Iehova, încrederea mea din tinereţe

RELATATĂ DE BASIL TSATOS

Era anul 1920; locul — dealurile Arcadiei, din frumoasa peninsulă Peloponez, Grecia. Zăceam la pat, fiind grav bolnav de înspăimîntătoarea gripă spaniolă, care făcea ravagii în întreaga lume.

DE FIECARE dată cînd bătea clopotul bisericii, înţelegeam că anunţa moartea unei alte victime. Oare eu aveam să fiu următoarea victimă? Din fericire, eu m-am restabilit, dar milioane de oameni, nu. Cu toate că atunci aveam doar opt ani, această experienţă înspăimîntătoare îmi este încă vie în minte.

Primele preocupări spirituale

Puţin mai tîrziu, a murit bunicul. Îmi amintesc că, după funeralii, mama a venit lîngă mine şi sora mea pe balconul casei noastre. Căutînd fără îndoială să ne aline durerea, ea a spus încet: „Ei, copii, toţi trebuie să îmbătrînim şi să murim“.

Cu toate că le-a rostit foarte blînd, cuvintele ei m-au tulburat. ‘Cît de trist! Cît de nedrept!’, am gîndit eu. Amîndoi ne-am înseninat însă cînd mama a adăugat: „Totuşi, atunci cînd va reveni Domnul, el îi va învia pe cei morţi, iar noi nu vom mai muri!“ Oh, acesta era un lucru mîngîietor!

De atunci, am devenit profund interesat să aflu cu exactitate cînd anume ar putea veni timpul acela fericit. I-am întrebat pe mulţi, dar nimeni nu mi-a putut spune, şi, la drept vorbind, nimeni n-a părut nici măcar interesat să discute despre această problemă.

Cînd aveam în jur de 12 ani, tata a primit într-o zi o carte de la fratele lui care se afla în Statele Unite. Cartea era intitulată Harfa lui Dumnezeu şi era publicată de Watch Tower Bible and Tract Society. M-am uitat de sus pînă jos la cuprins şi mi s-au luminat privirile de bucurie cînd am văzut capitolul „Întoarcerea Domnului nostru“. L-am citit cu mare interes, dar am fost dezamăgit, deoarece nu era indicat nici un an în legătură cu întoarcerea respectivă. Totuşi, cartea indica faptul că acest eveniment nu era departe.

La scurt timp după aceea, am început să merg la liceu şi m-a acaparat învăţatul. Din cînd în cînd totuşi unchiul meu din America îmi trimitea exemplare ale revistei Turnul de veghere, pe care îmi făcea plăcere să le citesc. De asemenea, în fiecare duminică asistam la Şcoala duminicală, unde adesea venea episcopul şi ne vorbea.

Într-o duminică, episcopul a fost foarte tulburat şi a spus: „Nişte vizitatori ne umplu oraşul cu publicaţii eretice“. Apoi, ne-a arătat o revistă Turnul de veghere şi a strigat: „Dacă vreunul dintre voi găseşte acasă asemenea publicaţii, să le aducă la biserică, iar eu le voi arde“.

Tonul vocii sale m-a răscolit, dar şi mai mult m-a răscolit spiritul său răzbunător. De aceea, nu m-am supus cererii sale. I-am scris însă unchiului meu, rugîndu-l să nu-mi mai trimită publicaţii Watch Tower. Totuşi, am continuat să mă gîndesc la problema întoarcerii lui Cristos.

Apetitul spiritual creşte

Cînd a sosit vacanţa de vară, mi-am scos valiza pentru a-mi face bagajul. Pe fundul acesteia se aflau trei cărţi broşate publicate de Watch Tower Society. Dintr-un motiv oarecare, nu le remarcasem înainte. Una dintre ele se intitula Unde sînt morţii?

‘Pare interesant’, am gîndit eu. Deşi îmi aminteam de avertismentul episcopului, m-am hotărît să citesc cu atenţie cărţile pentru a găsi erorile pe care credeam că le conţin. Am luat un creion şi am început cu grijă cercetarea. Spre surprinderea mea, totul părea logic în acele cărţi şi pentru fiecare afirmaţie erau date texte scripturale, astfel încît cititorul să poată verifica în Biblie.

Întrucît nu aveam Biblie, m-am întrebat dacă nu cumva textele scripturale date fuseseră aplicate greşit pentru a corespunde scopului scriitorilor. I-am scris deci unchiului meu şi l-am rugat să-mi trimită o Biblie completă. El mi-a trimis-o imediat. Am citit-o în întregime de două ori şi, cu toate că existau multe lucruri pe care nu le-am putut înţelege, am fost fascinat de cartea lui Daniel şi de Apocalipsa. Doream să înţeleg lucrurile pe care le preziceau acestea, dar nu exista nimeni în apropiere care să mă poată ajuta.

