Iacob ne îndeamnă să manifestăm o închinare activă şi curată
CUM consideri sfaturile unui om mai în vîrstă? Dacă aceste sfaturi sînt sănătoase din punct de vedere spiritual şi sînt exprimate în mod direct, le vei urma?
Scrisoarea lui Iacob, scrisă înainte de anul 62 e.n., conţine asemenea sfaturi. Autorul acestei scrisori era un bărbat mai în vîrstă, care avea o experienţă de aproximativ 30 de ani în ce priveşte tratarea problemelor colaboratorilor săi de credinţă. Într-adevăr, bătrînul creştin Iacob, fratele vitreg al lui Isus Cristos, putea să dea sfaturi în mod deschis şi din proprie experienţă (Marcu 6:3). Ilustrările convingătoare şi întrebările pătrunzătoare, care scot în evidenţă stilul dinamic al autorului, subliniază ideea că o religie pasivă şi lipsită de curăţenie nu este pe placul lui Iehova.
Fiind îndrumat de Dumnezeu, Iacob a dat instrucţiuni sănătoase care, astăzi sînt la fel de practice ca în primul secol. Datorită sfaturilor sale, care de fapt au fost inspirate de Dumnezeu, putem să dăm răspuns la cîteva întrebări importante. Pe de altă parte, cuvintele sale trebuie să ne impulsioneze spre o închinare curată şi activă.
CUM TREBUIE SĂ CONSIDERĂM ÎNCERCĂRILE?
Iacob a scris celor „douăsprezece triburi“ ale Israelului spiritual, răspîndite în întreaga lume cunoscută la data aceea. Dar sfatul său se aplică şi „marii mulţimi“ (Apocalips 7:4–9; Galateni 6:16). El şi-a îndemnat colaboratorii în credinţă să primească încercările cu bucurie, deoarece, dacă le vom suporta cu fidelitate, vom avea parte de fericire durabilă. Trebuie să-i cerem lui Dumnezeu, cu toată încrederea, să ne dea înţelepciune, pentru a putea trăi astfel încît să-i fim plăcuţi, îndeosebi atunci cînd sîntem confruntaţi cu încercări. Continuatorii unşi ai lui Cristos, care vor suporta cu fidelitate încercările, vor primi „coroana vieţii“, adică nemurirea în cer. „Marea mulţime“, care va suporta cu fidelitate încercările, se va bucura de viaţă eternă pe un pămînt paradiziac. — Iacob 1:1–12; Luca 23:43.
Cînd trecem prin încercări nu trebuie să tragem concluzia că Dumnezeu urmăreşte să ne împingă la păcat, deoarece Dumnezeu nu face aşa ceva. Ceea ce ne determină să păcătuim este dorinţa greşită care se naşte în mintea şi inima noastră. Iehova nu este sursa răului, ci a oricărui lucru bun, inclusiv al măreţului dar al naşterii spirituale. — Iacob 1:13–18; Efeseni 1:13, 14.
ÎN CE CONSTĂ RELIGIA ADEVĂRATĂ?
Pentru a practica religia adevărată trebuie să reacţionăm cu promptitudine şi supunere la Cuvîntul lui Dumnezeu, trebuie să evităm mînia şi să ne debărasăm de tot ceea ce Dumnezeu consideră că este murdar. Îndepărtarea răutăţii din inimile şi minţile noastre permite ca în locul ei să înflorească adevărul. Cît despre noi, trebuie să fim şi împlinitori, nu doar ascultători ai cuvîntului, făcînd din Scripturi un adevărat ghid al vieţii noastre. Să analizăm cazul următor: După ce îşi priveşte faţa în oglindă, persoana respectivă pleacă şi uită cum arată. Dar pentru a ne închina lui Iehova într-un mod care să fie acceptat de el, noi nu trebuie să fim ascultători uituci. Dimpotrivă, trebuie să pătrundem adînc în „legea perfectă“, acceptînd toate lucrurile pe care ea le cere unui creştin şi acţionînd în armonie cu ea. — Iacob 1:19–25.
