Am fost susţinută de Dumnezeu, care nu poate să mintă
RELATATĂ DE MARY WILLIS
Consecinţele crizei economice mondiale ajunseseră prin 1932 să fie simţite şi în regiunile rurale izolate din Western Australia. În acel an, Ellen Davies şi cu mine, care nu aveam decât 19 ani, am fost repartizate să predicăm într-un teritoriu care cuprindea aproximativ 100 000 de kilometri pătraţi. Urma să ne începem lucrarea pornind din Wiluna, un orăşel situat la circa 950 de kilometri nord-est de Perth, capitala statului Western Australia, unde locuiam noi.
ÎN DRUM spre acest orăşel, Ellen şi cu mine am călătorit în vagonul de serviciu al unui tren de marfă împreună cu un şef de tren prietenos. Pe traseu, de câte ori trenul se oprea pe o linie secundară, şeful de tren ne spunea cu amabilitate cât timp urma să stăm acolo. Acest lucru ne permitea să coborâm şi să le depunem mărturie oamenilor care locuiau în acele aşezări izolate situate în apropierea liniei. În cele din urmă, am ajuns în oraşul minier Wiluna în timp ce aici era în toi o furtună de nisip.
Însă linia secundară din Wiluna se afla la aproape 3 kilometri depărtare de oraş. Nici eu, nici Ellen nu eram prea robuste şi aveam trei cutii grele cu literatură, precum şi două valize. Ce puteam să facem? Am agăţat una dintre cutii de un băţ şi am prins de câte un capăt al acestuia. În felul acesta am cărat cutiile, una câte una. Am parcurs de şapte ori acel drum lung de trei kilometri pentru a duce în oraş cele trei cutii şi valizele. Ne-am oprit de nenumărate ori să ne odihnim deoarece ne dureau foarte tare mâinile.
În pofida prafului, a durerii de mâini şi a oboselii resimţite în picioare, ne-am bucurat de această sarcină stimulatoare şi plină de încercări. Amândouă am simţit că Iehova era cu noi, că ne susţinea să facem faţă acestui început dificil legat de predicarea în locuri îndepărtate. În scurt timp am văzut şi binecuvântarea sa revărsându-se asupra lucrării noastre, deoarece în urma eforturilor depuse cu ocazia acelei călătorii, tânărul Bob Horn a îmbrăţişat adevărul biblic. Ne bucurăm că Bob a putut petrece câţiva ani în serviciul Betel şi că a continuat să-i slujească cu fidelitate lui Iehova timp de aproape 50 de ani, până la moartea sa care a survenit în 1982.
Din Wiluna am parcurs peste 725 de kilometri, ajungând până pe coastă, la Geraldton, şi am predicat în aşezările întâlnite în drum. De acolo ne-am întors la Perth. În câteva nopţi am dormit în nişte modeste săli de aşteptare ale unor gări şi o dată, chiar pe o claie de fân de la marginea căii ferate.
Aveam cu noi o faţă de pernă plină cu biscuiţi de casă. Aceasta a fost hrana noastră de bază în prima jumătate a călătoriei. Uneori ne câştigam cele necesare pentru masă spălând vasele şi curăţând duşumelele în localurile unor pensiuni şi ale unor cantine. Alteori munceam sub soarele arzător, culegând mazăre sau fasole. Ne ajutau să facem faţă cheltuielilor şi contribuţiile pe care le primeam de la persoanele interesate care acceptau literatură biblică.
Ceea ce m-a întărit să-mi menţin credinţa în Iehova şi să înfrunt cu bucurie numeroase situaţii dificile din acei ani a fost exemplul mamei şi instruirea primită de la ea în anii copilăriei.
O moştenire creştină
Mama avea o credinţă puternică în Creator şi, potrivit celor mai vechi amintiri ale mele, ea ne vorbea nouă, copiilor, despre el. Credinţa ei a fost însă aspru încercată atunci când fratele meu, în vârstă de şapte ani, a murit într-un tragic accident petrecut la şcoală. Însă, în loc să dezvolte resentimente faţă de Dumnezeu, mama a început să studieze cu asiduitate Biblia. Dorea să afle, dacă era posibil, pentru care motiv au loc asemenea tragedii. Căutarea adevărului biblic i-a fost răsplătită, iar la începutul anilor ’20 şi-a simbolizat prin botezul în apă dedicarea faţă de adevăratul Dumnezeu, Iehova.
După aceea, atunci când discuta cu noi, ea accentua adeseori cât de sigure sunt promisiunile lui Dumnezeu. Ea ne îndemna întotdeauna să nu uităm că, indiferent ce s-ar întâmpla, ‘Dumnezeu nu poate să mintă’ (Tit 1:2). Drept urmare, sora mea şi cu mine, împreună cu doi dintre fraţii noştri, precum şi familiile şi nepoţii noştri, îl laudă actualmente pe Iehova Dumnezeu. Doi dintre fiii surorii mele, Alan şi Paul Mason, slujesc ca supraveghetori itineranţi.
