Păstraţi-vă sentimentul urgenţei
CARE este o modalitate sigură, aprobată de Dumnezeu de a continua să-i slujim lui Iehova din tot sufletul? Este aceea de a avea adânc înrădăcinat în inima noastră un autentic sentiment al urgenţei. A-i sluji lui Dumnezeu din tot sufletul înseamnă a-i sluji cu toată fiinţa noastră, iar aceasta pretinde o ascultare sinceră, fără rezerve, de tot ce ne cere el să facem.
Profetul Moise a subliniat această necesitate atunci când a instruit naţiunea lui Israel: „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“ (Deuteronomul 6:5). Secole mai târziu, aceeaşi poruncă a fost repetată de Cristos Isus: „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta“ (Matei 22:37). Apostolul Pavel a făcut aluzie la aceeaşi cerinţă când le-a spus efesenilor să înfăptuiască „din inimă voinţa lui Dumnezeu“ şi atunci când i-a îndemnat pe coloseni: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni“. — Efeseni 6:6; Coloseni 3:23.
Însă este greu să punem inimă şi suflet în serviciul nostru pentru Dumnezeu dacă nu avem un sentiment al urgenţei adânc înrădăcinat în noi înşine sau dacă sentimentul urgenţei pe care l-am avut cândva a slăbit acum în intensitate — sau poate a dispărut cu desăvârşire. Astăzi trăim într-un timp marcat de urgenţă ce nu poate fi comparat cu nici o altă perioadă din istoria omenirii.
Perioade de urgenţă bine determinate
În epoca precreştină au existat câteva perioade de urgenţă. Zilele lui Noe, precum şi perioada premergătoare distrugerii Sodomei şi a Gomorei au fost, cu siguranţă, timpuri marcate de o reală urgenţă (2 Petru 2:5, 6; Iuda 7). Anii dinaintea Potopului au fost, fără îndoială, marcaţi de o activitate efectuată cu sentimentul urgenţei. Chiar dacă Noe şi familia sa nu au ştiut cu exactitate când avea să înceapă Potopul, ‘teama sfântă’ pe care au manifestat-o le-a garantat că nu trebuiau să amâne lucrurile. — Evrei 11:7, NW.
În mod asemănător, înainte de distrugerea Sodomei şi a Gomorei, îngerii „au stăruit de Lot“ şi i-au spus: „Scapă-ţi viaţa!“ (Geneza 19:15, 17). Da, şi cu acea ocazie, sentimentul urgenţei i-a salvat pe cei care trăiau în integritate. Secole mai târziu, evreii aflaţi în captivitate în Babilon au fost îndemnaţi: „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi de acolo! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul ei!“ (Isaia 52:11). În 537 î.e.n., aproape 200 000 de exilaţi s-au grăbit să iasă din Babilon, dând ascultare acelei porunci profetice care trebuia îndeplinită neîntârziat.
În fiecare dintre aceste situaţii, sentimentul urgenţei a avut drept urmare un serviciu efectuat din tot sufletul de către cei care au simţit şi care au păstrat vie convingerea că trăiesc timpuri presante.
Sentimentul urgenţei în timpurile creştine
Necesitatea de a manifesta sentimentul urgenţei este menţionată în repetate rânduri pe tot parcursul Scripturilor greceşti creştine. „Luaţi seama“, „vegheaţi“, „fiţi gata“ — toate acestea sunt expresii folosite de Cristos Isus pentru a le insufla continuatorilor săi un sentiment corespunzător al urgenţei (Matei 24:42–44; Marcu 13:32–37). În plus, ilustrările sale care se referă la cele zece fecioare, la sclavul rău, la talanţi şi la separarea oilor de capre, toate îndeamnă la anticipare şi creează un sentiment al urgenţei. — Matei 25:1, 14, 15, 32, 33.
Isus nu numai că a vorbit despre sentimentul urgenţei, ci şi a întărit autenticitatea afirmaţiilor sale lucrând cu sentimentul urgenţei. Odată, când mulţimile au încercat să-l reţină, el le-a spus: „Trebuie să vestesc Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis“ (Luca 4:42, 43). Ulterior, el i-a încurajat pe discipolii săi să-l roage pe Stăpânul secerişului să trimită mai mulţi lucrători la secerişul Său, deoarece ‘secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini’ (Matei 9:37, 38). O astfel de cerere adresată lui Dumnezeu prin intermediul rugăciunii exprimă într-adevăr un spirit marcat de sentimentul urgenţei.
A fost nepotrivit un astfel de sentiment al urgenţei?
Unii ar putea pune întrebarea logică: De ce era nevoie pe atunci de un sentiment al urgenţei dacă ‘marele necaz’ prezis se afla la o depărtare de secole? — Matei 24:21.
