Bucuria pe care mi-a adus-o faptul de a-i sluji lui Iehova

RELATATĂ DE GEORGE BRUMLEY

Tocmai terminasem o lecţie la clasa de reparaţii radio pentru tineri cadeţi de poliţie ai împăratului Haile Selassie cînd unul dintre aceştia mi-a spus în particular că ştia că eram misionar al Martorilor lui Iehova. „Vreţi să faceţi un studiu biblic cu mine?“, a întrebat el grăbit.

ÎNTRUCÎT lucrarea noastră era interzisă atunci în Etiopia, aş fi fost expulzat din ţară, aşa cum fuseseră şi alţi Martori, dacă autorităţile ar fi aflat despre mine. M-am întrebat dacă elevul era sincer sau dacă nu era cumva un agent al guvernului, trimis să mă prindă în cursă. În calitate de cap de familie cu trei copii mici de crescut, gîndul că mi-aş putea pierde locul de muncă şi aş fi obligat să părăsesc ţara şi pe fraţii pe care ajunsesem să-i iubesc mă înspăimînta.

‘Dar, aţi putea întreba, cum a ajuns un american cu o familie de întreţinut să prefere să trăiască în nordul Africii, departe de casă şi de rude?’ Permiteţi-mi să vă explic.

Crescut în Statele Unite

În anii 1920, pe cînd eram încă în şcoala primară, tatăl meu s-a abonat la revista Turnul de veghere şi a obţinut un set de volume intitulat Studii în Scripturi. Tata citea cu plăcere şi a devorat cărţile. El avea o personalitate zeflemitoare şi şireată, aşa cum reiese din modul în care îi păcălea pe vizitatorii pe care-i invita la el duminica. Tata avea o carte frumoasă, legată în piele, care avea scris cu litere de aur pe copertă şi pe cotor „Sfînta Biblie“. El iniţia o conversaţie spunînd: „Ei, este duminică. Vreţi să ne citiţi cîteva versete?“

Vizitatorul era întotdeauna de acord, dar cînd deschidea cartea, pe nici una din pagini nu era nimic tipărit! Desigur, persoana era surprinsă. Tata spunea atunci că ‘predicatorii nu ştiu nimic despre Biblie’ şi apoi lua un exemplar şi citea Geneza 2:7. Acolo, descriind crearea primului om, Biblia spune: „Omul a devenit un suflet viu“. — Geneza 2:7.

Tata explica că omul nu are un suflet, ci este un suflet, că plata păcatului este moartea şi că atunci cînd omul moare, el este realmente mort, nemaifiind conştient de absolut nimic (Eclesiastul 9:5, 10; Ezechiel 18:4; Romani 6:23). Chiar înainte de a putea citi bine, am memorat Geneza 2:7. Acestea sînt primele amintiri pe care le am despre adevărata bucurie pe care o reprezintă faptul de a cunoaşte adevărurile Bibliei şi de a le împărtăşi altora.

Întrucît pe atunci primeam Turnul de veghere la domiciliu, toată familia a început să se bucure de această hrănire spirituală. Bunica mea dinspre mamă locuia cu noi şi ea a devenit primul vestitor al veştii bune din familia noastră. Nu exista nici o congregaţie în Carbondale, Illinois, unde locuiam noi, dar se ţineau nişte întruniri neoficiale. Mama ne lua pe toţi cei cinci copii şi mergeam la celălalt capăt al oraşului unde nişte doamne în vîrstă conduceau un studiu al Turnului de veghere. Am început de asemenea să participăm la serviciul de teren.

De la reparaţii radio la închisoare

M-am căsătorit în 1937, pe cînd aveam doar 17 ani. Am încercat să cîştig cele necesare existenţei reparînd aparate de radio şi am predat, totodată, această meserie. După naşterea a doi copii, Peggy şi Hank, căsnicia noastră a luat sfîrşit. Divorţul a avut loc din vina mea; nu trăiam o viaţă creştină. Faptul că nu am reuşit să-i cresc pe cei doi copii mai mari ai mei a constituit pentru mine o durere pentru toată viaţa.

