Uniţi în serviciul lui Dumnezeu în timpuri bune şi rele
Relatată de Michel şi Babette Muller
„AM VEŞTI proaste pentru dumneavoastră“, a spus medicul. „Puteţi da uitării viaţa voastră de misionari în Africa.“ Privind-o pe soţia mea Babette, el a spus: „Aveţi cancer la sân“.
Am încremenit. Ne-au străfulgerat o mulţime de gânduri. Credeam că această vizită la medic avea să fie doar ultimul consult medical. Biletele de întoarcere în Benin, vestul Africii, erau deja cumpărate. Speram să fim din nou acolo în cursul săptămânii respective. În cei 23 de ani de căsătorie am trecut prin timpuri bune şi rele. Dezorientaţi şi înspăimântaţi, acum ne-am adunat toate puterile ca să luptăm împotriva cancerului.
Dar să începem cu începutul. Michel s-a născut în septembrie 1947, Babette în august 1945. Amândoi am crescut în Franţa şi ne-am căsătorit în 1967. Locuiam la Paris. Într-o dimineaţă de la începutul anului 1968, Babette întârziase să ajungă la locul de muncă. La uşă a venit o doamnă şi i-a oferit o broşură religioasă; ea a acceptat-o. Doamna a spus apoi: „Pot să mă întorc cu soţul meu ca să vorbim cu dumneavoastră şi cu soţul dumneavoastră?“
Babette se gândea că întârzia la locul ei de muncă. Dorea ca femeia să plece cât mai repede, aşa că a spus: „Bine, bine“.
Michel relatează: „Pe mine nu mă interesa religia, însă broşura mi-a atras atenţia şi am citit-o. După câteva zile, doamna Joceline Lemoine s-a întors cu soţul ei, Claude. El folosea Biblia cu foarte multă îndemânare. Avea răspunsuri la toate întrebările mele. Eram impresionat.
Babette era o catolică pioasă, însă nu avea Biblie, ceva obişnuit la catolici. Ea a fost foarte entuziasmată să vadă şi să citească Cuvântul lui Dumnezeu. Din studiul nostru am învăţat că multe dintre ideile religioase care ne fuseseră predate erau false. Am început să le vorbim rudelor şi prietenilor despre lucrurile pe care le învăţam. În ianuarie 1969 am devenit Martori botezaţi ai lui Iehova. Nouă dintre rudele şi prietenii noştri s-au botezat la puţin timp după aceea“.
Slujim unde este nevoie de predicatori
La puţin timp după botez ne-am gândit: „Nu avem copii. De ce să nu ne angrenăm în ministerul cu timp integral?“ Aşa că în 1970 ne-am părăsit locurile de muncă, ne-am început activitatea de pionieri regulari şi ne-am mutat în orăşelul Magny-Lormes, în apropiere de Nevers, în centrul Franţei.
Era o însărcinare dificilă. Era greu să găseşti oameni dornici să studieze Biblia. Nu puteam găsi un loc de muncă, aşa că aveam puţini bani. Uneori nu aveam de mâncare decât cartofi. În timpul iernii, temperatura cobora mult sub 0° C. Perioada pe care am petrecut-o acolo am numit-o perioada celor şapte vaci slabe. — Geneza 41:3.
Însă Iehova ne-a susţinut. Într-o zi, pe când aproape rămăseserăm fără mâncare, poştaşul ne-a adus o cutie mare cu brânză de la sora lui Babette. Într-o altă zi, când ne-am întors acasă de la predicare, am găsit câţiva prieteni care călătoriseră 500 de kilometri ca să ne vadă. Auzind cât de greu o duceam, aceşti fraţi îşi încărcaseră cele două maşini cu hrană pentru noi.
După un an şi jumătate, Societatea ne-a numit pionieri speciali. În următorii patru ani am slujit în Nevers, apoi în Troyes şi, în final, în Montigny-lès-Metz. În 1976, Michel a fost numit supraveghetor de circumscripţie, fiind repartizat în sud-vestul Franţei.
Doi ani mai târziu, în timpul unei şcoli pentru supraveghetorii de circumscripţie, am primit o scrisoare din partea Societăţii Watch Tower, prin care eram invitaţi să slujim în străinătate ca misionari; scrisoarea spunea că puteam alege între Ciad şi Burkina Faso (pe atunci Volta Superioară). Am ales Ciadul. Peste puţin timp am primit o altă scrisoare, care ne înştiinţa că eram repartizaţi să lucrăm sub supravegherea filialei din Tahiti. Noi ceruserăm Africa, un continent imens, dar nu după mult timp ne aflam pe o insuliţă!
