Viaţa de după moarte: Cum, unde, când?

CREATORUL omului şi Dătătorul vieţii ne garantează personal că moartea umană nu pune capăt vieţii neapărat pentru totdeauna. În plus, Dumnezeu ne asigură că este posibil nu numai să trăim din nou o perioadă de timp limitată, ci chiar să trăim cu perspectiva de a nu mai gusta moartea niciodată! Apostolul Pavel a explicat acest lucru cu simplitate, însă cu încredere: „[Dumnezeu] a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat [pe Cristos Isus] dintre cei morţi“. — Faptele 17:31.

Bineînţeles, aceasta nu oferă încă răspunsul la trei întrebări fundamentale: Cum poate reveni la viaţă o persoană care a murit? Când se va întâmpla acest lucru? Unde apare noua viaţă? Aceste întrebări au primit diverse răspunsuri în lumea întreagă, însă un factor esenţial pentru a stabili adevărul în această privinţă constă în înţelegerea exactă a ceea ce se întâmplă cu oamenii când mor.

Este nemurirea răspunsul?

O concepţie foarte răspândită este aceea că o parte din fiecare om este nemuritoare şi că numai corpul moare. Cu siguranţă aţi auzit o astfel de afirmaţie. Această parte considerată nemuritoare este denumită fie „suflet“, fie „spirit“. Se spune că ea supravieţuieşte morţii corpului şi continuă să trăiască altundeva. Sincer vorbind, o astfel de idee nu provine din Biblie. Este adevărat, personajele biblice evreieşti au aşteptat viaţa de după moarte, dar nu s-au gândit că vreo parte nemuritoare a lor va supravieţui. Ele au privit cu încredere spre o viitoare revenire la viaţă pe pământ prin miracolul învierii.

Patriarhul Avraam este un exemplu remarcabil de persoană care a avut credinţă într-o înviere viitoare a morţilor. Vorbind despre faptul că Avraam a fost dispus să-l ofere ca jertfă pe fiul său Isaac, Evrei 11:17–19 spune: „Prin credinţă, Avraam a adus jertfă [aproape că l-a adus jertfă, NW] pe Isaac, când a fost pus la încercare; . . . socotind că Dumnezeu poate să-l învieze chiar şi dintre cei morţi; şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit“, deoarece Dumnezeu nu a pretins ca Isaac să fie jertfit. Confirmând încă o dată credinţa israeliţilor în revenirea ulterioară la viaţă (şi nu în continuarea imediată a vieţii lor într-un domeniu spiritual), profetul Osea a scris: „Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului [mormântul comun al omenirii], îi voi scăpa de la moarte“. — Osea 13:14.

Deci când a pătruns în gândirea şi în convingerile evreilor ideea nemuririi inerente a omului? Encyclopaedia Judaica recunoaşte că „doctrina nemuririi sufletului a intrat în iudaism probabil în urma influenţei greceşti“. Cu toate acestea, şi în timpul lui Cristos evreii credincioşi credeau încă într-o înviere viitoare şi o aşteptau cu nerăbdare. Putem înţelege clar acest lucru din conversaţia lui Isus cu Marta la moartea fratelui ei Lazăr: „Marta deci a zis lui Isus: «Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!» . . . Isus i-a zis: «Fratele tău va învia.» «Ştiu,» I-a zis Marta, «că va învia la înviere, în ziua de pe urm㻓. — Ioan 11:21–24.

Starea morţilor

Nici aici nu trebuie să mergem pe ghicite. Adevărul biblic simplu este că morţii sunt „adormiţi“, inconştienţi, fără absolut nici un simţ sau cunoştinţă. În Biblie, acest adevăr nu este prezentat într-o manieră complexă şi greoaie. Să analizăm versetele scripturale uşor de înţeles: „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic . . . Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune“ (Eclesiastul 9:5, 10). „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiul omului, în care nu este mântuire. Suflarea lui trece, se întoarce în pământ; şi în aceeaşi zi îi pier şi planurile.“ — Psalmul 146:3, 4.

Aşadar, este de înţeles de ce Isus Cristos s-a referit la moarte ca la un somn. Apostolul Ioan consemnează o discuţie care a avut loc între Isus şi discipolii săi: „Le-a zis: «Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn.» Ucenicii deci I-au zis: «Doamne, dacă doarme, se va face bine.» Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna venită prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: «Lazăr a murit»“. — Ioan 11:11–14.

Întreaga persoană moare

Procesul morţii umane implică întreaga persoană, nu numai moartea corpului. Potrivit afirmaţiilor clare ale Bibliei, trebuie să conchidem că omul nu posedă un suflet nemuritor care supravieţuieşte morţii corpului. Scripturile arată clar că un suflet poate muri. „Iată, toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“ (Ezechiel 18:4). Cuvintele „nemuritor“ sau „nemurire“ nu se referă nicăieri la ceva propriu omului.

