Un mod de viaţă plin de sens
RELATATĂ DE MELVA A. WIELAND
În martie 1940, după câteva luni de la botez, sora mea Phyllis a venit la mine şi m-a întrebat: „De ce nu faci pionierat?“ „Pionierat?“, am întrebat eu. „Te referi la predicarea cu timp integral, aproape în fiecare zi?“
‘CUM să fiu pionieră, mă întrebam, cu puţinele mele cunoştinţe biblice şi cu şi mai puţinele mele economii?’ Totuşi, întrebarea lui Phyllis m-a pus pe gânduri. De asemenea, m-am rugat mult în acest sens.
În cele din urmă m-am gândit: ‘De ce să nu am încredere în Dumnezeu de vreme ce el promite că ne va purta de grijă dacă noi căutăm mai întâi Regatul său?’ (Matei 6:33). Astfel, în iunie 1940 mi-am dat demisia de la croitorie. Apoi am scris biroului de filială al Societăţii Watch Tower din Australia, solicitând să fiu numită pionieră.
O numire pe viaţă
Două săptămâni mai târziu am primit un răspuns prin care eram informată că voi primi numirea după ce voi asista la congresul care urma să aibă loc în apropierea filialei Martorilor lui Iehova din Strathfield, o suburbie a celui mai mare oraş din Australia, Sydney. În dimineaţa zilei de după congres, m-am prezentat la birou pentru a primi numirea.
Persoana care m-a întâmpinat mi-a explicat: „Chiar acum avem foarte mult de lucru la spălătorie. Ai putea rămâne să ne ajuţi două săptămâni?“ Era în august 1940 — şi încă şi astăzi lucrez la spălătorie! Pe atunci familia de la filială avea doar 35 de membri; acum are 276.
Dar poate vă întrebaţi de ce consider munca la spălătorie „un mod de viaţă plin de sens“, mai ales că de peste 50 de ani aceasta este ocupaţia mea. Înainte de a vă explica, permiteţi-mi să vă vorbesc despre primele mele obiective.
Sportul a devenit un mod de viaţă
Am văzut lumina zilei în Melbourne la 1 ianuarie 1914, primul din cinci copii. Am avut părinţi iubitori care se ghidau după norme înalte şi care ne disciplinau când era necesar. Am avut, de asemenea, parte de ceea ce s-ar putea numi o educaţie religioasă întâmplătoare, deoarece părinţii noştri nu frecventau biserica. Totuşi, ei au insistat ca noi, copiii, să urmăm cursurile şcolii duminicale ale Bisericii Anglicane.
După ce am terminat şcoala în 1928 şi am început să lucrez în calitate de croitoreasă, am decis să-mi petrec cea mai mare parte a timpului liber făcând sport, crezând că în felul acesta îmi voi putea depăşi timiditatea. M-am alăturat unui club de tenis şi am jucat fără repaus. Iarna jucam, de asemenea, baschet şi base-ball, iar vara jucam în echipa feminină de crichet. Crichetul a devenit pasiunea mea şi am depus mari eforturi pentru a mă perfecţiona ca bowleră rapidă în vederea calificării pentru meciurile internaţionale.
Un alt scop decât sportul
Încă de mică m-a tulburat doctrina conform căreia un Dumnezeu al iubirii avea un loc numit iad unde urmau să fie torturaţi la nesfârşit cei care făceau lucruri rele. Acest lucru mi se părea efectiv neraţional. Imaginaţi-vă deci încântarea mea când, pe neaşteptate, am aflat din Biblie adevărata semnificaţie a „iadului“. Iată cum s-a întâmplat:
Sora mea Phyllis, care este cu cinci ani mai mică, era şi ea pasionată de sport şi făceam parte din aceeaşi echipă feminină de crichet. În 1936, o coechipieră i-a făcut cunoştinţă lui Phyllis cu un tânăr pe nume Jim, care era cunoscut ca fiind foarte religios. Nu peste mult timp, Jim a început să-i vorbească lui Phyllis despre învăţăturile Bibliei. Era fascinată. „Este atât de logic, de raţional“, îmi spunea ea.
