Este sufletul nemuritor?
PRIETENII şi familia se plimbă tăcuţi în jurul sicriului deschis. Privesc îndelung la corpul băiatului de 17 ani. Prietenii săi de la şcoală abia îl mai recunosc. Părul i se rărise din cauza chimioterapiei, cancerul îl slăbise mult. Acesta este într-adevăr prietenul lor? Cu numai câteva săptămâni în urmă, el era atât de plin de idei, de întrebări, de energie — de viaţă! Mama băiatului repetă întruna printre lacrimi: „Tommy este mai fericit acum. Dumnezeu l-a vrut pe Tommy cu el în cer“.
Această mamă cu inima zdrobită găseşte puţină speranţă şi alinare în ideea că, într-o anumită măsură, fiul ei încă trăieşte. La biserică ea fusese învăţată că sufletul este nemuritor, că el este sediul personalităţii, al gândurilor, al amintirilor — „eul“. Ea crede că sufletul fiului ei nu a murit; fiind o fiinţă spirituală vie, el şi-a lăsat corpul în moarte şi a plecat în cer pentru a fi cu Dumnezeu şi cu îngerii.
Când se confruntă cu o nenorocire, inima omului se agaţă cu disperare de orice licărire de speranţă; aşadar, nu este greu să înţelegem de ce această concepţie este atât de atrăgătoare. Să ne gândim, de exemplu, la modul în care s-a exprimat teologul J. Paterson-Smyth în lucrarea sa The Gospel of the Hereafter: „Moartea este un lucru cu totul neînsemnat în comparaţie cu ceea ce urmează după ea, şi anume acea lume minunată, minunată, minunată în care ne introduce moartea“.
În toată lumea, şi în multe religii şi culturi, oamenii cred că fiinţa umană are în ea un suflet care nu moare, un spirit conştient care continuă să trăiască după moartea corpului. Această concepţie este aproape unanim acceptată în miile de religii şi secte ale creştinătăţii. Ea este o doctrină oficială şi în iudaism. Hinduşii cred că atmanul, sau sufletul, a fost creat când a început timpul, că este întemniţat în corp la naştere şi că la moarte se mută într-un alt corp, şi aceasta într-un ciclu continuu al reîncarnării. Musulmanii cred că sufletul vine în existenţă odată cu corpul şi că, după moartea corpului, continuă să trăiască. Alte credinţe — animismul african, şintoismul şi, într-o anumită măsură, chiar şi budismul — predau variaţiuni pe aceeaşi temă.
Câteva întrebări tulburătoare
Deşi concepţia că sufletul este nemuritor îşi găseşte în mod indiscutabil ecou la aproape toţi oamenii, ea dă naştere totuşi la câteva întrebări tulburătoare. De exemplu, oamenii se întreabă: Unde merge sufletul unei fiinţe iubite dacă aceasta nu a dus o viaţă exemplară? Va fi ea reîncarnată într-o formă de viaţă inferioară? Sau este ea trimisă în purgatoriu, unde va fi curăţată prin foc până va fi considerată demnă de a merge în cer? Sau, şi mai rău, trebuie oare să fie chinuită veşnic în focul iadului? Sau este ea, aşa cum predau mulţi animişti, un spirit ce trebuie calmat?
Astfel de concepţii îi împovărează pe cei vii. Trebuie să calmăm spiritele celor dragi care au murit, de teamă ca nu cumva să se răzbune pe noi? Trebuie să le ajutăm să iasă dintr-un purgatoriu unde domneşte groaza? Sau nu putem decât să ne înfiorăm gândindu-ne cu groază la neputinţa noastră în faţa suferinţelor lor în iad? Sau trebuie să le tratăm pe unele animale vii ca şi cum ar purta sufletele oamenilor decedaţi?
Nici întrebările privitoare la însuşi Dumnezeu nu sunt mai liniştitoare. De exemplu, mulţi părinţi, asemenea mamei menţionate anterior, se simt mângâiaţi la început, gândindu-se că Dumnezeu „a luat“ la cer sufletul nemuritor al copilului lor pentru ca acesta să fie cu el. Pentru mulţi însă numai timpul va decide când vor începe să se întrebe ce fel de Dumnezeu este acela care aduce o boală cruntă asupra unui copil nevinovat, smulgându-le unor părinţi cu inima zdrobită pe copilaşul lor drag, pentru simplul motiv de a-l muta în cer printr-o moarte prematură. Unde sunt dreptatea, iubirea şi mila unui astfel de Dumnezeu? Unii chiar pun la îndoială înţelepciunea unui astfel de Dumnezeu. De ce, întreabă ei, un Dumnezeu înţelept pune mai întâi toate aceste suflete pe pământ, dacă toate ajung în cele din urmă să trăiască în cer, după cum se presupune? Nu ar însemna aceasta că crearea pământului a fost, de fapt, o enormă risipă de energie? — Compară cu Deuteronomul 32:4; Psalmul 103:8; Isaia 45:18; 1 Ioan 4:8.
Este clar deci că doctrina nemuririi sufletului uman, indiferent sub ce formă este ea predată, ridică întrebări dificile, chiar contradicţii. De ce? O mare parte a problemei este în legătură cu originea acestei învăţături. Poate consideraţi că vă va fi util să cercetaţi pe scurt aceste rădăcini; şi, probabil, veţi fi surprinşi să aflaţi ce spune însăşi Biblia despre suflet. Ea ne dă o speranţă mult mai bună cu privire la viaţa de după moarte decât ceea ce predau de obicei religiile lumii.