Pot oamenii să remedieze lucrurile prin negocieri?

ISTORIA ne dezvăluie, încă din cele mai vechi timpuri, că tratatele au fost întotdeauna violate în favoarea intereselor naţionale egoiste. Pe de altă parte, ele nu au putut preîntîmpina războiul. „Încă din vremea cînd oamenii au început să se grupeze în triburi — scrie Laurence W. Beilenson în cartea sa intitulată The Treaty Trap — tratatele de pace au mers mînă în mînă cu războiul. Însă aşa de puternică este fascinaţia etichetelor încît oamenii au asociat tratatele de pace în mod automat cu pacea, iar absenţa lor cu războiul. Faptul acesta i-a determinat pe unii comentatori să afirme că întrucît războiul a ajuns să însemne o acţiune sinucigaşă, logica ne pretinde să depindem de tratate, pentru a putea preîntîmpina o asemenea acţiune. Dar concluzia nu rezultă din premisă. Războiul nuclear ar fi o catastrofă, dar numai experienţă istorică este principiul călăuzitor care poate arăta dacă tratatele vor preîntîmpina sau nu războiul.“

Sînt de durată tratatele?

Istoria ne arată că tratatele nu preîntîmpină războiul. „Toate naţiunile au violat în mod consecvent tratatele“, declară Beilenson. Şi dacă pentru cetăţenii unei ţări, luaţi individual, se pot găsi mijloace de constrîngere prin justiţie, pentru a-i împiedica să violeze un contract încheiat în cadrul naţiunii lor, nu tot aşa stau lucrurile cînd sînt încălcate tratatele încheiate între naţiuni. Se recurge la război ca la un mijloc eficace de redresare economică.

Nici tribunalele internaţionale nu au fost în măsură să aplaneze neînţelegerile şi să menţină pacea lumii. De exemplu, Tribunalul Internaţional de Justiţie (agenţia juridică a Organizaţiei Naţiunilor Unite, numită adeseori şi Tribunalul Mondial) nu îşi poate impune deciziile sale. Dimpotrivă, el acţionează în funcţie de opinia mondială şi făcînd recomandări. Multe naţiuni au refuzat să accepte jurisdicţiaa Tribunalului ca obligatorie în aplanarea diferendelor. Şi conform propriilor reguli ale Tribunalului Mondial, o naţiune poate refuza să fie judecată de către acesta, dacă îşi declară refuzul înainte de a fi adus în faţa Tribunalului un anumit caz juridic.

Problema se complică datorită faptului că naţiunile sînt deosebit de sensibile cu privire la problemele care ar putea afecta suveranitatea lor. În consecinţă, ele sînt extrem de precaute cînd elaborează tratate, găsind adeseori în acest sens un limbaj care să le ofere o posibilitate de eschivare ori de cîte ori le-ar putea fi îngrădită exercitarea suveranităţii lor. „Tratatele sînt redactate în mod frecvent într-un limbaj ambiguub“, declară The Encyclopedia Americana. „Există nenumărate reguli de interpretare (. . .) dar nu există nici o practică general acceptată cu privire la aplicarea convenabilă a vreuneia dintre ele (. . .) Aşadar, se ivesc dezacorduri cu privire la sensul exact, iar contraacuzaţiilec de violare a tratatelor sînt nenumărate.“ Lucrurile stau aşa cum le-a exprimat cîndva Charles de Gaulle, fost preşedinte al Franţei: „Tratatele sînt ca femeile tinere şi ca trandafirii. Ele durează cît durează.“ Apoi, citînd din Les Orientales ale lui Victor Hugo, el a adăugat: „Vai, cîte fete tinere am văzut murind.“

O trăsătură caracteristică a timpurilor noastre critice

Demult a fost profeţit în Biblie că în timpul nostru va predomina mîndria şi că oamenii egoişti vor fi refractari la orice acord şi că nu vor fi dispuşi să rămînă credincioşi cuvîntului pe care şi l-au dat. Astfel, la 2 Timotei 3:1–5 citim: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi timpuri critice, cărora cu greu li se va face faţă. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, prezumţioşi, trufaşi, blasfemiatori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, neloiali, fără afecţiune naturală, refractari la orice acord, calomniatori, fără stăpînire de sine, cruzi, neiubitori de bine, trădători, încăpăţînaţi, umflaţi de mîndrie, iubitori mai mult de plăceri decît iubitori de Dumnezeu, avînd o formă de sfîntă devoţiune, dar dovedindu-se falşi faţă de puterea ei; de aceştia îndepărtează-te.“

Aceste „zile din urmă“ au început în acest secol — în anul 1914, o dată cu primul război mondial — continuînd încă şi în prezent. Veridicitatea profeţiei biblice a fost confirmată în mod convingător de către evenimentele istoriei. Şocate de duritatea Războiului cel Mare, cum a fost numit atunci, naţiunile au căutat să se aşeze la masa tratativelor, pentru a preîntîmpina un alt război de asemenea proporţii. Înainte de război nu existase nici un tratat care să scoată războaiele, în general, în afara legii şi nici vreo organizaţie care să aibă drept scop să aducă pacea. De aceea conducătorii lumii au încercat să formuleze acorduri între naţiuni pentru a realiza lucrul acesta şi pentru a garanta pacea.

Pactul Ligii Naţiunilor a fost o promisiune că membrii naţiunilor se vor sprijini şi se vor ocroti reciproc şi că nu vor purta război decît pentru autoapărare şi, chiar şi într-un asemenea caz, numai după ce diferendul avea să fie prezentat Consiliului Ligii în vederea aplenării lui şi numai după trecerea unei perioade de trei luni, destinată potolirii conflictului. Pactul a intrat în vigoare în 1920. Tratatele de la Locarno, intrate în vigoare în 1926, au fost salutate drept „o victorie a păcii şi securităţii“ între naţiunile europene. Pactul de la Paris, cunoscut şi sub denumirea de Pactul Kellogg-Briand obliga părţile „să renunţe la război.“ În cursul aceleiaşi perioade au fost adoptate şi alte tratate, determinîndu-i pe mulţi să creadă că războiul era de domeniul trecutului. Dar nu a durat mult pînă cînd aceste naţiuni au fost tîrîte din nou într-un alt război mondial.

Aşadar, pot oamenii garanta oare pacea prin negocieri? Istoria şi evenimentele mondiale de astăzi răspund: NU! Lucrurile stau aşa cum le exprimă rezumativ autorul citat mai sus — L.W. Beilenson: „După distrugerile provocate de primul război mondial, oamenii de stat au înălţat cea mai puternică structură de documente oficiale pe care au conceput-o vreodată în interesul păcii. Dar ea nu a reuşit să împiedice o desconsiderare la fel de cinică faţă de tratate ca în orice altă epocă a istoriei, şi nici enormele distrugeri ale celui de al doilea război mondial, sau războaiele mai mici care au avut loc de atunci încoace. În pofida tratatului Naţiunilor Unite, naţiunile au rămas tot neunite.“

Astăzi, deoarece omenirea este ‘refractară la orice acord’, aşa cum a prevăzut Biblia, nu există nici un tratat general de pace, iar lumea trăieşte într-un climat de teamă. Înseamnă aceasta că nu există nici o speranţă pentru timpurile noastre critice? Şi dacă există vreun remediu, de unde trebuie să îl aşteptăm?

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

„Tratatele (. . .) durează cît durează“