A izbucnit cel de-al doilea război mondial şi m-a făcut să mă gîndesc la o mulţime de lucruri. Unele grupuri militare mi-au oferit posibilitatea să devin locotenent şi să predau reparaţii radio recruţilor, dar interesul meu faţă de ceea ce învăţasem de la Iehova cu privire la război m-a determinat să încep să mă rog zilnic. Abonamentul meu la Turnul de veghere expirase şi Lucille Haworth a primit avizul meu de expirare şi m-a vizitat. Perry Haworth, care era tatăl lui Lucille, şi majoritatea membrilor numeroasei sale familii erau Martori începînd din anii ’30. Lucille şi cu mine ne-am îndrăgostit unul de altul şi în decembrie 1943 ne-am căsătorit.

În 1944, m-am botezat şi m-am alăturat soţiei mele în ministerul cu timp integral, ca pionier. În curînd am fost chemat în serviciul militar, dar am refuzat să mă înrolez. Drept urmare, am primit o condamnare de trei ani în centrul de reeducare federal din El Reno, Oklahoma. Era o bucurie să suferi pentru Iehova. În fiecare dimineaţă cînd mă trezeam şi-mi dădeam seama unde mă aflam şi din ce motiv, simţeam o mare satisfacţie şi îi mulţumeam lui Iehova. După război, a început eliberarea condiţionată a acelora dintre noi care aveau vîrsta de peste 25 de ani. Eu am fost eliberat în februarie 1946.

Ministerul cu timp integral

Cînd m-am reîntîlnit cu Lucille, ea făcea pionierat în orăşelul Wagoner, Oklahoma. Nu aveam maşină, aşa că mergeam pe jos peste tot, parcurgînd tot oraşul. Mai tîrziu ne-am mutat la Wewoka, Oklahoma. În curînd am obţinut un loc de muncă la un post de radio din apropiere şi am început să lucrez în radiodifuziune. Faptul de a lucra şase ore pe zi şi a satisface numărul de ore cerut pentru pionieri nu era un lucru uşor, dar ne bucuram gîndindu-ne la privilegiul pe care-l aveam de a-i sluji lui Iehova. Am reuşit la timp să ne cumpărăm o maşină veche pentru a merge la congresul din 1947 ţinut la Los Angeles. Acolo, am început să ne gîndim să înaintăm o cerere pentru instruire misionară la Şcoala Biblică Galaad a Watchtower.

Ne-am dat seama că acesta ar fi un pas mare şi nu doream să ne pripim în luarea deciziei de a pleca din Statele Unite. Eram încă îndurerat de pierderea copiilor mei, astfel că am încercat încă o dată să obţin dreptul de tutelă asupra lor. Din cauza fostului meu mod de viaţă şi a condamnării din cazierul meu, acţiunea a fost fără rezultat. Am decis, aşadar, să încercăm să devenim misionari. Am fost invitaţi pentru cea de-a 12-a promoţie a Şcolii Galaad.

Am absolvit şcoala în 1949, dar la început am fost repartizaţi să vizităm congregaţiile din Tennessee. După trei ani petrecuţi în lucrarea itinerantă în Statele Unite, am primit o scrisoare de la biroul preşedintelui Watch Tower Society prin care eram întrebaţi dacă sîntem dispuşi să lucrăm în învăţămînt în Etiopia, pe lîngă efectuarea lucrării de predicare. Una dintre cerinţele guvernului acelei ţări era ca misionarii să predea în şcoli. Am fost de acord, şi în vara anului 1952 am plecat în Etiopia.

Cînd am ajuns în Etiopia, predam lecţii la şcoala primară dimineaţa, şi ţineam lecţii biblice gratuite după-amiaza. În scurt timp au început să vină atît de mulţi la studiile biblice încît, adesea, predam din Biblie cîte trei sau patru ore pe zi. Unii dintre elevi erau poliţişti; alţii erau învăţători sau diaconi în şcolile misionare sau în şcolile ortodoxe etiopiene. Cîteodată erau 20 de elevi sau mai mulţi în fiecare clasă de studiu biblic! Mulţi dintre elevi au părăsit religia falsă şi au început să-i slujească lui Iehova. Eram extaziaţi. Din nou, în fiecare dimineaţă cînd mă trezeam, îi aduceam mulţumiri lui Iehova.