Pe atunci Phyllis şi cu mine locuiam acasă în aceeaşi cameră şi ea încerca să-mi stârnească interesul faţă de ceea ce îi spunea Jim despre Regatul lui Dumnezeu. „El va face ceea ce guvernele umane nu au reuşit să facă“, îmi spunea ea entuziasmată. Eu însă o contraziceam, spunând că aceasta nu era decât o altă religie care ne zăpăcea şi că nimeni nu cunoştea, de fapt, viitorul. Dar Phyllis persevera şi lăsa publicaţii în diverse locuri prin cameră, în speranţa că le voi citi.
Eram curioasă de ce era Phyllis atât de entuziasmată de această nouă credinţă, aşa că într-o zi am luat în mână o broşură. Avea un titlu interesant: Viaţa de apoi. Interesul mi-a crescut când, răsfoind-o, am dat cu ochii de cuvântul „iad“. Spre surprinderea mea, am aflat că în Biblie cuvântul „iad“ se referă, de fapt, la mormântul comun al omenirii şi că atât oamenii buni cât şi cei răi merg acolo. Am aflat, de asemenea, că iadul nu este un loc de chin; morţii sunt inconştienţi şi nu simt nimic. — Eclesiastul 9:5, 10; Psalmul 146:3, 4.
Acest lucru mi s-a părut raţional, în special când broşura a explicat că un Dumnezeu iubitor şi puternic a promis că-i va readuce la viaţă pe morţi printr-un miracol numit înviere (Ioan 5:28, 29). Doream acum să aflu şi mai multe dintre lucrurile despre care îi vorbea Jim lui Phyllis. Am găsit versiunea King James, format mic, pe care mi-o dăduse tata când eram mică şi am căutat versetele menţionate în broşură. Aceasta mi-a confirmat ceea ce se spunea despre iad şi despre starea morţilor.
O altă surpriză fascinantă a fost aceea de a afla că Dumnezeu are un nume personal, Iehova (Psalmul 83:18). Am înţeles, de asemenea, că Dumnezeu avea un scop, sau un motiv, pentru fiecare lucru pe care-l făcea sau permitea să se întâmple. Aceasta m-a determinat să mă întreb: ‘Care este, de fapt, scopul meu în viaţă?’ De atunci am început să mă întreb dacă era în avantajul meu să mă ocup atât de serios de sport — aproape până la excluderea oricărui alt lucru.
Acţionând potrivit deciziilor
Jim şi Phyllis habar n-aveau că îmi schimbasem concepţia despre viaţă, dar au aflat lucrul acesta când familia noastră a fost invitată la o petrecere la un prieten. Pe atunci, la astfel de ocazii toţi cei prezenţi se ridicau şi se propunea un toast în cinstea regelui Angliei, şi toţi ridicau paharele pentru a toasta. Am decis însă să stau alături de Jim şi de Phyllis. Lor nu le venea să-şi creadă ochilor văzând că rămân aşezată! Bineînţeles, aceasta nu însemna că manifestam lipsă de respect, dar, în calitate de creştini, consideram că trebuia să fim neutri şi să nu participăm la astfel de ceremonii naţionaliste. — Ioan 17:16.
Însă părinţii şi restul familiei erau îngroziţi. Au spus că eram sau neloiale, sau nebune — sau şi una şi alta! Apoi, când Phyllis şi cu mine am asistat la festivitatea anuală de acordare a premiilor pentru echipa feminină de crichet, s-a întâmplat ceva similar pe parcursul unei ceremonii naţionaliste. Rezultatul a fost că amândouă am abandonat echipa. Nu a fost atât de greu cum îmi imaginasem, deoarece am ajuns să-mi dau seama că supunerea şi loialitatea i le datoram lui Cristos Isus, Regele Regatului ceresc al lui Dumnezeu.
Phyllis mi-a explicat acum că trebuia să asist cu regularitate la întrunirile Martorilor lui Iehova pentru a-mi întări credinţa cu mai multă cunoştinţă biblică. La data aceea, în Melbourne exista doar o singură congregaţie, astfel că am început să asist acolo la întruniri în fiecare duminică după-masă. Curând m-am convins că aceasta era cu adevărat organizaţia pământească a lui Dumnezeu.
