Amoniţii: un popor care a răsplătit bunătatea cu ostilitate

ORAŞUL modern Amman, capitala regatului haşemit al Iordaniei, păstrează amintirea unui popor care a dispărut de pe scena pământească. Este vorba despre amoniţi. Cine erau ei şi ce lecţii putem învăţa din prăbuşirea lor?

Amoniţii erau descendenţi ai dreptului Lot (Geneza 19:35–38). Dat fiind că Lot era un nepot de-al lui Avraam, aţi putea spune că amoniţii erau veri cu israeliţii. Însă descendenţii lui Lot s-au întors spre închinarea la dumnezei falşi. Iehova Dumnezeu a continuat totuşi să manifeste interes faţă de ei. Când naţiunea Israel s-a apropiat de Ţara Promisă, Dumnezeu i-a avertizat: „Să nu-i hărţuieşti [pe amoniţi] şi să nu-i ataci, căci nu îţi voi da nimic de stăpânit în ţara fiilor lui Amon: am dat-o în stăpânire fiilor lui Lot“. — Deuteronomul 2:19.

Au apreciat amoniţii această bunătate? Dimpotrivă, ei au refuzat să recunoască faptul că Iehova le oferise ceva. Ei au răsplătit interesul binevoitor al lui Dumnezeu cu o ostilitate înverşunată faţă de poporul lui Dumnezeu, israeliţii. Deşi israeliţii au respectat porunca lui Iehova şi nu au acţionat în mod agresiv împotriva lor, amoniţii şi fraţii lor moabiţi s-au simţit ameninţaţi. Este adevărat că amoniţii nu au dat un atac militar, dar l-au angajat pe un profet numit Balaam, cerându-i să-l blesteme pe Israel! — Numeri 22:1–6; Deuteronomul 23:3–6.

Atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Biblia relatează că Balaam a fost incapabil să-şi rostească blestemul. El nu a putut pronunţa decât binecuvântări la adresa lor, zicând: „Binecuvântat este oricine te binecuvântează şi blestemat este oricine te blestemă“ (Numeri 24:9). Cei în cauză, inclusiv amoniţii, ar fi trebuit să înveţe o puternică lecţie din aceasta: Când era implicat poporul său, Dumnezeu era bine pregătit să intervină în favoarea lui!

Însă amoniţii au continuat să caute modalităţi de a se împotrivi lui Israel. În timpul judecătorilor, Amon s-a aliat cu Moab şi cu Amalec şi au invadat Ţara Promisă, înaintând până la Ierihon. Victoria le-a fost însă de scurtă durată, deoarece judecătorul israelit Ehud i-a forţat pe invadatori să se retragă (Judecători 3:12–15, 27–30). O pace instabilă a durat până în zilele judecătorului Iefta. Pe atunci naţiunea Israel era căzută în idolatrie, aşa că Iehova şi-a retras protecţia. Aşadar, pentru aproximativ 18 ani, Dumnezeu „i-a vândut . . . în mâinile fiilor lui Amon“ (Judecători 10:6–9). Amoniţii au suferit din nou o amarnică înfrângere atunci când israeliţii au renunţat la idolatrie şi s-au adunat sub conducerea lui Iefta. — Judecători 10:16–11:33.

Perioada în care Israelul a fost condus de judecători s-a încheiat cu încoronarea primului său rege, Saul. La scurt timp după ce Saul a început să domnească, ostilitatea amoniţilor a izbucnit din nou. Regele Nahaş a atacat prin surprindere oraşul israelit Iabes din Galaad. Când bărbaţii din acea cetate au cerut pace, Nahaş amonitul a lansat această cerere scandaloasă: „Voi face legământ cu voi, dacă mă lăsaţi să vă scot la toţi ochiul drept“. Istoricul Flavius Josephus susţine că lucrul acesta a constituit, în parte, o măsură de apărare, astfel că „atunci când ochiul stâng le era acoperit de scut, ei nu erau de nici un folos în război“. Însă adevăratul scop al acestui crud ultimatum a fost acela de a le da o pedeapsă exemplară, umilindu-i pe aceşti israeliţi. — 1 Samuel 11:1, 2.

Din nou amoniţii au răsplătit bunătatea lui Iehova cu ostilitate. Iehova nu a trecut cu vederea această ameninţare sadică. „Cum a auzit Saul aceste lucruri [spuse de Nahaş], Duhul lui Dumnezeu a venit peste el şi s-a mâniat foarte tare.“ Sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu, Saul a adunat o armată formată din 330 000 de războinici, şi înfrângerea amoniţilor a fost atât de mare, încât „n-au mai rămas doi laolaltă dintre ei“. — 1 Samuel 11:6, 11.

Preocuparea egoistă de propriile interese, cruzimea şi lăcomia i-a dus în cele din urmă pe amoniţi la distrugere completă. Aşa cum profeţise Ţefania, profetul lui Iehova, ei au devenit „ca Gomora . . . , un pustiu pentru totdeauna . . . , pentru că au batjocorit şi s-au înălţat pe ei înşişi împotriva poporului DOMNULUI oştirilor“. — Ţefania 2:9, 10.

Conducătorii de astăzi ai lumii ar trebui să ţină seama de ceea ce i s-a întâmplat lui Amon. În mod similar, Dumnezeu a manifestat faţă de naţiuni o anumită măsură de bunăvoinţă, permiţându-le să trăiască pe aşternutul picioarelor lui, pe pământ. Dar, în loc să îngrijească pământul, naţiunile egoiste îl ruinează, ajungând chiar să ameninţe planeta cu distrugere nucleară. În loc să manifeste bunătate faţă de închinătorii lui Iehova de pe pământ, naţiunile manifestă adesea ostilitate, supunându-i la crude persecuţii. Aşadar, lecţia amoniţilor este aceea că Iehova nu tratează cu uşurinţă faptul că bunătatea sa este răsplătită cu ostilitate. Şi, la timpul fixat de el, va trece la acţiune, întocmai cum a făcut în timpurile antice. — Compară cu Psalmul 2:6–12.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 8]

Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Ruine romane în Amman, locul unde se afla Raba, capitala amoniţilor.

[Provenienţa fotografiei]

Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Amonţii au trăit în această zonă.

[Provenienţa fotografiei]

Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.