Devenim părinţi şi predicăm sub interdicţie

În 1954 am aflat că urma să avem un copil, astfel că trebuia să decidem dacă ne întoarcem în Statele Unite sau rămînem în Etiopia. Rămînerea noastră depindea, desigur, de faptul de a-mi găsi un loc de muncă laică. Am obţinut un post de tehnician radio, lucrînd la un post de radio pentru împăratul Haile Selassie. Aşa că am rămas.

La 8 septembrie 1954, s-a născut fetiţa noastră, Judith. Credeam că am un post sigur deoarece lucram pentru împărat, dar după doi ani mi-am pierdut locul de muncă. În mai puţin de o lună însă am fost angajat de Departamentul de Poliţie — şi încă avînd un salariu mare — pentru a preda reparaţii radio unei clase de tineri. În următorii trei ani, s-au născut fiii noştri, Philip şi Leslie.

Între timp libertatea noastră de a efectua lucrarea de predicare s-a schimbat. Biserica ortodoxă etiopiană a convins guvernul să-i expulzeze pe toţi misionarii Martorilor lui Iehova. Pe baza recomandării date de Watch Tower Society, am schimbat viza pentru a indica în loc de lucrare misionară, serviciu laic. Lucrarea noastră misionară era interzisă şi trebuia să fim circumspecţi şi prevăzători. Toate întrunirile congregaţiei au continuat, dar ne întruneam în grupuri de studiu mici.

Poliţia a percheziţionat diverse locuinţe ale unor persoane suspectate a fi Martori. Dar, fără să ştie ei, un locotenent de poliţie care era un închinător al lui Iehova ne-a înştiinţat întotdeauna cînd erau planificate raiduri. Drept urmare, în anii aceia nu ne-a fost confiscată literatură. Studiile Turnului de veghere le ţineam duminica, mergînd la restaurantele de la marginea oraşului unde se aflau la dispoziţie mese de picnic pentru a servi masa în aer liber.

În această perioadă, cînd predam reparaţii radio unor cadeţi de poliţie, mi-a cerut elevul menţionat la început un studiu biblic. Am presupus că era sincer, aşa că am început. După numai două studii biblice, a venit cu el un al doilea elev, apoi un al treilea. I-am prevenit să nu spună nimănui că studiau cu mine, şi n-au făcut-o niciodată.

În 1958 s-a ţinut pe Yankee Stadium şi Polo Grounds din New York adunarea internaţională „Voinţa divină“. Între timp, Peggy şi Hank, precum şi mulţi alţi membri din numeroasa mea familie, au devenit Martori activi. Cît de încîntat am fost că am putut să asist! Nu numai că m-am bucurat să fiu din nou împreună cu cei doi copii mai mari ai mei şi cu alţi membri ai familiei, dar am fost emoţionat să văd acea vastă mulţime de peste un sfert de milion de persoane adunate în ultima zi a congresului!

În anul următor, Nathan H. Knorr, preşedinte al Watch Tower Society, a venit să ne viziteze în Etiopia. El ne-a dat cîteva sugestii excelente în legătură cu efectuarea lucrării sub interdicţie şi s-a interesat totodată de familia noastră şi de starea noastră spirituală. I-am explicat că îi învăţam pe copii să se roage şi l-am întrebat dacă nu dorea să o audă pe Judith făcînd o rugăciune. El a răspuns afirmativ, iar după rugăciune, i-a spus: „A fost foarte bine, Judith“. Apoi, la ora mesei, l-am rugat pe fratele Knorr, dacă vrea, să spună rugăciunea pentru noi, iar cînd a încheiat, Judith a spus: „A fost foarte bine, frate Knorr!“

Creşterea copiilor noştri în Statele Unite

Contractul meu cu Departamentul de Poliţie s-a încheiat în 1959. Am dorit să rămînem, dar guvernul nu mi-a mai aprobat nici un contract nou. Unde ne puteam duce deci? Am încercat să obţin intrare în alte ţări unde era mai mare nevoie de fraţi, dar nu am reuşit. Puţin întristaţi, ne-am întors în Statele Unite. La sosire, am avut o reuniune de familie plină de bucurie; toţi cei cinci copii ai mei s-au cunoscut şi s-au iubit imediat. De atunci ei sînt apropiaţi.

