Adevărul despre iad

EVIDENT că în spatele credinţei în pedepsirea după moarte stă concepţia potrivit căreia, atunci cînd moare corpul carnal, omul de fapt nu moare, ci morţii corpului îi supravieţuieşte ceva numit suflet. Această credinţă provine, aşa cum am văzut în articolul precedent, de la civilizaţia antică mesopotamiană a sumerienilor şi a babilonienilor. Mai tîrziu ea a fost adoptată de greci, ai căror filozofi, de exemplu, Plato, au perfecţionat–o. Rafinata lor credinţă dualistă în „corp şi suflet“ a ajuns să facă parte din credinţele apostate ale evreilor.

Cînd au adoptat aşa–zişii creştini credinţa în viaţa de apoi? Cu certitudine, nu în timpul lui Isus şi al apostolilor săi. Într–o enciclopedie franceză (Encyclopœdia Universalis) se afirmă: „[Cartea apocrifă] Apocalipsul lui Petru [secolul al II–lea e.n.] a fost prima lucrare creştină care descrie pedepsirea şi torturarea păcătoşilor în iad.“

De fapt, se pare că printre primii părinţi ai bisericii existau mari dezacorduri cu privire la iad. Justin Martirul, Clement din Alexandria, Tertulian şi Ciprian erau pentru focul iadului. Origen a încercat să corecteze această concepţie despre iad, susţinînd că păcătoşii din iad vor fi în cele din urmă salvaţi. El a fost urmat, într–o măsură mai mare sau mai mică, de către Grigore din Nazianze şi Grigore din Nysa. Dar Augustin a pus capăt acestor opinii moderate cu privire la iad. În cartea sa Early Christian Doctrines (Doctrinele creştine timpurii) J.N.D. Kelly, profesor la Oxford, scrie: „În secolul al V–lea predomina peste tot doctrina aspră conform căreia păcătoşii nu vor avea nici o altă posibilitate după viaţa aceasta, iar focul care îi va devora nu se va stinge niciodată.“

Cît despre purgatoriu, iată ce declară cartea Orpheus—A General History of Religions: „Sf. Augustin susţinuse existenţa unei stări intermediare de încercare între fericirea viitoare şi damnaţiune şi anume cea a purificării sufletelor prin foc. Aceasta este doctrina orifică [a păgînismului grecesc] şi virgiliană [a păgînismului roman] despre Purgatoriu: cu privire la ea nu există nici o referire în Evanghelie. (. . .) Doctrina Purgatoriului (. . .) a fost formulată în secolul al VI–lea şi proclamată dogmă a Bisericii de către Conciliul de la Florenţa [1439].“ Iar în New Catholic Encyclopedia se recunoaşte că „doctrina catolică despre purgatoriu se bazează pe tradiţie, nu pe Scrierile Sacre“. Cît despre limb, cardinalul Joseph Ratzinger recunoaşte că este „doar o ipoteză teologică“.

Nici o pedepsire după moarte

Dar ce spune Biblia despre această problemă? Afirmă ea că, la moarte, sufletul supravieţuieşte corpului şi că el poate deci să fie pedepsit în focul iadului sau în purgatoriu? Iată ce se spune despre aceasta în New Catholic Encyclopedia: „Ideea supravieţuirii sufletului după moarte nu iese repede în evidenţă în Biblie. (. . .) Sufletul în V.T. [Vechiul Testament] nu semnifică o parte din om, ci omul în întregime — omul ca fiinţă vie. În mod asemănător, în N[oul] T[estament] el semnifică viaţa umană: viaţa individului.“

Aşadar, premiza fundamentală pentru pedepsirea după moarte cade. În Biblie se afirmă că „sufletul care păcătuieşte va muri“ (Ezechiel 18:4, ediţia catolică Revised Standard Version). Şi tot în ea se spune că „salariul păcatului este moartea“ (Romani 6:23, R.S.V.). Aşadar, cînd Biblia vorbeşte despre oamenii răi care nu se căiesc şi al căror sfîrşit este în „Gheenă“ în „focul veşnic“ sau în „lacul de foc“, ea foloseşte pur şi simplu un limbaj simbolic pentru a spune că ei vor suferi moartea veşnică, „moartea a doua“. — Matei 23:33; 25:41, 46; Apocalips 20:14; 21:8a; compară 2 Tesaloniceni 1:7–9.

Învierea va goli iadul

Este deci fierbinte iadul? Potrivit Bibliei, nu. De fapt, cuvintele ebraic şi grecesc traduse în unele Biblii prin „iad“ desemnează pur şi simplu mormîntul general al oamenilor morţi. Aici nu este vorba de un loc fierbinte pentru torturare. Dimpotrivă, este vorba de un loc de odihnă, de unde morţii vor ieşi la înviere (Ecleziast 9:10; Fapte 24:15). Oscar Cullmann, profesor la Facultatea de teologie a Universităţii din Basel, Elveţia, şi la Sorbona, din Paris, vorbeşte despre „deosebirea radicală dintre aşteptarea creştină a învierii morţilor şi credinţa greacă în nemurirea sufletului“. Pe drept cuvînt afirmă el că „legătura stabilită în creştinismul tîrziu, între cele două credinţe (. . .) nu este de fapt cîtuşi de puţin o legătură, ci renunţarea la una [doctrina biblică a învierii] în favoarea celeilalte [credinţa păgînă în nemurirea sufletului uman]“. — Sublinierea ne aparţine.

Martorii lui Iehova nu au renunţat la credinţa lor în înviere în favoarea ideii nemuririi sufletului. Ei vor fi încîntaţi să vă vorbească despre speranţa lor fericită şi să vă dovedească cu Biblia că, în realitate, iadul nu este fierbinte.

[Notă de subsol]