria o casă şi i-am adus pe copii înapoi, ca să locuiască cu mine. Am angajat o menajeră care să mă ajute să am grijă de ei. Chiar dacă aveam responsabilităţi familiale, din ianuarie 1932 până în iunie 1933 am luat parte la o formă de serviciu special numit serviciu auxiliar, în care am petrecut între 50 şi 60 de ore pe lună vorbindu-le altora din Biblie.

Cam pe atunci am remarcat o tânără drăguţă, care mi-a făcut impresia că lua întotdeauna tramvaiul meu când se ducea şi când venea de la lucru. Ne uitam unul la altul în oglinda retrovizoare. Aşa am cunoscut-o pe Mary. Ne-am curtat şi ne-am căsătorit în august 1936.

Deoarece aveam vechime în muncă, în 1949 am putut să aleg un program de lucru care să-mi permită să fac pionierat, aşa cum se numeşte serviciul cu timp integral. Jean, cea mai mică fiică a mea, începuse pionieratul în 1945 şi am făcut pionierat împreună. Mai târziu, Jean l-a cunoscut pe Sam Frienda, care slujea la Betel, sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York. Ei s-au căsătorit în 1952. Am continuat să fac pionierat în Pittsburgh şi am condus multe studii biblice; odată am condus studii cu 14 familii în fiecare săptămână. În 1958 am ieşit la pensie. După aceea mi-a fost uşor să fac pionierat, deoarece nu trebuia să mai lucrez câte opt ore pe zi la un serviciu laic.

În 1983 Mary s-a îmbolnăvit. M-am străduit să am şi eu grijă de ea la fel de bine cum avusese şi ea grijă de mine aproape 50 de ani. În cele din urmă, la 14 septembrie 1986, ea a murit.

Găsesc locurile natale

În 1989, Jean şi Sam m-au luat cu ei la congresele din Polonia. Am vizitat şi regiunea unde am copilărit. Când au ocupat acel teritoriu, ruşii au schimbat denumirea oraşelor, iar pe locuitori i-au deportat în alte ţări. Un frate al meu a fost deportat în Istanbul, iar o soră a mea, în Rusia. Cei pe care i-am întrebat nu auziseră de numele satului meu.

La un moment dat am recunoscut nişte munţi aflaţi la o oarecare depărtare de noi. Pe măsură ce ne apropiam, am întâlnit şi alte locuri care mi se păreau cunoscute — un deal, o bifurcaţie a drumului, o biserică, un pod peste un râu. Deodată, spre surprinderea noastră, am văzut un indicator pe care scria „Hoszowczyk”! Cu puţin timp înainte, comuniştii căzuseră de la putere, iar satele primiseră denumirile lor iniţiale.

Casa noastră nu mai exista, însă mai rămăsese neîngropată o parte din cuptorul care fusese folosit pentru gătitul afară. Apoi le-am arătat un pom înalt şi am spus: „Vedeţi pomul acela? Eu l-am plantat înainte de a pleca în America. Priviţi ce mare a crescut!“ După aceea, am vizitat câteva cimitire şi am căutat numele celor din familia mea, dar nu am găsit nici unul.

Pun adevărul pe primul loc

Când soţul lui Jean a murit în 1993, fiica mea m-a întrebat dacă doresc ca ea să părăsească Betelul pentru a avea grijă de mine. I-am spus că, dacă ar proceda aşa, ar face cum e mai rău, şi la fel consider şi acum. Am locuit singur până la vârsta de 102 ani, însă după aceea a trebuit să mă mut într-un sanatoriu particular. Şi acum sunt bătrân creştin în Congregaţia Bellevue din Pittsburgh, iar fraţii vin duminica să mă ducă cu maşina la întrunirile de la Sala Regatului. Deşi participarea mea la lucrarea de predicare este destul de limitată, mă aflu totuşi pe lista pionierilor invalizi.

De-a lungul anilor, m-am bucurat să iau parte la şcolile speciale pentru instruirea supraveghetorilor, organizate de Watch Tower Society. În decembrie anul trecut am luat parte la câteva sesiuni ale Şcolii pentru Ministerul Regatului, o şcoală pentru bătrânii de congregaţie. Anul acesta, la 11 aprilie, Jean m-a luat cu ea la Comemorarea morţii lui Cristos, sărbătoare căreia îi acord o mare importanţă şi la care iau parte în fiecare an din 1931.

Unii dintre cei cu care am studiat Biblia slujesc acum ca bătrâni, alţii sunt misionari în America de Sud, iar alţii sunt bunici şi îi slujesc lui Dumnezeu împreună cu copiii lor. Trei dintre copiii mei, Mary Jane, John şi Jean, precum şi mulţi copii şi nepoţi ai lor îi slujesc cu fidelitate lui Iehova Dumnezeu. Mă rog ca, într-o bună zi, şi cealaltă fiică a mea şi ceilalţi nepoţi şi strănepoţi ai mei să facă acelaşi lucru.

Şi acum, la vârsta de 105 ani, îi încurajez pe toţi să studieze Biblia şi să le vorbească şi altora despre ce învaţă. Într-adevăr, sunt convins că, dacă stai lângă Iehova, nu vei fi niciodată dezamăgit. Atunci şi tu vei putea avea parte de ceva mai de preţ decât aurul, care piere, — adevărul care ne dă posibilitatea să avem o relaţie preţioasă cu Iehova Dumnezeu, Dătătorul Vieţii.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Pe vremea când eram vatman

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

La sanatoriul unde locuiesc acum

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Indicatorul pe care l-am găsit în 1989