Slujim în Pacificul de Sud
Tahiti este o încântătoare insulă tropicală din Pacificul de Sud. Când am ajuns acolo, la aeroport ne aşteptau în jur de o sută de fraţi. Ei ne-au întâmpinat cu cununi de flori şi, deşi eram obosiţi după lunga călătorie din Franţa, eram foarte fericiţi.
La patru luni după ce am ajuns în Tahiti ne-am îmbarcat pe un velier mic care era încărcat cu nuci de cocos uscate. Cinci zile mai târziu am ajuns la noua noastră repartiţie: insula Nuku Hiva din Insulele Marchize. Pe insulă locuiau aproximativ 1 500 de oameni, dar nu exista nici un frate. Doar noi.
Condiţiile erau primitive în acel timp. Locuiam într-o căsuţă făcută din ciment şi bambus. Nu exista electricitate. Aveam un robinet de apă care funcţiona uneori, dar apa era noroioasă. De cele mai multe ori foloseam apa de ploaie pe care o adunam într-un rezervor. Nu existau drumuri pavate, doar drumuri de ţară.
Pentru a parcurge distanţe mari pe insulă trebuia să închiriem cai. Şaua era de lemn, fiind foarte incomodă mai ales pentru Babette, care nu călărise niciodată pe un cal. Duceam cu noi o macetă ca să ne croim drum printre bambuşii căzuţi de-a curmezişul drumului. Era o schimbare mare în comparaţie cu viaţa din Franţa.
Ţineam întrunirile de duminica, deşi numai noi doi asistam. La început nu ţineam celelalte întruniri, întrucât eram doar noi doi. În schimb, citeam împreună materialul pentru întruniri.
După câteva luni am ajuns la concluzia că nu era bine să continuăm aşa. Michel relatează: „I-am spus lui Babette: «Trebuie să ne îmbrăcăm în mod corespunzător. Tu vei sta aşezată acolo şi eu voi sta aici. Voi începe cu o rugăciune şi apoi vom ţine Şcoala de Minister Teocratic şi Întrunirea de Serviciu. Eu voi pune întrebările, iar tu vei răspunde, chiar dacă eşti singura persoană din auditoriu». A fost bine că am procedat aşa, deoarece este uşor să slăbeşti spiritual când nu faci parte dintr-o congregaţie“.
A trebuit să treacă un timp până i-am mişcat pe oameni să vină la întrunirile noastre creştine. În primele opt luni am participat doar noi doi. Mai târziu ni s-au mai asociat una, două sau uneori trei persoane. Într-un an, când am început să ţinem celebrarea anuală a Cinei Domnului eram numai noi doi. După zece minute au mai venit câţiva oameni, aşa că m-am oprit şi am început din nou cuvântarea.
Astăzi există 42 de vestitori şi 3 congregaţii în Insulele Marchize. Deşi cea mai mare parte a lucrării a fost efectuată de succesorii noştri, unele persoane cărora le-am vorbit noi atunci sunt acum botezate.
Fraţii noştri sunt preţioşi
În Nuku Hiva am învăţat să avem răbdare. Trebuia să aşteptăm pentru orice, cu excepţia celor mai elementare necesităţi. De exemplu, dacă doreai o carte trebuia să scrii pentru ea, apoi să aştepţi două sau trei luni înainte de a sosi.
O altă lecţie pe care am învăţat-o a fost că fraţii noştri sunt preţioşi. Când am vizitat Tahiti şi am asistat la o întrunire, auzindu-i cântând pe fraţii noştri ne-am emoţionat până la lacrimi. Este adevărat că poate fi dificil să te înţelegi cu unii fraţi, dar când eşti singur îţi dai seama ce bine este să fii în mijlocul fraţilor. În 1980, Societatea a decis să ne întoarcem în Tahiti şi să activăm în lucrarea de circumscripţie. Acolo am fost încurajaţi foarte mult de ospitalitatea călduroasă a fraţilor şi de iubirea lor pentru lucrarea de predicare. Am petrecut trei ani în lucrarea de circumscripţie din Tahiti.