Putem fi siguri că acesta nu a fost doar un şiretlic folosit de Isus pentru a-i ţine pe continuatorii săi ocupaţi în lucrarea de predicare şi predare. Nu, ceea ce a constituit baza de la care a pornit sfatul dat de Cristos cu privire la sentimentul urgenţei a fost iubirea pentru discipolii săi, precum şi perfecta înţelegere a punctului de vedere al lui Iehova cu privire la timp. Da, Cristos Isus ştia că era nevoie de un spirit marcat de sentimentul urgenţei pentru a înfăptui voinţa lui Iehova în armonie cu scopul lui Dumnezeu. În plus, el ştia că discipolii săi aveau să tragă ei înşişi foloase pe plan spiritual dacă păstrau un sentiment al urgenţei până la întoarcerea sa.
Isus Cristos a arătat cu claritate că trebuia efectuată o lucrare mondială de mărturie, şi aceasta într-un timp limitat (Matei 24:14; Marcu 13:10). Etapele progresive ale acestei însărcinări erau dezvăluite numai pe măsură ce lucrarea se desfăşura. Însă, pentru a duce la bun sfârşit fiecare pas, era nevoie de sentimentul urgenţei. Isus a arătat că această însărcinare avea să se desfăşoare progresiv, când a spus: „Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului“ (Faptele 1:8). Şi acesta este modul în care s-a dezvoltat această însărcinare până în zilele noastre. În decursul timpului, aceasta le-a rezervat slujitorilor lui Dumnezeu unele surprize care au reclamat uneori corectarea modului de înţelegere a lucrurilor.
Sentimentul urgenţei nutrit de creştini a slujit scopului lui Iehova. Acest sentiment i-a ajutat pe discipolii lui Cristos să-şi îndeplinească în mod progresiv însărcinarea primită, potrivit orarului infailibil al lui Iehova. Şi astfel, astăzi, privind în urmă la cei aproape 2 000 de ani, înţelegem mai bine acel orar divin.
Sentimentul creştin al urgenţei i-a ajutat pe discipoli să depună o mărturie temeinică în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria, precum şi evreilor risipiţi în toate părţile, înainte de 36 e.n., când favoarea specială arătată Israelului a luat sfârşit (Daniel 9:27; Faptele 2:46, 47). În mod asemănător, sentimentul urgenţei manifestat de creştini i-a ajutat primei congregaţii să îi avertizeze în mod clar pe toţi evreii că, peste puţin timp, sistemul iudaic avea să se sfârşească (Luca 19:43, 44; Coloseni 1:5, 6, 23). Iar atunci când acesta a luat sfârşit pe neaşteptate, în 70 e.n., sentimentul urgenţei i-a ajutat pe martorii lui Cristos din secolul întâi să le proclame multora speranţa cerească, înainte ca prezisa apostazie să-şi răspândească întunericul spiritual aducător de moarte (2 Tesaloniceni 2:3; 2 Timotei 4:2). Apoi, de-a lungul secolelor evului mediu timpuriu, puţinii creştini asemănători grâului au păstrat vie speranţa Regatului, aşa cum prezisese Cristos Isus (Matei 13:28–30). În cele din urmă, la momentul stabilit de el, Iehova a ridicat o congregaţie viguroasă, cea din zilele noastre, încurajată de mesajul său de judecată — care are caracter de urgenţă — adresat celor care fac parte din această ultimă generaţie. — Matei 24:34.
Asemenea lui Daniel din vechime, Martorii fideli din prezent ai lui Dumnezeu nu ar îndrăzni niciodată să-i ceară socoteală lui Iehova sau să-l întrebe: „Ce faci?“ (Daniel 4:35). Ei au încredere că Iehova ştie cu exactitate de ce anume este nevoie pentru a-şi termina lucrarea la timp. Aşadar, în loc să pună la îndoială modul lui Iehova de a aranja lucrurile, ei sunt fericiţi că Dumnezeu le-a acordat posibilitatea de a colabora cu el în aceste timpuri critice. — 1 Corinteni 3:9.
O nouă încurajare de a manifesta sentimentul urgenţei
Un alt motiv în favoarea manifestării sentimentului urgenţei îl constituie incapacitatea noastră de a stabili cu precizie ziua şi ora neaşteptatei izbucniri a marelui necaz. Cristos Isus a afirmat cu convingere că nimeni de pe pământ nu cunoaşte ziua şi ora prestabilită a începerii acestui eveniment de o importanţă crucială (Matei 24:36). Cu o altă ocazie, el le-a spus apostolilor săi nerăbdători: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa“ (Faptele 1:7). Da, deznodământul este limpede, însă nu ne aparţine nouă să cunoaştem toate detaliile.
