A cui este vina?
PRIMUL om, Adam, a fost iniţiatorul acestei tendinţe. După ce a păcătuit, el i-a spus lui Dumnezeu: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat“. De fapt, el a spus: „Nu este vina mea!“ Prima femeie, Eva, a făcut acelaşi lucru atunci când a zis: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat“. — Geneza 3:12, 13.
În felul acesta, în grădina Edenului s-a stabilit precedentul în ce priveşte refuzul oamenilor de a-şi asuma răspunderea pentru acţiunile lor. Te-ai făcut şi tu vinovat vreodată de acest lucru? Atunci când se ivesc probleme, oare îi învinuieşti imediat pe alţii? Sau analizezi situaţia pentru a vedea a cui este, de fapt, vina? În viaţa cotidiană, este foarte uşor să cădem în capcana de a-i învinui pe alţii pentru greşelile noastre şi să spunem: „Nu este vina mea!“ Să examinăm câteva situaţii întâlnite în mod obişnuit şi să vedem ce tendinţă manifestă unii oameni. Un lucru şi mai important este să te gândeşti ce ai face tu dacă ai fi în aceleaşi împrejurări?
Greutăţi financiare
„Nu este vina mea — este vina economiei, a oamenilor de afaceri necinstiţi, a costului ridicat al vieţii“, pot spune unii atunci când se trezesc că au grave probleme financiare. Dar oare aceşti factori sunt cei care ar trebui de fapt condamnaţi? Probabil că unele condiţii nesigure i-au determinat pe aceştia să se lanseze în nişte afaceri discutabile sau riscante. Uneori lăcomia eclipsează obiectivitatea, iar oamenii se trezesc că înoată în ape necunoscute, devenind o pradă uşoară pentru rechini. Ei uită zicala care spune: „Când ceva este prea frumos ca să fie adevărat, de obicei, nici nu este precum pare a fi“. Ei caută sfaturile pe care doresc să le audă, însă, atunci când dificultăţile economice devin o crudă realitate, aceştia caută pe altcineva care să fie condamnat. Din nefericire, acest lucru se întâmplă din când în când chiar şi în congregaţia creştină.
Unii au fost atraşi în proiecte de investiţii neînţelepte sau chiar fanteziste, cum ar fi cumpărarea unor diamante, care nu existau, finanţarea unor programe TV de succes, care şi-au pierdut repede popularitatea, sau susţinerea unor agenţii de bunuri imobiliare, care au dat faliment. O dorinţă exagerată după bogăţie i-a împiedicat, poate, să-şi aducă aminte de sfatul biblic care spune: „Cei care vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă . . . şi s-au străpuns singuri cu multe dureri“. — 1 Timotei 6:9, 10.
A cheltui în mod necontrolat, de asemenea, poate duce la ruinare financiară. Unii consideră că trebuie să arate la fel ca cei din magazinele care prezintă ultima modă, petrec vacanţe costisitoare, servesc masa la restaurante de categoria I şi cumpără ultimele noutăţi în materie de „jucării“ pentru adulţi — vehicule pentru agrement, bărci, camere de luat vederi, echipament stereo. Desigur, cu timpul, poate că unii reuşesc să achiziţioneze aceste lucruri datorită unei planificări inteligente şi economisind bani. Însă cei care se grăbesc să intre în posesia lor s-ar putea trezi înglodaţi în mari datorii. Dacă aşa se întâmplă, a cui este vina? Fără îndoială că ei au nesocotit sfatul înţelept din Proverbele 13:18: „Sărăcia şi ruşinea sunt partea celui ce leapădă învăţătura“.
Decepţii din partea copiilor
„Este vina bătrânilor că copiii mei au părăsit adevărul“, ar putea spune unii părinţi. „Nu le-au acordat suficientă atenţie copiilor mei.“
Bătrânii au responsabilitatea de a păstori şi de a se îngriji de turmă, dar ce se poate spune despre părinţii înşişi? Sunt ei exemplari în cultivarea roadelor spiritului lui Dumnezeu în toate relaţiile? A fost condus cu regularitate un studiu biblic familial? Au dovedit părinţii zel în serviciul lui Iehova şi şi-au ajutat ei copiii să se pregătească pentru acest serviciu? Au fost ei atenţi în ce priveşte asocierile copiilor lor?