Ne-am stabilit în Wichita, Kansas, unde am găsit un post de tehnician radio şi prezentator de emisiuni muzicale, Lucille s-a acomodat cu îndatoririle casnice, iar copiii au mers la şcoală, aproape de casă. În fiecare luni seara conduceam un studiu familial al Turnului de veghere, căutînd să-l fac întotdeauna antrenant şi interesant. Verificam în fiecare zi dacă existau probleme la şcoală.

Pe măsură ce fiecare copil s-a înscris la Şcoala de minister teocratic, această instruire i-a ajutat şi în activitatea lor şcolară. I-am instruit de la o vîrstă fragedă în serviciul de teren. Au învăţat să ofere literatură biblică la uşi şi mergeau cu noi cînd conduceam studii biblice la domiciliu.

Am căutat, de asemenea, să-i învăţăm pe copii lucrurile fundamentale referitoare la viaţă, explicîndu-le faptul că, în cazul fiecăruia din ei, era posibil ca unul să nu aibă întotdeauna ceea ce aveau ceilalţi. De exemplu, nu era posibil întotdeauna ca acelaşi cadou să fie disponibil pentru toţi. „Dacă fratele sau sora ta primeşte o jucărie şi nu este posibil să ai şi tu una, discutam noi cu ei, ar fi potrivit oare ca tu să te plîngi?“ Alteori, desigur, celălalt copil primea ceva, aşa încît nici unul nu era neglijat. I-am iubit întotdeauna pe toţi, nefavorizîndu-l niciodată pe unul în detrimentul celorlalţi doi.

Altor copii li se permitea uneori să facă lucruri pe care noi nu le permiteam copiilor noştri. Îi auzeam de multe ori spunînd: „Cutare poate face asta, noi de ce nu putem?“ Căutam să le explic, dar cîteodată răspunsul trebuia să fie doar acesta: „Voi nu faceţi parte din familia aceea; voi faceţi parte din familia Brumley. Noi avem norme diferite“.

Slujim în Peru

De cînd ne întorseserăm din Etiopia, Lucille şi cu mine am tînjit să participăm din nou în lucrarea misionară. În cele din urmă, în 1972, s-a ivit ocazia să ne ducem în Peru, America de Sud. N-am fi putut să ne alegem un loc mai bun pentru creşterea copiilor noştri aflaţi la vîrsta adolescenţei. Asocierea de care s-au bucurat în anturajul misionarilor, pionierilor speciali şi al altor vestitori care veniseră să slujească în Peru i-a ajutat să observe, în mod nemijlocit cît de bucuroşi sînt cei care într-adevăr caută mai întîi interesele Regatului. Philip îşi califica anturajul drept o influenţă pozitivă din partea colegilor.

După un timp, cîţiva prieteni vechi din Kansas au aflat ce mult succes aveam în ministerul Regatului şi au venit alături de noi în Peru. Am amenajat locuinţa noastră asemenea unui cămin de misionari. Fiecare avea repartizate anumite îndatoriri aşa încît toţi aveam timp să ne bucurăm de ministerul de teren. În fiecare dimineaţă, la masă, aveam o dezbatere pe marginea unui text biblic. A fost o perioadă foarte fericită pentru noi toţi. Din nou, cînd mă trezeam în fiecare dimineaţă şi îmi dădeam seama unde mă aflam şi din ce motiv, îi aduceam, în tăcere, mulţumiri fierbinţi lui Iehova.

Cu timpul, Judith s-a căsătorit şi s-a întors în Statele Unite, unde şi-a continuat ministerul cu timp integral. După trei ani petrecuţi în serviciul de pionier special, Philip a făcut cerere şi a fost admis pentru serviciul Betel la Brooklyn, New York. În cele din urmă, şi Leslie s-a întors în Statele Unite. Ei au plecat cu un amestec de sentimente şi ne-au spus adeseori că aducerea lor în Peru a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată pentru ei.