Am terminat şcoala în 1929 şi, la scurt timp după aceea, unchiul meu din America mi-a trimis din nou exemplare ale revistei Turnul de veghere. Am început să mă bucur tot mai mult de ele şi l-am rugat să mi le trimită cu regularitate. Am început totodată să le vorbesc şi altora despre speranţa de viitor pe care o aflasem din acele reviste. Atunci însă, în viaţa mea a survenit o schimbare bruscă.

Progresul spiritual din Birmania

Fraţii mamei mele imigraseră în Birmania (actualmente Myanmar), iar familia a hotărît că, dacă m-aş alătura lor, aceasta mi-ar lărgi orizontul cunoaşterii şi mi-ar da probabil posibilitatea de a intra în afaceri. Orientul mă fascinase întotdeauna, aşadar am fost mişcat gîndindu-mă la perspectiva de a merge acolo. În Birmania am continuat să primesc de la unchiul meu reviste Turnul de veghere, dar nu întîlnisem niciodată pe vreunul dintre Studenţii Bibliei, cum erau numiţi Martorii lui Iehova pe atunci.

Într-o zi am descoperit cu emoţie în Turnul de veghere un anunţ referitor la cărţile intitulate Lumină, două volume care explicau cartea biblică Apocalipsa. În plus, am aflat că activitatea Studenţilor Bibliei din Birmania era supravegheată de filiala din India a Societăţii Watch Tower, cu sediul la Bombay. Am scris imediat pentru a cere cărţile Lumină şi totodată pentru a solicita ca Studenţi ai Bibliei din India să fie trimişi pentru a predica în Birmania.

Cărţile mi-au fost trimise imediat prin poştă, iar aproximativ o săptămînă mai tîrziu, am fost vizitat de nişte Studenţi ai Bibliei birmanezi. Am fost fericit să aflu că în Rangoon (actualmente, Yangoon), capitala Birmaniei, unde locuiam eu, exista un grup mic de Studenţi ai Bibliei. Ei m-au invitat să asist la grupa lor de studiu biblic ţinut cu regularitate şi în plus să particip cu ei în predicarea din casă în casă. La început am ezitat puţin, dar nu peste mult timp a început să-mi placă faptul de a împărtăşi cunoştinţa biblică la budişti, hinduşi, musulmani, precum şi la cei care se numeau creştini.

Filiala din India a trimis apoi la Rangoon doi miniştri cu timp integral (numiţi pionieri), Ewart Francis şi Randall Hopley. Amîndoi erau originari din Anglia, dar slujeau de mai mulţi ani în India. Ei m-au încurajat mult, iar în anul 1934, mi-am simbolizat dedicarea faţă de Iehova prin botez.

O mărturie curajoasă

Cu timpul, filiala din India a trimis mai mulţi pionieri în Birmania. Doi dintre ei, Claude Goodman şi Ron Tippin, au vizitat o gară şi i-au vorbit şefului gării, Sydney Coote. El a acceptat cărţile, le-a citit din scoarţă-n scoarţă şi a început să-i scrie surorii sale, Daisy D’Souza, care era căsătorită şi locuia în Mandalay. Şi ea a găsit cărţile ca fiind interesante şi a cerut mai multă literatură.

Daisy, care fusese o catolică devotată, era o persoană de un curaj neobişnuit. Ea a început să-şi viziteze vecinii şi să le vorbească despre lucrurile pe care le învăţa. Iar cînd a fost vizitată de către preotul parohiei, care a întrebat-o de ce încetase să mai vină la biserică, ea i-a arătat că Biblia nu susţinea lucrurile pe care le preda el, cum ar fi iadul arzător.

În final, el a întrebat-o: „După ce în toţi aceşti ani le-am vorbit oamenilor despre un iad arzător, cum le-aş putea spune acum că nu există un astfel de loc? Nimeni n-o să mai vrea să vină la biserică!“

„Dacă sînteţi un creştin sincer, i-a răspuns Daisy, îi veţi învăţa adevărul, indiferent care ar fi consecinţele.“ Apoi, ea a adăugat: „Dacă nu faceţi lucrul acesta, atunci eu îl voi face!“ Şi aşa a făcut.

Dick şi Daisy, precum şi cele două fiice mai mari ale lor s-au botezat la Rangoon odată cu mine. Trei ani mai tîrziu, în 1937, m-am căsătorit cu Phyllis, cea de-a doua fiică a lor, care este şi în prezent iubitoarea mea soţie.