Nu peste mult timp am fost invitată să particip la activitatea de predicare din casă în casă a congregaţiei. La început am ezitat, dar, într-o duminică dimineaţa, am decis să însoţesc pe cineva doar pentru a vedea cum se proceda. M-am bucurat când am fost numită să o însoţesc pe o Martoră cu experienţă care a vorbit convingător la prima uşă şi s-a bucurat de o reacţie favorabilă din partea locatarului. Mi-am zis: ‘Mda, nu a fost prea greu, dar îmi va trebui multă practică înainte de a proceda la fel de bine’. Imaginaţi-vă, aşadar, uimirea mea când, după acea primă uşă, Martora mi-a zis: „Vei putea acum să te descurci singură“.
„Singură?“, am întrebat încremenită! „Nu vorbeşti serios! Ce voi spune dacă cineva îmi va pune o întrebare la care nu voi şti să răspund?“ Dar însoţitoarea mea a insistat. Aşa că, efectiv tremurând, am continuat singură, în timp ce ea continua să le depună mărturie oamenilor de pe cealaltă parte a străzii. Nu ştiu cum, dar am supravieţuit acelei prime dimineţi.
Începând de atunci, am participat la lucrarea de predicare în fiecare duminică dimineaţa. Când la uşi cineva îmi punea o întrebare la care nu puteam să răspund, spuneam: „Voi face cercetări şi voi reveni la dumneavoastră“. Din fericire, Iehova mi-a dat puterea şi curajul de a-mi continua noul meu mod de viaţă plin de sens. Mi-am dedicat viaţa lui, iar în octombrie 1939 am fost botezată într-o piscină din Melbourne. La scurt timp după aceea, Phyllis, care între timp se căsătorise cu Jim, m-a întrebat de ce nu încep pionieratul.
Serviciul la filială
În ianuarie 1941, la scurt timp după ce am început să lucrez la Betel, cum numeam noi biroul filialei, lucrarea Martorilor lui Iehova din Australia a fost pusă sub interdicţie. După aceea, armata a pus stăpânire peste Casa Betel din Strathfield, iar eu am fost trimisă la ferma Societăţii din Ingleburn, la circa 48 de kilometri de oraş. În iunie 1943, tribunalele au achitat Societatea Watch Tower şi au anulat interdicţia. Pe la sfârşitul acelui an, 25 dintre noi am fost invitaţi înapoi la Betelul din Strathfield. Acolo am continuat să lucrez la spălătorie, în timp ce făceam şi alte lucruri pe lângă casă.
Deceniul următor a trecut pe neobservate. Apoi, în 1956, m-am căsătorit cu un frate de la Betel, Ted Wieland. Ted era un bărbat foarte calm şi răbdător şi am fost încântaţi când am primit aprobarea de a continua să locuim la Betel în calitate de soţ şi soţie. Amândoi apreciam foarte mult modul nostru de viaţă plin de sens, fericiţi că aveam privilegiul să slujim la filiala australiană. Desigur, pe lângă munca noastră la Betel, am avut bucuria să lucrăm împreună pentru a-i ajuta pe alţii să devină discipoli ai lui Cristos. Puteţi citi, de exemplu, relatarea familiei Weekes apărută în Treziţi-vă! din 22 octombrie 1993.
Amploarea constantă luată de predicarea Regatului a necesitat un plus de numai 10 sau 12 persoane la echipa noastră pe parcursul primilor mei 30 de ani la Betel. Dar scena s-a schimbat rapid în anii ’70 când am început să tipărim aici Turnul de veghere şi Treziţi-vă! În ianuarie 1972 a început construirea unei noi tipografii. În curând a sosit din Japonia o maşină de imprimat de 40 de tone, iar în 1973 tipăream aproape 700 000 de reviste pe lună. Familia noastră Betel a început acum realmente să crească.