New Catholic Encyclopedia furnizează următoarele informaţii interesante la termenii ebraic şi grecesc redaţi în Biblie prin „suflet“: „Suflet în VT [Vechiul Testament] este nepeš, în NT [Noul Testament] [psykhé]. . . . Nepeš provine dintr-o rădăcină care înseamnă, probabil, a respira şi, astfel, . . . întrucât respiraţia îl face diferit pe cel viu de cel mort, nepeš a ajuns să însemne viaţă sau eul propriu sau, pur şi simplu, viaţa individului. . . . În VT nu există dihotomie [diviziune în două părţi] între corp şi suflet. Israelitul vedea lucrurile în mod concret, în totalitatea lor şi, astfel, considera oamenii ca fiind persoane, nu părţi compozite. Termenul nepeš, deşi în limba noastră este tradus prin cuvântul suflet, nu înseamnă niciodată sufletul separat de trup sau de individ. . . . Termenul [psykhé] este echivalentul din NT al lui nepeš. El poate însemna originea vieţii, viaţa însăşi sau fiinţa vie“.

Puteţi înţelege deci că, în momentul morţii, persoana care era vie înainte, sau sufletul viu, încetează să mai existe. Corpul se întoarce în „ţărână“, sau în elementele pământului, fie treptat, prin îngropare şi descompunerea ulterioară, fie rapid, prin incinerare. Iehova i-a zis lui Adam: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“ (Geneza 3:19). Atunci cum este posibilă viaţa după moarte? Prin faptul că Dumnezeu păstrează amintirea persoanei care a murit. Iehova are miraculoasa putere şi capacitate de a-i crea pe oameni, aşa că nu ar trebui să ne surprindă faptul că el poate păstra în memoria sa modul de viaţă al individului. Da, toate perspectivele acelui individ de a reveni la viaţă rămân la aprecierea lui Dumnezeu.

Acesta este sensul cuvântului „spirit“, despre care se spune că se întoarce la adevăratul Dumnezeu, care l-a dat. Descriind acest rezultat, scriitorul inspirat al cărţii Eclesiastul explică: „Ţărâna se întoarce în pământ cum a fost şi duhul [spiritul, NW] se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat“. — Eclesiastul 12:7.

Numai Dumnezeu îi poate da viaţă unei persoane. Când Dumnezeu l-a creat pe om în Eden şi i-a suflat în nări „suflare de viaţă“, pe lângă faptul că i-a umplut lui Adam plămânii cu aer, Iehova a făcut ca forţa de viaţă să vitalizeze toate celulele corpului acestuia (Geneza 2:7). Dat fiind faptul că această forţă de viaţă poate fi transmisă de la părinţi la copii prin procesul conceperii şi al naşterii, o viaţă umană îi poate fi atribuită în mod corect lui Dumnezeu, deşi, bineînţeles, este primită de la părinţi.

Învierea, un moment fericit

Învierea nu trebuie confundată cu reîncarnarea, care nu are nici un suport în Sfintele Scripturi. Reîncarnarea este credinţa conform căreia, după ce o persoană moare, ea renaşte într-una sau mai multe existenţe succesive. Se spune că aceasta are loc fie la un nivel mai înalt, fie la un nivel mai scăzut al existenţei, comparativ cu viaţa anterioară, în funcţie de reputaţia pe care se presupune că şi-a făcut-o persoana în decursul vieţii anterioare. Potrivit acestei convingeri, o persoană poate „renaşte“ fie ca om, fie ca animal. Acest lucru este în conflict direct cu ceea ce învaţă Biblia.

Cuvântul „înviere“ este tradus din grecescul anástasis, care înseamnă literalmente „a se ridica în picioare din nou“. (Cei care au tradus din greacă în ebraică au redat anástasis cu cuvintele ebraice techiyáth hammethím, însemnând „revenire la viaţă a morţilor“.) Învierea înseamnă reactivarea modului de viaţă al individului, mod de viaţă care a fost păstrat de Dumnezeu în memoria sa. În funcţie de dorinţa lui Dumnezeu, persoana respectivă este restabilită fie în corp uman, fie în corp spiritual; însă ea îşi păstrează propria identitate, având aceeaşi personalitate şi memorie ca înainte de a muri.

Da, Biblia vorbeşte despre două feluri de înviere. Una este învierea cerească într-un corp spiritual; aceasta se aplică la relativ puţine persoane. Isus Cristos a avut parte de o astfel de înviere (1 Petru 3:18). El a indicat faptul că unele persoane selectate dintre cei care i-au călcat îndeaproape pe urme vor avea parte de aceeaşi înviere, începând cu apostolii fideli, cărora le-a promis: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. . . . voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi“ (Ioan 14:2, 3). Biblia numeşte aceasta „întâia înviere“, fiind prima în timp şi în ordinea importanţei. Pe cei înviaţi la viaţă cerească în felul acesta, Scripturile îi numesc preoţi ai lui Dumnezeu şi coregenţi cu Cristos Isus (Apocalipsa 20:6). Această ‘întâie înviere’ se aplică la un număr limitat, iar Scripturile dezvăluie că doar 144 000 vor fi aleşi dintre bărbaţii şi femeile fidele. Ei îşi vor fi dovedit integritatea faţă de Iehova Dumnezeu şi Cristos Isus până la moarte, fiind activi în depunerea de mărturie despre credinţa lor. — Apocalipsa 14:1, 3, 4.