O dorinţă timpurie de a evangheliza
Ca elevă am fost slabă la învăţătură, aşa că în 1926, la vârsta de 13 ani, am părăsit şcoala. În schimb, am dezvoltat o dorinţă puternică de a le împărţi altora ceea ce învăţasem despre Biblie. Tata considera că nu aveam suficientă instruire ca să-i ajut pe alţii, însă mama spunea: „Chiar dacă le va vorbi oamenilor doar despre apropiatul război al Armaghedonului şi despre faptul că cei blânzi vor moşteni pământul, prin aceasta va anunţa Regatul lui Dumnezeu“. Astfel am început să particip la lucrarea de predicare de la uşă la uşă încă din primii ani ai adolescenţei, deşi nu m-am botezat decât în 1930. La scurt timp după acest pas, am început lucrarea de evanghelizare cu timp integral în zona din jurul oraşului Perth.
În anul următor, 1931, am început să folosim noul nostru nume, şi anume Martorii lui Iehova. Mulţi locatari au ridicat însă obiecţii în privinţa faptului că noi purtam acest nume sacru al lui Dumnezeu şi reacţionau cu asprime. Totuşi, mi-am continuat ministerul în pofida incidentelor neplăcute. Aveam încredere că Dumnezeu nu minte atunci când promite că slujitorii săi se pot bizui pe ‘puterea pe care o dă el’. — 1 Petru 4:11; Filipeni 4:13.
Identificarea ‘marii mulţimi’
În 1935, am fost repartizată într-o zonă opusă a vastului continent australian. Aşa se face că ani de zile după aceea am slujit ca ministru-pionier în districtul Noua Anglie din statul New South Wales, la o distanţă de aproximativ 4 000 de kilometri de fosta mea locuinţă din Perth.
Până atunci, cu ocazia Comemorării anuale a morţii lui Isus mă împărtăşisem din embleme, adică din pâinea nedospită şi din vinul roşu. Cu toate că acest lucru era considerat a fi corect, îndeosebi din partea unor miniştri cu timp integral care slujeau cu zel, nu fusesem niciodată convinsă că aveam speranţă cerească. Apoi, în 1935, ni s-a clarificat faptul că era în curs de a fi strânsă o mare mulţime având speranţa de a trăi veşnic pe pământ. Un mare număr dintre noi ne-am bucurat să înţelegem că făceam parte din această mare mulţime şi am încetat să ne mai împărtăşim din embleme (Ioan 10:16; Apocalipsa 7:9). Adevărul biblic strălucea din ce în ce mai puternic, întocmai cum promisese Iehova. — Proverbele 4:18.
Noi metode de predicare
Pe la mijlocul anilor ’30, am început să folosim în ministerul nostru fonograful. Ca urmare a acestui fapt, pe bicicletele noastre solide a trebuit să fixăm portbagaje, atât în faţă, cât şi în spate, pentru a transporta nu numai grelele fonografe, ci şi discurile înregistrate, precum şi genţile noastre cu literatură. Trebuia să am mare grijă atunci când aveam bicicleta foarte încărcată, fiindcă, dacă s-ar fi răsturnat, ar fi fost prea grea pentru mine să o ridic!
Cam în perioada aceea, am început să efectuăm şi aşa-numitele marşuri publicitare. În timp ce mergeam pe străzile principale ale oraşelor, purtam pancarte sau afişe prinse de corp sau atârnate pe umeri, pe care erau înscrise cuvinte care atrăgeau atenţia. Am considerat această lucrare ca fiind un test deosebit de dificil al credinţei, mai ales atunci când am fost arestată şi întemniţată peste noapte într-o celulă mică din Lismore. În ce situaţie umilitoare am fost pusă a doua zi, când am fost adusă în faţa tribunalului fără a mi se permite nici măcar să-mi pieptăn părul! Şi de data aceasta însă, Iehova m-a susţinut aşa cum promisese. Cazul a fost clasat, deoarece singura acuzaţie adusă de comisarul care m-a arestat era aceea că pancarta pe care o purtam avea un conţinut ofensator la adresa religiei sale.
Din nou în vest
La începutul anilor ’40 am fost repartizată să predic din nou ca pionieră în oraşele de provincie din Western Australia. Aici m-am bucurat în continuare de experienţe de neuitat şi de binecuvântări spirituale. În timpul în care am fost repartizată la Northam, am întâlnit o gospodină ocupată, Flo Timmins, care locuia la circa 11 kilometri de oraş. Ea a acceptat cartea Reconciliation (Împăcare) şi, în scurt timp, a devenit o Martoră dedicată a lui Iehova Dumnezeu. Ea este activă şi astăzi în serviciul Regatului, iar fiica ei, care avea pe atunci numai patru ani, când a crescut a devenit ministru-pionier special.
Am avut însă şi alte experienţe de neuitat. Odată, partenera mea şi cu mine traversam un pod din Northam cu şareta noastră trasă de un cal când, pe neaşteptate, calul a luat-o la goană, purtându-ne într-o cursă înspăimântătoare peste apele învolburate ale râului Avon care curgeau dedesubt. Calul a încetinit abia după ce parcursese mai bine de un kilometru.