Fuga în India

În timpul celui de-al doilea război mondial, forţele militare japoneze au invadat Birmania, iar capitala Rangoon a căzut în mîinile lor în ziua de 8 martie 1942. Persoanele civile de origine străină au fost constrînse să fugă grabnic în India. Sute de persoane au încercat s-o facă prin junglă, însă mulţi au murit pe drum. Din întîmplare, eu îl cunoşteam personal pe ofiţerul însărcinat cu evacuarea, astfel că am reuşit să obţin bilete pe unul din ultimele cargouri, pentru a pleca din Rangoon la Calcutta. Faptul de a ne părăsi într-o aşa mare grabă casa şi majoritatea bunurilor noastre a constituit un moment trist pentru noi toţi. Birmania a fost ocupată de japonezi din 1942 pînă în 1945.

Cînd am ajuns în India aveam bani puţini şi nu era uşor să găseşti un loc de muncă. Ca urmare, credinţa noastră a fost testată. Am întîlnit un ofiţer britanic care mi-a oferit un loc de muncă rentabil şi necombatant, dar aceasta presupunea să lucrez ca angajat al instituţiei militare respective. Cu ajutorul lui Iehova, am reuşit să refuz oferta şi astfel să păstrez o conştiinţă creştină curată (Isaia 2:2–4). De asemenea, noi am simţit şi în alte moduri mîna iubitoare a lui Iehova.

Ne-am stabilit în New Delhi, capitala Indiei, unde era aproape imposibil să găseşti o locuinţă. Cu toate acestea, am găsit un apartament spaţios chiar în centrul oraşului. Apartamentul avea o cameră mare de zi cu intrare separată, iar această încăpere a servit pentru următorii cîţiva ani drept Sală a Regatului pentru congregaţia Martorilor lui Iehova din Delhi. Însă din cauza interdicţiei impuse în 1941 asupra tuturor publicaţiilor Watch Tower din India, nu am mai putut obţine literatură biblică.

Modul în care a fost ridicată interdicţia

Într-o duminică din 1943, cei prezenţi la serviciile religioase din Delhi au primit o foaie volantă semnată de 13 clerici, aparţinînd unor diferite biserici. Ea conţinea avertismentul: „CETĂŢENI DIN DELHI, FERIŢI-VĂ DE MARTORII LUI IEHOVA!“ Acuzaţia era că fusesem interzişi în India din motive politice.

Cu aprobarea biroului de filială din Bombay, am tipărit şi am distribuit rapid o foaie volantă care îi demasca pe clerici. Întrucît eu eram supraveghetorul care prezida, numele şi adresa mea erau tipărite în partea de jos a acestei foi volante redactate în termeni tari. Puţin după aceea, cînd poliţia ne-a găsit, pe Margrit Hoffman şi pe mine, distribuind exemplare ale foii volante, am fost arestaţi şi închişi. În scurt timp însă, am fost eliberaţi pe cauţiune.

Mai tîrziu, în timpul ministerului său, Margrit l-a vizitat la domiciliu pe Sir Srivastava, un bine cunoscut ministru din cabinetul viceregelui Indiei. Sir Srivastava a primit-o cu ospitalitate, iar, în timpul conversaţiei, ea i-a spus că literatura noastră a fost pe nedrept interzisă în India. În aceaşi zi, Margrit l-a întîlnit din întîmplare şi pe un membru al parlamentului, din statul Madras. El se afla în oraş pentru a asista la o întrunire a parlamentului. Ea i-a vorbit şi acestuia despre caracterul nedrept al interdicţiei impuse asupra literaturii noastre, iar el i-a promis că va ridica această problemă la o întrunire viitoare.

Pe vremea aceea, eu lucram la secţia de fizioterapie a unui spital din localitate. Întîmplarea a făcut ca Sir Srivastava să sufere o leziune, iar eu am fost trimis de la spital să văd dacă nu i-ar putea fi util un tratament fizioterapeutic. Am constatat că Sir Srivastava era o persoană amabilă şi, în timp ce stăteam de vorbă, am menţionat în treacăt faptul că domnişoara Hoffman şi cu mine am fost eliberaţi din închisoare pe cauţiune. I-am explicat faptul că literatura noastră biblică fusese interzisă din motive politice ca urmare a presiunilor exercitate de cler, dar că noi sîntem absolut apolitici. Reprezentantul filialei noastre, Edwin Skinner, am continuat eu, a solicitat o întrevedere pentru a explica poziţia noastră, dar a fost refuzat.