Apostolul Pavel a avut o atitudine corespunzătoare, marcată de sentimentul urgenţei. Probabil că el se gândea la cuvintele lui Isus atunci când le-a scris tesalonicenilor despre prezenţa lui Cristos: „Cât despre timpuri şi perioade, nu aveţi nevoie să vi se scrie, fraţilor“ (1 Tesaloniceni 5:1). El a scris această scrisoare cam la 17 ani după ce Isus zisese: „Îmi veţi fi martori . . . până la marginile pământului“ (Faptele 1:8). La vremea aceea nu se putea scrie mai mult, pentru că nu fusese dezvăluit mai mult. Chiar şi în acest caz, ei puteau avea încredere că ziua lui Iehova avea să vină cu siguranţă „ca un hoţ noaptea“, în timp ce creştinii continuau să predice cu sentimentul urgenţei. — 1 Tesaloniceni 5:2.
Pare puţin probabil ca, păstrând în minte aceste cuvinte, creştinii din primul secol să se fi gândit că ziua lui Iehova se afla la o depărtare de secole. Ce-i drept, ei cunoşteau parabolele lui Isus despre regele care a plecat într-o ţară îndepărtată şi despre bărbatul care a călătorit în străinătate. Ei ştiau, de asemenea, că parabolele indicau faptul că regele avea să se întoarcă „în cele din urmă“, iar călătorul, „după mult timp“. Şi, fără îndoială, ei au fost frământaţi de întrebări, cum ar fi: Ce perioadă indica expresia „în cele din urmă“? Şi ce se înţelege prin expresia „după mult timp“? Zece ani? Douăzeci de ani? Cincizeci de ani? Sau mai mult? (Luca 19:12, 15, NW; Matei 25:14, 19). Cuvintele lui Isus aveau să continue să le sune în urechi ca un laitmotiv: „Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi“. — Luca 12:40.
Efectul pozitiv al sentimentului urgenţei
Da, sentimentul urgenţei trezit de Dumnezeu a avut un minunat efect de încurajare asupra creştinilor din secolul întâi, ajutându-i să se menţină ocupaţi în extrem de importanta lucrare de predicare şi predare. Acesta continuă să ne încurajeze şi pe noi astăzi în multe privinţe. El ne împiedică să devenim mulţumiţi de sine sau ‘epuizaţi în a face binele’ (Galateni 6:9, King James Version). Acest sentiment ne ocroteşte de o implicare prea profundă în lume şi în materialismul ei insidios. Tot el ne păstrează mintea concentrată asupra a ceea ce este „cu adevărat viaţă“ (1 Timotei 6:19). Domnul Isus a spus că discipolii săi vor fi ca ‘oile în mijlocul lupilor’ şi a ştiut că este necesar ca noi să păstrăm un punct de vedere hotărât, statornic pentru a combate lumea. Da, suntem ocrotiţi prin sentimentul creştin al urgenţei pe care îl nutrim. — Matei 10:16.
În infinita sa înţelepciune, Iehova Dumnezeu le-a oferit întotdeauna slujitorilor săi suficiente informaţii, pentru ca ei să-şi păstreze viu sentimentul urgenţei. El ne-a asigurat în mod binevoitor că trăim în „zilele din urmă“ ale acestui sistem corupt de lucruri (2 Timotei 3:1). Ni se aminteşte încontinuu că trebuie să strălucim ca luminători, până când generaţia în care trăim va pieri în marele necaz, apogeul acestuia fiind la Armaghedon. — Filipeni 2:15; Apocalipsa 7:14; 16:14, 16.
Da, sentimentul urgenţei nutrit în teamă de Dumnezeu este o componentă a seviciului adus lui Iehova din tot sufletul. Manifestarea acestui sentiment oferă ocrotire şi ajută la stăvilirea încercărilor Diavolului de a-i face pe slujitorii lui Dumnezeu ‘să se istovească şi să slăbească în sufletele lor’ (Evrei 12:3, NW). Pentru eternitate, devoţiunea fără rezerve va face ca slujitorii lui Iehova să îl asculte, însă acum, în aceste zile premergătoare Armaghedonului, sentimentul autentic, profund al urgenţei este o componentă esenţială a unei devoţiuni fără rezerve.
Fie ca Iehova, Dumnezeul nostru, să ne ajute pe fiecare să ne păstrăm sentimentul urgenţei în timp ce continuăm să ne facem ecoul cuvintelor apostolului Ioan: „Amin! Vino, Doamne Isuse!“ — Apocalipsa 22:20.