De la insulă la insulă
Apoi am fost repartizaţi la un cămin de misionari din Raïatéa, o altă insulă din Pacific, unde am stat aproape doi ani. După Raïatéa am fost repartizaţi în lucrarea de circumscripţie în grupul de insule Tuamotu. Am vizitat cu barca 25 din cele 80 de insule. Pentru Babette era dificil. Ori de câte ori călătorea cu barca i se făcea rău.
Babette spune: „A fost teribil! Îmi era rău tot timpul cât stăteam în barcă. Dacă eram pe mare cinci zile, cinci zile eram bolnavă. Nici un medicament nu avea efect. Însă, deşi mă simţeam rău, puteam să admir frumuseţea oceanului. Era o privelişte încântătoare. Delfinii se luau la întrecere cu barca. Deseori, dacă băteai din palme, săreau afară din apă!“
După cinci ani în lucrarea de circumscripţie am fost din nou repartizaţi în Tahiti pentru doi ani şi am avut iarăşi un timp excelent în lucrarea de predicare. Într-un an şi jumătate, congregaţia noastră şi-a dublat efectivul, ajungând de la 35 la 70 de vestitori. Doisprezece dintre cei cu care am studiat Biblia s-au botezat chiar înainte de plecarea noastră. Unii dintre ei sunt acum bătrâni de congregaţie.
În total, am petrecut 12 ani în Pacificul de Sud. Apoi am primit o scrisoare din partea Societăţii care spunea că nu mai este nevoie de misionari pe insule, întrucât congregaţiile erau acum puternice. Când am sosit în Tahiti existau circa 450 de vestitori, iar când am plecat erau peste 1 000.
În sfârşit, Africa!
Ne-am întors în Franţa şi, după o lună şi jumătate, Societatea ne-a dat o nouă repartiţie: Benin, vestul Africii. Noi doriserăm să mergem în Africa încă cu 13 ani în urmă, aşa că eram foarte fericiţi.
Am ajuns în Benin pe 3 noiembrie 1990 şi am fost printre primii misionari care au sosit acolo după ridicarea interdicţiei impuse activităţii de predicare a Regatului, interdicţie care durase 14 ani. Era ceva foarte emoţionant. Nu am avut nici o problemă cu acomodarea, întrucât viaţa este asemănătoare cu cea din insulele Pacificului. Oamenii sunt foarte prietenoşi şi ospitalieri. Pe stradă poţi să opreşti pe oricine vrei şi să stai de vorbă.
Doar la câteva săptămâni după sosirea noastră în Benin, Babette a sesizat un nodul la sân. Deci ne-am dus la o clinică mică din apropierea biroului de filială recent înfiinţat. Medicul a consultat-o şi i-a spus că era nevoie urgentă de o intervenţie chirurgicală. În următoarea zi ne-am dus la o altă clinică unde am văzut o doctoriţă din Europa, o ginecologă din Franţa. Şi ea a spus că trebuia să mergem imediat în Franţa, pentru ca Babette să poată fi operată. Două zile mai târziu eram în avion, spre Franţa.
Ne părea rău să părăsim Beninul. Odată cu redobândirea libertăţii religioase în ţară, fraţii erau încântaţi să aibă noi misionari, iar noi eram fericiţi să ne aflăm acolo. Aşa că am fost dezamăgiţi că trebuia să plecăm doar după câteva săptămâni petrecute în ţară.
Când am ajuns în Franţa, chirurgul i-a făcut un control medical lui Babette şi a confirmat faptul că era nevoie de operaţie. Medicii au acţionat cu promptitudine, i-au făcut o mică operaţie lui Babette şi au externat-o în ziua următoare. Credeam că problema se sfârşea aici.
Opt zile mai târziu eram programaţi la o consultaţie. Atunci chirurgul ne-a dat vestea că Babette avea cancer la sân.
Amintindu-şi cum s-a simţit atunci, Babette spune: „La început, eu am fost mai puţin tulburată decât Michel. Dar în ziua care a urmat primirii veştii proaste mi-a pierit orice sentiment. Nu eram în stare să plâng. Nu eram în stare să zâmbesc. Mă gândeam că urma să mor. Pentru mine, cancerul echivala cu moartea. Atitudinea mea era: Trebuie să facem tot ce este necesar“.
Lupta împotriva cancerului
Am primit această veste proastă vineri, iar Babette era programată pentru a doua operaţie marţi. Am stat la sora mai mare a lui Babette, dar şi ea era bolnavă, aşa că nu mai puteam sta în micuţul ei apartament.