Căsătoria şi familia
În 1950 m-am căsătorit cu Arthur Willis, care făcea şi el pionierat de mulţi ani. Ne-am stabilit în oraşul de provincie Pingelly din vestul Australiei, unde am fost binecuvântaţi cu un fiu, Bentley, şi o fiică, Eunice. Când copiii au fost aproape de terminarea anilor de şcoală, Arthur a decis să înceapă din nou lucrarea de pionier. Exemplul bun oferit de tatăl lor i-a încurajat pe amândoi copiii să înceapă serviciul de pionier regular de îndată ce au întrunit cerinţele.
Arthur îi lua deseori cu el pe copii când mergea să predice în zone rurale îndepărtate. Uneori, el rămânea cu ei departe de casă câte o săptămână sau chiar mai mult, dormind în fiecare noapte în cort. În tot acest timp, eu rămâneam acasă pentru a mă îngriji de magazinul de mobilă al familiei, dându-le astfel posibilitatea celor trei să facă pionierat.
Ministerul în rândurile aborigenilor
Într-o dimineaţă, după ce familia se întorsese din una dintre călătoriile efectuate în zonele rurale, am fost vizitaţi de un oaspete neaşteptat. Era un aborigen, care a întrebat: „Ce trebuie să fac pentru a mă întoarce?“ La început am fost nedumeriţi. Apoi, Arthur l-a recunoscut, acesta fiind un bărbat care, cu mulţi ani în urmă, fusese exclus din congregaţia creştină din cauza beţiei. De atunci, el îşi formase o proastă reputaţie din cauza consumului exagerat de alcool şi a datoriilor acumulate.
Arthur i-a explicat ce anume trebuia să facă pentru a fi reprimit în organizaţia curată a lui Iehova. A plecat în tăcere, fără să vorbească prea mult, iar noi ne-am întrebat ce va face. Toţi am fost foarte surprinşi văzând ce s-a întâmplat în următoarele câteva luni. Schimbările pe care le-a făcut acel bărbat au fost aproape incredibile! Nu numai că şi-a rezolvat problema beţiei, dar i-a şi vizitat pe locuitorii din district, amintindu-le de datoriile pe care le avea la ei şi şi le-a achitat! Acum el este din nou un frate de credinţă şi a slujit un timp ca ministru-pionier.
În Pingelly erau mulţi aborigeni şi ne-am bucurat de un minister plin de satisfacţii, ajutându-i pe aceşti oameni umili să înveţe şi să accepte adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de mult mi-a întărit credinţa faptul că am participat la această lucrare, ajutându-i pe mulţi aborigeni australieni să înveţe adevărul!
A fost înfiinţată o congregaţie la Pingelly, şi, la început, majoritatea membrilor ei erau aborigeni. Pe mulţi dintre ei a trebuit să-i învăţăm să citească şi să scrie. În acei ani de început, oamenii aveau o mulţime de prejudecăţi faţă de aceştia, dar, cu timpul, localnicii au ajuns să-i respecte pe Martorii aborigeni pentru modul lor de viaţă curat şi pentru faptul că erau cetăţeni demni de încredere.
Ajutorul constant al lui Iehova
Soţul meu drag, Arthur, care i-a slujit în mod fidel lui Dumnezeu timp de 57 de ani, a murit la începutul anului 1986. El a fost foarte respectat de către toţi oamenii de afaceri din Pingelly, precum şi de locuitorii districtului. Şi de data aceasta Iehova m-a susţinut, dându-mi forţa necesară pentru a suporta această pierdere neaşteptată.
Fiul meu, Bentley, slujeşte ca bătrân de congregaţie în partea de nord a statului Western Australia, unde el şi soţia lui, Lorna, şi-au crescut copiii în adevăr. Un alt izvor de bucurie este acela că fiica mea, Eunice, şi-a continuat serviciul cu timp integral până în ziua de azi. Atât ea, cât şi soţul ei, Jeff, slujesc ca pionieri. Acum eu locuiesc cu ei şi mă bucur de binecuvântarea de a sluji cu regularitate ca pionier auxiliar.
De peste 60 de ani observ modul în care Iehova îşi împlineşte promisiunea plină de iubire de a-şi întări slujitorii şi de a-i ajuta să facă faţă oricăror situaţii cu care s-ar putea confrunta. El ne furnizează tot ce ne este necesar, dacă nu avem niciodată îndoieli în privinţa lui şi dacă nu uităm să ne arătăm recunoscători pentru ceea ce face în favoarea noastră. Credinţa mi-a fost întărită pe măsură ce am simţit mâna lui Dumnezeu în acţiune şi am văzut că binecuvântările acordate de el chiar depăşesc înţelegerea noastră (Maleahi 3:10). Într-adevăr, Dumnezeu nu poate să mintă!
[Legenda fotografiei de la pagina 27]
Mary în 1933
[Legenda fotografiei de la pagina 29]
Mary şi Arthur la o vârstă înaintată