Cînd situaţia economică din Peru s-a înrăutăţit ne-am dat seama că şi noi va trebui să plecăm. După întoarcerea la Wichita în 1978, am găsit un grup de Martori care vorbeau spaniola. Ei ne-au rugat să rămînem şi să-i ajutăm, iar noi am făcut-o bucuroşi. A fost înfiinţată o congregaţie şi ea ne-a devenit în curînd tot atît de dragă ca şi cei pe care-i slujisem înainte.

Ecuadorul ne face semn să venim

În pofida unui atac de apoplexie care m-a lăsat parţial paralizat, am sperat plini de dor că Lucille şi cu mine vom putea sluji din nou într-o altă ţară. În 1984, un supraveghetor itinerant ne-a vorbit despre creşterea din Ecuador şi despre faptul că aveau nevoie acolo de bătrîni. I-am arătat că puteam lucra puţin în ministerul de teren din cauza şchiopătatului meu, dar el m-a asigurat că le putea fi de folos chiar şi un bătrîn în vîrstă de 65 de ani, parţial paralizat.

După plecarea lui, n-am putut dormi toată noaptea, vorbind despre posibilitatea de a ne duce în Ecuador. Lucille avea aceeaşi dorinţă arzătoare de a merge, ca şi mine. Astfel, am dat un anunţ în legătură cu mica noastră firmă de pesticide şi, în două săptămîni, am vîndut-o. Casa ne-am vîndut-o în numai zece zile. Astfel, la vîrsta noastră înaintată, ne-am întors din nou, spre marea noastră bucurie, la serviciul misionar în străinătate.

Ne-am stabilit în Quito, iar serviciul de teren era minunat, fiecare zi aducîndu-ne o nouă experienţă sau o nouă peripeţie. Dar apoi, în 1987, medicii au constatat că aveam cancer la colon şi aveam nevoie imediat de o intervenţie chirurgicală. Ne-am întors la Wichita pentru operaţie, care a reuşit. Eram întorşi în Quito numai de doi ani, cînd s-a constatat iarăşi că aveam cancer şi a trebuit să revenim definitiv în Statele Unite. Ne-am stabilit în Carolina de Nord, unde locuim şi acum.

O viaţă bogată, aducătoare de satisfacţii

Viitorul sănătăţii mele este nesigur. În 1989 a trebuit să suport o colostomie. Chiar şi în aceste condiţii, pot încă să slujesc ca bătrîn şi conduc mai multe studii biblice cu persoane care vin la mine acasă. De-a lungul anilor, am ajutat literalmente sute de persoane, plantînd, udînd şi cultivînd seminţele adevărului. Aceasta este o bucurie care nu păleşte niciodată, indiferent de cîte ori este repetată.

În plus, am avut o mare bucurie văzînd că toţi copiii mei îi slujesc lui Iehova. Peggy îl însoţeşte de 30 de ani pe soţul ei Paul Moske în lucrarea itinerantă în Statele Unite. Philip şi soţia sa, Elizabeth, împreună cu Judith îşi continuă serviciul special cu timp integral la Betelul din Brooklyn, New York. Hank şi Leslie, precum şi soţiile lor sînt Martori activi; cei patru fraţi şi surori ale mele împreună cu familiile lor, incluzînd peste 80 de rude de sînge, toţi îi slujesc lui Iehova. Iar Lucille a fost o soţie creştină exemplară în cei aproape 50 de ani de căsnicie. În ultimii ani ea a îndeplinit, fără să se plîngă, multe sarcini neplăcute, ajutîndu-mă la îngrijirea corpului meu degenerat.

Într-adevăr, viaţa mi-a fost plină de bucurii. A fost mai fericită decît pot cuvintele să exprime. Faptul de a-i sluji lui Iehova aduce atîta bucurie încît dorinţa mea sinceră este să-i aduc închinare pentru totdeauna pe acest pămînt. Îmi amintesc întotdeauna de Psalmul 59:16, care spune: „Dar eu voi cînta puterea Ta; dis-de-dimineaţă, voi lăuda bunătatea Ta. Căci Tu ai fost un turn de scăpare pentru mine, un loc de adăpost în ziua necazului meu“.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

George Brumley împreună cu împăratul Etiopiei Haile Selassie

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

George Brumley şi soţia sa, Lucille