Originea iadului

„IADUL“, explică New Catholic Encyclopedia, „este cuvîntul folosit pentru a indica locul celor damnaţi.“ O enciclopedie protestantă defineşte iadul drept „locul pedepsirii viitoare a celor răi“.a Dar credinţa într–un astfel de loc al pedepsei după moarte nu se limitează numai la principalele biserici ale creştinătăţii. Această concepţie a apărut cu multe secole înainte de venirea în existenţă a creştinătăţii.

Iadul în Mesopotamia

Cu circa 2 000 de ani înainte de naşterea lui Isus sumerienii şi babilonienii credeau într–o lume subpămînteană pe care o numeau „pămîntul fără întoarcere“. Această credinţă antică se reflectă în poeme sumeriene şi akkadiene cunoscute, cum ar fi „Epopeea lui Ghilgameş“ şi „Coborîrea lui Iştar în infern“. Ele descriu această locuinţă a morţilor ca fiind o casă a întunericului, „casa din care nimeni nu iese după ce a intrat în ea“.

Cît despre condiţiile existente într–un astfel de loc, într–un text asirian antic se afirmă că „lumea de dedesubt era plină de groază“. Prinţul asirian care pretindea că ar fi primit o viziune a acestui locaş subpămîntean al morţilor a afirmat că „i–au tremurat picioarele“ de ceea ce a văzut. Descriindu–l pe Nergal, regele lumii subpămîntene, prinţul spunea: „Cu un strigăt aspru a ţipat la mine, mînios ca o furtună furioasă.“

Religiile egiptene şi orientale

Egiptenii antici credeau în nemurirea sufletului şi aveau o concepţie proprie cu privire la lumea de apoi. În New Encyclopœdia Britannica se afirmă următoarele: „Textele funerare egiptene descriu drumul care duce în cealaltă lume ca fiind presărat de pericole îngrozitoare: monştri înfiorători, lacuri de foc, porţi prin care nu se poate trece decît folosind formule magice şi un sinistru luntraş–podar ale cărui intenţii rele trebuiau zădărnicite prin magie.“

Religiile indo–iraniene au elaborat diferite credinţe referitoare la pedeapsa după moarte. Cu privire la hinduism, într–o enciclopedie franceză (Encyclopœdia Universalis) se declară: „Există nenumărate descrieri ale celor 21 de iaduri imaginate de hinduşi. Păcătoşii sînt devoraţi de fiare sălbatice şi de şerpi, sînt prăjiţi pe îndelete, tăiaţi în bucăţi, chinuiţi de sete şi de foame, fierţi în ulei, sau măcinaţi în vase de fier sau de piatră pînă devin pulbere.“

Atît jainismul cît şi budismul au propriile lor versiuni despre iad — locul unde sînt chinuiţi păcătoşii care nu se căiesc. Zoroastrismul, întemeiat în Persia (Iran), are şi el un iad — locul rece şi rău mirositor unde sînt chinuite sufletele păcătoşilor.

Este interesant de remarcat că, după cît se pare, în versiunile egipteană, hindusă, jainistă, budistă şi zoroastriană despre iad chinurile nu sînt veşnice. Potrivit acestor religii, după o perioadă de suferinţă sufletele păcătoşilor schimbă locul sau starea în care se află, în funcţie de concepţia religiei respective despre destinul omului. Concepţia lor despre iad se aseamănă cu concepţia catolicismului despre purgatoriu.

Iadul la greci, etrusci şi romani

Grecii antici credeau în supravieţuirea sufletului (psyché, termen pe care ei îl foloseau şi pentru fluture). Ei numeau Hadesul domeniul morţilor şi credeau că acesta era guvernat de un zeu cu acelaşi nume. În cartea sa Orpheus — A General History of Religions (Orfeu — o istorie generală a religiilor), savantul francez Salomon Reinach a scris despre greci: „O credinţă foarte răspîndită era aceea că [sufletul] intra în regiunile iadului după ce traversa rîul Styx în barca bătrînului vîslaş Caron, care cerea drept plată un obol [o monedă], care era pusă în gura decedatului. În regiunile iadului acesta compărea înaintea celor trei judecători ai locului (. . .); dacă era condamnat pentru infracţiunile sale, trebuia să sufere în Tartar. (. . .) Grecii au inventat chiar şi un Limb — lăcaşul copiilor care muriseră în pruncie — şi un Purgatoriu, unde o pedeapsă uşoară purifica sufletele.“ Potrivit lucrării The World Book Encyclopedia sufletele care sfîrşeau în Tartar erau „chinuite pe veşnicie“.

În Italia, etruscii, a căror civilizaţie a precedat–o pe cea a romanilor, credeau şi ei în pedepsirea după moarte. În Dictionnaire des Religions se afirmă următoarele: „Grija exagerată pe care etruscii o acordau decedaţilor lor îşi găseşte explicaţia în concepţia lor despre lumea de dincolo de mormînt. Asemenea babilonienilor, ei considerau această lume un loc de tortură şi disperare pentru mani [spiritele celor morţi] a căror unică alinare putea veni de la ofrandele de ispăşire făcute de descendenţii lor.“ Într–o altă lucrare de referinţă se afirmă că „mormintele etrusce înfăţişează scene de groază care au inspirat tablourile creştine în care apare iadul“.

Romanii au adoptat iadul etrusc, numindu–l Orcus sau Infernus şi au împrumutat miturile greceşti despre Hades, regele lumii subpămîntene, numindu–l Orcus sau Pluto.

Evreii şi Scripturile ebraice

Dar ce se poate spune despre evreii dinaintea timpului lui Isus? Referitor la ei, iată ce citim în Encyclopœdia Britannica (1970): „Începînd din secolul al V–lea î.e.n., evreii au întreţinut legături strînse cu perşii şi grecii, două popoare care aveau concepţii bine stabilite cu privire la lumea de apoi. (. . .) Pînă în timpul lui Cristos, evreii îşi însuşiseră deja credinţa că sufletele rele aveau să fie pedepsite, după moarte, în Gheena.“ Cu toate acestea, în Encyclopœdia Iudaica se afirmă: „În Scriptură nu găsim nici o referire la conceptul de Gheenă, concept apărut mai tîrziu.“

Această ultimă afirmaţie este corectă. În Scripturile ebraice nu există nimic care să sugereze că, după moarte, sufletul este pedepsit în focul iadului. Această doctrină înfricoşătoare nu provine din Biblie, ci de la religiile care au apărut după Potop. Doctrina creştinătăţii cu privire la pedepsirea în iad îşi are originea la babilonienii antici. Concepţia catolică despre o suferinţă reparatoare în purgatoriu provine de la religiile antice egiptene şi orientale. Limbul a fost copiat din mitologia greacă. Rugăciunile şi ofrandele pentru morţi erau practicate de etrusci.

Dar pe ce supoziţie fundamentală se bazează aceste doctrine ale pedepsirii conştiente după moarte?

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Traversarea Styxului conform descrierii pe care o face Dante în „Infernul“

[Provenienţa fotografiei]

Dover Publications, Inc.