Anii ’70 mi-au adus şi o durere personală. În primul rând, iubitul meu soţ, Ted, a decedat în 1975 la vârsta de 80 de ani. Apoi, la mai puţin de un an, vârstnicul meu tată a adormit şi el în moarte. Am primit multă mângâiere din partea lui Iehova şi a Cuvântului său, Biblia, şi din partea fraţilor şi a surorilor mele de credinţă. De foarte mare ajutor mi-a fost, de asemenea, faptul că am continuat să mă ocup la Betel de activitatea mea plină de sens pe parcursul acestei perioade foarte triste din viaţa mea.
Însă viaţa îşi continuă mersul şi am început să simt din nou satisfacţie şi binecuvântări, acum ca văduvă. În 1978, am asistat la congresul din Londra, după care am vizitat sediul mondial al Societăţii Watch Tower din Brooklyn, New York. Faptul de a vedea sute de fraţi şi surori lucrând fericiţi acolo, la Betelul din Brooklyn, constituie o sursă de încurajare pentru mine până în ziua de azi.
Pe la sfârşitul anilor ’70 am fost informaţi că era planificată o nouă extindere pentru Betelul din Australia. Însă extinderea nu urma să aibă loc în Strathfield, unde folosisem aproape tot terenul. În loc de aceasta, un complex nou şi mult mai spaţios avea să fie construit pe proprietatea noastră din Ingleburn, unde lucrasem în perioada interdicţiei de la începutul anilor ’40.
Am continuat să am un mod de viaţă plin de sens
Ce emoţionaţi am fost în ianuarie 1982 când ne-am mutat în noile noastre clădiri! Adevărat, la început, când am părăsit locurile cu care ne familiarizaserăm, ne-a cuprins puţin tristeţea, dar în curând am fost emoţionaţi de noua noastră casă cu 73 de dormitoare plăcute. Acum, în loc de ziduri de cărămidă şi străzi suburbane, vedem câmpuri verzi şi copaci, vite păscând şi superbe răsărituri şi apusuri de soare — un cadru cât se poate de plăcut.
La 19 martie 1983, sub lumina splendidă a unui soare de toamnă am avut o excelentă inaugurare a noului complex. Lloyd Barry, din Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova, a susţinut o emoţionantă cuvântare de inaugurare. Am apreciat profund faptul de a-i avea pe el şi pe soţia sa la programul de inaugurare, deoarece lucrasem cu ei la Betelul din Strathfield pe vremea când cu toţii eram mult mai tineri.
Continua creştere a activităţii de predicare a Regatului a făcut necesară o nouă extindere a clădirilor noastre din Ingleburn. În 1987, biroul a fost extins. Apoi, la 25 noiembrie 1989, a avut loc inaugurarea unei noi clădiri rezidenţiale cu cinci etaje şi a unei noi clădiri cu trei etaje adăugate tipografiei. Cât de mult am crescut la număr — de la mai puţin de 4 000 de miniştri în Australia, când mi-am început eu ministerul, la circa 59 000!
Mai recent, filiala australiană a devenit una dintre cele trei Birouri regionale de proiectare ale Societăţii, alături de Japonia şi Germania. Aceasta a făcut necesară o nouă extindere a complexului Betel. O altă clădire cu trei etaje pentru birouri este acum gata şi lucrarea este aproape de finalizare la o clădire rezidenţială cu cinci etaje, care va avea alte 80 de camere pentru a găzdui familia noastră mereu crescândă.
La spălătorie suntem o echipă mare pentru a face faţă volumului mare de muncă, dar îmi amintesc adesea de acea zi de august a anului 1940 când am fost invitată să ajut la acest department pentru două săptămâni. Sunt atât de recunoscătoare pentru faptul că acele două săptămâni s-au transformat în peste 50 de ani şi că Iehova Dumnezeu mi-a îndrumat paşii spre o viaţă atât de plină de sens.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 21]
Când aveam 25 de ani
[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]
Ziua nunţii noastre în 1956
[Legenda ilustraţiilor de la pagina 24]
În 1938 sora mea şi cu mine eram foarte implicate în sport, dar viaţa mea este acum mult mai productivă.