Două zile mai tîrziu, Sir Srivastava mi-a spus: „Dl. Jenkins [funcţionarul guvernamental care fusese ostil lucrării noastre] se va pensiona peste cîteva zile, iar în locul său va veni Sir Francis Mudie. Roagă-l pe dl. Skinner să vină, şi eu îl voi prezenta lui Sir Francis“.

Sir Srivastava a aranjat întîlnirea aşa cum promisese. La această întîlnire, Sir Francis Mudie i-a spus fratelui Skinner: „Nu pot să vă promit nimic, dar voi examina problema“. Întrucît în cîteva zile urmau să se deschidă lucrările parlamentului, fratele Skinner a aşteptat să vadă deznodămîntul. Respectîndu-şi cuvîntul, membrul parlamentului, venit din Madras, s-a ridicat şi a întrebat: „Este adevărat că publicaţiile Watch Tower Bible and Tract Society sînt interzise din motive politice?“

„Nu, interdicţia a fost impusă ca o măsură de precauţie, a răspuns Sir Francis Mudie, acum însă, guvernul a decis să anuleze interdicţia.“

Cît de emoţionant a fost pentru noi momentul în care am auzit această veste! O săptămînă mai tîrziu, biroul filialei din Bombay a primit o scrisoare care confirma sfîrşitul interdicţiei.

Înapoi în Birmania ruinată de război

După cel de-al doilea război mondial, în Birmania a revenit guvernarea britanică, iar cîteva luni mai tîrziu, zece Martori din rîndurile noastre s-au întors la Rangoon. Am fost bucuroşi să-i revedem pe puţinii Martori locali care rămăseseră acolo. Ţara se afla într-o stare deplorabilă. Serviciile publice, inclusiv curentul electric şi transporturile în comun, nu mai existau. Astfel, am cumpărat un jeep de la militari şi i-am dat o destinaţie utilă, transportîndu-i pe oameni la întrunirile pe care le-am organizat la scurt timp după întoarcerea noastră.

O persoană interesată ne-a oferit un teren şi, cu ajutorul locuitorilor amabili din regiunea respectivă, am construit o Sală a Regatului de mărime potrivită. Ea avea stîlpii de rezistenţă de bambus, pereţii de bambus acoperiţi cu rogojini şi un acoperiş de stuf. În aprilie 1947, Nathan H. Knorr, preşedintele de atunci al Watch Tower Society, şi secretarul său, Milton G. Henschel, au ţinut aici cuvîntări cu ocazia vizitei lor la Rangoon. Pe atunci, eram 19 Martori în toată Birmania. Dar la cuvîntarea publică ţinută de fratele Knorr la New Excelsior Theatre au asistat 287 de persoane!

Ne stabilim în Australia

La 4 ianuarie 1948, Birmania a obţinut independenţa faţă de Marea Britanie, iar majoritatea europenilor au considerat că era cel mai bine să părăsească ţara. După ce am examinat problema sub rugăciune, Phyllis şi cu mine am decis să ne luăm fetiţa şi să imigrăm în Australia. Ne-am stabilit la Perth, capitala Australiei de Vest.

A fost foarte greu pentru noi să plecăm din Birmania, şi de data aceasta pentru totdeauna. Din cînd în cînd, primeam veşti de la cei dragi de acolo şi eram fericiţi că lucrarea Regatului înainta mereu în această ţară.

Începînd din 1978, am avut plăcerea să slujim timp de patru ani toate congregaţiile de limbă greacă din oraşele australiene mai mari. Aceasta a însemnat să călătorim mult, deoarece între coasta vestică şi cea estică a acestei ţări întinse sînt peste 4 200 de kilometri. După un timp, clima, care diferă considerabil de la un stat la altul, a contribuit la înrăutăţirea sănătăţii noastre. Astfel că ne-am stabilit din nou la Perth, unde continuu să slujesc ca bătrîn în una dintre cele 44 de congregaţii existente în oraş.

Pe măsură ce anii au trecut, vederea mi-a slăbit, şi lectura a devenit un lucru dificil pentru mine. Totuşi, în pofida problemelor de sănătate, inimile noastre sînt încă tinere. Amîndoi aşteptăm cu încredere fericita zi în care toţi cei ce se tem de Iehova vor vedea strălucind lumina favorii sale, ‘şi vindecarea va fi sub aripile Lui; [şi] vom ieşi şi vom sări ca viţeii din grajd’. — Maleahi 4:2.a

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Familia mea împreună cu fraţii Henschel şi Knorr în Birmania (Myanmar), în 1947

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Basil Tsatos şi soţia sa, Phyllis, în Australia