În mod asemănător, este uşor pentru un părinte să spună despre activitatea şcolară: „Este vina profesorilor că fiul meu n-a obţinut rezultate bune la şcoală. Nu l-au agreat pe fiul meu. Şi, oricum, această şcoală are un nivel de predare foarte scăzut“. Dar a colaborat părintele îndeaproape cu şcoala? S-a interesat el de programa şcolară şi de materiile de studiu ale copilului? A existat o planificare în vederea efectuării temelor pentru acasă şi i s-a dat ajutor copilului atunci când a avut nevoie? Nu s-ar putea ca la baza problemei să fi fost o chestiune de atitudine sau de lenevie din partea copilului sau din partea părintelui?
În loc să condamne sistemul de învăţământ, este mult mai util pentru copii dacă părinţii lor întreprind acţiuni pozitive, pentru a se asigura că aceştia adoptă o atitudine corectă şi că se folosesc de posibilităţile de a învăţa care le sunt oferite la şcoală.
Eşecul de a progresa spiritualiceşte
Câteodată se întâmplă să auzim pe cineva spunând: „Aş vrea să fiu mai tare din punct de vedere spiritual, dar nu este vina mea că nu sunt. Bătrânii nu-mi acordă suficientă atenţie. Nu am nici un prieten. Spiritul lui Iehova nu este cu această congregaţie“. Pe de altă parte, alţi membri ai congregaţiei au prieteni, sunt fericiţi şi fac progrese spirituale excelente; iar congregaţia este binecuvântată cu creştere şi prosperitate spirituală. Atunci de ce au unii probleme?
Puţini oameni doresc să se asocieze strâns cu cei care manifestă o atitudine negativă şi un spirit de nemulţumire. Limba ascuţită şi nemulţumirea permanentă pot fi cât se poate de descurajatoare. Întrucât nu doresc să fie afectaţi spiritualiceşte, poate că unii au relaţii de prietenie limitate cu astfel de persoane. Considerând acest lucru drept o dovadă de răceală din partea congregaţiei, cineva ar putea începe să migreze, la început într-o altă congregaţie, apoi dintr-o congregaţie în alta. La fel ca turmele migratoare din câmpiile africane, care caută mereu păşuni mai verzi, aceşti creştini „migratori“ caută mereu congregaţia potrivită. Ei ar fi mult mai fericiţi dacă, în loc de aceasta, ar căuta însuşirile bune ale celorlalţi şi dacă s-ar strădui să manifeste într-un mod mai deplin roadele spiritului lui Dumnezeu în propria lor viaţă. — Galateni 5:22, 23.
Unii fac acest lucru depunând eforturi deosebite pentru ca la fiecare întrunire de la Sala Regatului să discute cu o altă persoană şi să o felicite în mod sincer pentru un lucru bun. Ar putea fi vorba despre copiii bine-crescuţi ai acesteia, despre participarea sa cu regularitate la întrunirile creştine, despre comentariile bine pregătite pe care le face la Studiul Turnului de veghere, despre ospitalitatea pe care o manifestă oferindu-şi locuinţa pentru Studiul de Carte al Congregaţiei şi pentru întrunirile în vederea seviciului de teren etc. Dacă-ţi vei propune drept obiectiv să pătrunzi cu privirea dincolo de imperfecţiunea fraţilor şi a surorilor creştine, cu certitudine vei descoperi la ei calităţi nobile. Aceasta te va face să fii iubit de ei şi vei constata că nu vei duce lipsă de prieteni loiali.