Fără îndoială, învierea morţilor este un timp de fericire fără margini pentru cei înviaţi la viaţă cerească. Însă fericirea nu se încheie odată cu aceasta, deoarece este promisă o înviere şi aici pe pământ. Cei înviaţi se vor alătura unui număr nelimitat de persoane care vor supravieţui sfârşitului prezentului sistem rău. După ce a văzut micul număr al celor calificaţi pentru învierea cerească, apostolul Ioan a primit încă o viziune cu „o mare mulţime, pe care nimeni nu putea s-o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă“. Ce timp fericit va fi atunci când milioane, poate chiar miliarde, de oameni vor reveni la viaţă aici pe pământ! — Apocalipsa 7:9, 16, 17.

Când va avea loc învierea?

Orice bucurie şi orice fericire ar fi de scurtă durată dacă morţii ar reveni la viaţă pe un pământ plin de conflicte, vărsări de sânge, poluare şi violenţă — cum este astăzi. Din acest motiv, învierea trebuie să aştepte până când va fi întemeiat un „pământ nou“. Imaginaţi-vă o planetă curăţată de oameni şi de instituţii care până acum par hotărâţi să ruineze pământul şi să-l despoaie de frumuseţea iniţială, ca să nu mai vorbim de suferinţele indescriptibile pe care le-au provocat locuitorilor planetei. — 2 Petru 3:13; Apocalipsa 11:18.

Evident, timpul pentru învierea generală a omenirii ne stă încă în faţă. Dar îmbucurător este faptul că acest timp nu e foarte departe. Într-adevăr, el trebuie să aştepte sfârşitul prezentului sistem rău de lucruri. Totuşi, nenumărate dovezi confirmă faptul că timpul pentru izbucnirea neaşteptată a ‘necazului celui mare’ este aproape, acesta culminând cu „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic“, numit, în general, Armaghedon (Matei 24:3–14, 21; Apocalipsa 16:14, 16). Acesta va îndepărta toată răutatea de pe încântătoarea noastră planetă Pământ. După aceea va urma Domnia de O Mie de Ani a lui Cristos Isus, timp în care pământul va fi adus treptat la starea de paradis.

Biblia dezvăluie că învierea morţilor va avea loc în timpul acestei domnii milenare. Atunci se va împlini promisiunea pe care a făcut-o Isus când era pe pământ: „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele . . . pentru înviere“. — Ioan 5:28, 29.

Efectul speranţei învierii

Ce speranţă minunată de viitor este această perspectivă a învierii, un timp când morţii vor reveni la viaţă! Cât de mult ne încurajează ea în timp ce înfruntăm greutăţile vârstei înaintate, ale bolii, ale dezastrelor neaşteptate şi ale durerii, ba chiar şi presiunile şi problemele vieţii cotidiene! Ea înlătură ţepuşul morţii nu în sensul că elimină întru-totul durerea, ci că ne separă de cei care nu au nici o speranţă de viitor. Apostolul Pavel a recunoscut acest efect mângâietor al speranţei învierii când a spus: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus“. — 1 Tesaloniceni 4:13, 14.

Probabil că am observat deja veridicitatea unei alte afirmaţii făcute de Iov, un bărbat din Orient: „Trupul meu se nimiceşte ca un putregai şi ca o haină mâncată de molii! Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri. Ca şi floarea, el creşte şi se veştejeşte şi ca umbra el fuge şi e fără durată“ (Iov 13:28—14:2, Biblia Ortodoxă). Şi noi suntem conştienţi de nesiguranţa vieţii şi de realitatea sumbră a faptului că „timpurile şi evenimentele neprevăzute“ ne pot afecta pe toţi (Eclesiastul 9:11, NW). În mod sigur, nici unul dintre noi nu se bucură la gândul că va trece prin procesul morţii. Totuşi speranţa sigură a învierii ne ajută să învingem teama copleşitoare de moarte.

Aşadar, prindeţi curaj! Priviţi dincolo de o eventuală adormire în moarte şi vedeţi revenirea la viaţă prin miracolul învierii. Priviţi cu încredere înainte la perspectiva unei vieţi viitoare fără sfârşit, şi adăugaţi la aceasta bucuria de a şti că acest timp binecuvântat va fi în viitorul apropiat.