Ne întrebam unde am putea merge. Atunci ne-am amintit de Yves şi Brigitte Merda, o pereche la care locuiserăm cândva. Ei fuseseră foarte ospitalieri cu noi. Aşa că noi l-am sunat la telefon pe Yves şi i-am spus că Babette trebuia să fie operată şi nu ştiam unde să stăm. I-am mai spus şi că Michel avea nevoie de un loc de muncă.
Yves i-a oferit ceva de lucru lui Michel în gospodăria lui. Fraţii ne-au sprijinit şi ne-au încurajat, oferindu-ne multe dovezi de bunătate. Ei ne-au ajutat şi din punct de vedere financiar. Societatea a achitat notele de plată medicale ale lui Babette.
Intervenţia chirurgicală era foarte serioasă. Medicii trebuiau să-i extirpe ganglionii limfatici şi sânul. Ei au început imediat chimioterapia. După o săptămână, Babette putea părăsi spitalul, însă trebuia să revină la fiecare trei săptămâni ca să continue terapia.
În perioada în care Babette a urmat acest tratament, fraţii din congregaţie s-au dovedit a fi un mare ajutor. O soră care avusese şi ea cancer de sân a constituit o mare încurajare. Ea i-a explicat lui Babette la ce să se aştepte şi a consolat-o mult.
Cu toate acestea, eram îngrijoraţi cu privire la viitorul nostru. Înţelegând acest lucru, Michel şi Jeanette Cellerier ne-au invitat la masă la un restaurant.
Le-am spus că trebuia să părăsim serviciul misionar şi că nu ne mai puteam întoarce niciodată în Africa. Însă fratele Cellerier a spus: „Cum? Cine spune că trebuie să renunţaţi? Corpul de Guvernare? Fraţii din Franţa? Cine a spus asta?“
„Nimeni nu a spus-o — am răspuns eu — , o spun eu.“
„Nu, nu!“, a spus fratele Cellerier. „Vă veţi întoarce!“
Chimioterapia a fost urmată de radioterapie, care s-a terminat la sfârşitul lunii august 1991. Medicii au spus că nu vedeau nici o problemă în faptul de a ne întoarce în Africa, cu condiţia ca Babette să revină în Franţa cu regularitate pentru consultaţii.
Înapoi în Benin
Prin urmare, am scris la sediul central din Brooklyn, cerându-le permisiunea de a ne relua activitatea misionară. Eram nerăbdători să aflăm răspunsul lor! Zilele se scurgeau foarte încet. În cele din urmă, Michel nu a mai putut aştepta, aşa că a telefonat la Brooklyn şi a întrebat dacă primiseră scrisoarea noastră. Au răspuns că o analizaseră şi că ne puteam întoarce în Benin! Cât de recunoscători îi eram lui Iehova!
Familia Merda a organizat o reuniune mare pentru a sărbători această veste. În noiembrie 1991 ne-am întors în Benin, iar fraţii ne-au întâmpinat cu un banchet!
Acum, Babette pare să se simtă excelent. Din când în când ne-am întors în Franţa pentru examenele medicale, iar medicii nu găsesc urme de cancer. Suntem încântaţi să fim din nou repartizaţi ca misionari. Ne simţim utili în Benin, iar Iehova ne-a binecuvântat lucrarea. De când ne-am întors aici, am ajutat 14 persoane să ajungă la botez. Cinci dintre ele sunt pionieri regulari, iar un frate a fost numit slujitor ministerial. De asemenea, am văzut micuţa noastră congregaţie crescând şi apoi împărţindu-se în două.
De-a lungul anilor i-am slujit lui Iehova ca soţ şi soţie, ne-am bucurat de multe binecuvântări şi am ajuns să cunoaştem mulţi oameni minunaţi. Dar am fost, de asemenea, instruiţi şi întăriţi de Iehova, ca să reuşim să suportăm greutăţile. La fel ca Iov, nu am înţeles întotdeauna de ce s-au petrecut lucrurile în modul în care s-au petrecut, dar am avut convingerea că Iehova a fost întotdeauna alături de noi ca să ne ajute. Este aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Iată, mâna DOMNULUI nu s-a scurtat ca să mântuiască, nici urechea Lui nu este prea tare ca să audă“. — Isaia 59:1.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Michel şi Babette Muller purtând îmbrăcămintea tradiţională din Benin
[Legenda fotografiilor de la pagina 25]
Lucrarea misionară printre polinezieni, în insula tropicală Tahiti