Ultima scuză
„Aşa vrea Dumnezeu!“ „Diavolul este de vină!“ Probabil că ultima scuză pentru propriile noastre eşecuri este să aruncăm vina fie pe Dumnezeu, fie pe Diavol. Este adevărat că Dumnezeu sau Satan ar putea influenţa unele evenimente din viaţa noastră. Însă unii cred că, practic, orice lucru bun sau rău din viaţa lor este rezultatul intervenţiei lui Dumnezeu sau a lui Satan. Este ca şi cum nimic din ceea ce li s-a întâmplat nu a fost consecinţa propriilor lor acţiuni. „Dacă Dumnezeu vrea să am această nouă maşină, el îmi va permite s-o obţin.“
Aceste persoane duc adeseori un mod de viaţă nechibzuit, luând decizii, fie de ordin financiar, fie de altă natură, pe baza ipotezei că Dumnezeu le va salva. Dacă acţiunile lor imprudente îi duc la un dezastru fie economic, fie de altă natură, atunci aruncă vina pe Diavol. A acţiona în mod pripit fără ‘a face mai întâi socoteala’ şi apoi a arunca vina pe Satan pentru nereuşită sau, şi mai grav, a aştepta să intervină Iehova ar fi nu numai ceva prezumţios, dar şi contrar Scripturilor. — Luca 14:28, 29.
Satan a încercat să-l determine pe Isus să gândească în felul acesta şi să nu-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile Sale. Referitor la cea de-a doua ispită, în Matei 4:5–7 se consemnează: „Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina templului şi I-a zis: «Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: „El va porunci îngerilor Săi pentru Tine şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră“»“. Isus şi-a dat seama că nu se putea aştepta ca Iehova să intervină dacă el avea să adopte un mod de acţiune atât de imprudent, chiar sinucigaş. Drept urmare, el a răspuns: „Este scris . . . : «Să nu ispiteşti pe DOMNUL [Iehova, NW] Dumnezeul tău»“.
Cei care au înclinaţia de a arunca vina asupra Diavolului sau asupra lui Dumnezeu pentru acţiunile lor dubioase se aseamănă mult cu adepţii astrologiei, care nu fac altceva decât să îl înlocuiască pe Dumnezeu sau pe Diavol cu stelele. Fiind ferm convinşi că aproape tot ce li se întâmplă este în afara controlului lor, ei nesocotesc acel principiu simplu, enunţat în Galateni 6:7: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera“.
Să înfruntăm realitatea
Nimeni nu va nega faptul că trăim într-o lume imperfectă. Problemele discutate aici sunt foarte reale. Poate că unii profită din punct de vedere financiar de pe urma noastră. Poate că unii patroni sunt necinstiţi. S-ar putea ca unii cunoscuţi să-i influenţeze în rău pe copiii noştri. Unii profesori şi unele şcoli ar trebui să facă îmbunătăţiri. Unii bătrâni ar trebui să fie uneori mai iubitori şi să manifeste mai mult interes. Dar trebuie să recunoaştem efectele imperfecţiunii şi faptul că, aşa cum subliniază Biblia, „toată lumea zace în Cel Rău“. De aceea, este nerealist să ne aşteptăm ca drumul vieţii noastre să fie întotdeauna neted. — 1 Ioan 5:19.
În plus, trebuie să ne recunoaştem propriile imperfecţiuni şi limite şi să ne dăm seama că, de multe ori, problemele cu care ne confruntăm sunt rezultatul propriilor noastre nesăbuinţe. Pavel i-a sfătuit pe creştinii din Roma: „Spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte“ (Romani 12:3). Acest sfat ni se aplică în egală măsură şi astăzi. Când ni se întâmplă ceva rău în viaţă, să nu-i urmăm imediat pe strămoşii noştri Adam şi Eva, spunând: „Nu este vina mea!“ Mai degrabă să ne întrebăm: „Cum aş fi putut proceda ca să evit acest deznodământ nefericit? Am dat oare dovadă de judecată sănătoasă în această privinţă şi am căutat sfaturi apelând la o sursă înţeleaptă? Am admis ipoteza că cealaltă parte sau celelalte părţi implicate sunt nevinovate, acordându-le demnitate?“
Dacă vom urma principiile creştine şi vom da dovadă de judecată sănătoasă, vom avea mai mulţi prieteni şi mai puţine probleme. Multe dintre problemele inutile din viaţa noastră zilnică vor fi soluţionate. Vom găsi bucurie în relaţiile noastre cu alţii şi nu vom fi chinuiţi de întrebarea: „A cui este vina?“
[Legenda fotografiilor de la pagina 28]
Părinţii pot face mult pentru a-şi ajuta copiii să progreseze spiritualiceşte.