Dacă vrem ca Dumnezeu să ne considere drept închinători adevăraţi, trebuie, de asemenea, să ne stăpînim limba, să ne reţinem de la bîrfă, de le ceartă şi de la alte lucruri de felul acesta. De astfel din punctul de vedere al lui Iehova închinarea care este „curată“ (sfîntă, pură) şi „nepătată“ (neatinsă de răutate) include şi o preocupare vie faţă de cei nevoiaşi. O altă cerinţă este aceea de a ne păstra fără pată din partea oamenilor care nu îi slujesc lui Dumnezeu. Nu putem să-i fim plăcuţi lui Iehova dacă facem lucrurile nedrepte pe care le face lumea. Bineînţeles, Iacob nu a enumerat toate cerinţele închinării adevărate. El a arătat totuşi că serviciul adevărat adus lui Iehova este curat şi activ. — Iacob 1:26, 27.
ESTE GREŞIT SĂ FACEM DEOSEBIRI SOCIALE?
Iacob a mai arătat că închinarea curată cere să manifestăm imparţialitate atît faţă de bogaţi cît şi faţă de săraci. Unii care se pretindeau creştini dădeau hotărîri nedrepte care promovau favoritismul faţă de bogaţi şi făceau astfel deosebiri sociale. Fie ca niciodată să nu ne facem vinovaţi de un asemenea favoritism neteocratic! — Iacob 2:1–4.
Fără îndoială, creştinii trebuie să recunoască faptul că bogaţii, ca clasă, au batjocorît numele lui Cristos, persecutîndu-i pe continuatorii săi. De aceea, în loc să păcătuim, făcînd deosebiri de clasă şi manifestînd favoritism faţă de cei înstăriţi, să urmăm „legea regală“, adică să arătăm iubire faţă de toţi semenii noştri. Cum am putea oare să ne bucurăm de mila lui Dumnezeu dacă noi înşine nu manifestăm milă şi iubire faţă de cei săraci? Într-adevăr, deosebirile de clasă în cadrul adunării creştine nu concordă cu închinarea curată. — Iacob 2:5–13; Matei 22:39; Fapte 10:34, 35.
CUM PUTEM DOVEDI CĂ AVEM CREDINŢĂ?
Apostolul Pavel a arătat că Iehova Dumnezeu îi declară drepţi pe oameni nu datorită lucrărilor Legii mozaice, ci datorită credinţei lor în Cristos Isus (Romani 3:19–28). Iacob a confirmat acest principiu, dar a arătat că pentru a dovedi că credinţa noastră este vie, ea trebuie însoţită de lucrări sfinte, a căror motivaţie este această credinţă. Credinţa care nu ne îndeamnă să facem lucrări bune nu este o credinţă veritabilă şi nu ne va aduce salvarea. Să exemplificăm: dacă unul dintre colaboratorii noştri în credinţă are o îmbrăcăminte sărăcioasă şi duce lipsă de hrană, el nu poate fi ajutat numai cu vorba — el are nevoie de un ajutor real. În definitiv, chiar şi demonii cred că există un singur Dumnezeu, dar ei nu fac lucrări bune. Aşadar, o credinţă declarată, care nu este sprijinită de lucrări bune, este inactivă şi inutilă pentru obţinerea salvării. Avraam, „tatăl“ tuturor celor care au credinţă adevărată, şi-a dovedit credinţa prin lucrări cînd l-a adus jertfă pe Isaac. Rahav a avut, de asemenea, o credinţă activă, deoarece ea a fost „declarată dreaptă prin lucrări“, adică prin faptul că i-a protejat pe spionii israeliţi. Deci în timp ce credinţa care este doar declarată este fără viaţă, asemenea unui cadavru, noi putem dovedi că avem credinţă vie, adevărată, dacă ne angajăm în lucrări creştine care au la bază o motivaţie sănătoasă. — Iacob 2:14–26.
DE CE TREBUIE SĂ NE STĂPÎNIM LIMBA?
Închinarea activă şi curată necesită din partea noastră eforturi conştiente pentru a ne stăpîni limba. În primul rînd, toţi creştinii — şi în special învăţătorii din adunare — trebuie să evite să exprime idei eronate. Iacob a arătat că aşa cum caii pot fi stăpîniţi cu frîul, şi noi ne putem stăpîni restul corpului dacă ne punem frîu la limbă. De fapt chiar şi o corabie mare poate fi condusă cu ajutorul unei cîrme mici.
Dacă nu reuşim să ne stăpînim limba, ea poate cauza un dezastru general, aşa cum face un incendiu care nu poate fi stins. Prin intermediul bîrfei, al mărturiei mincinoase, al reprezentării eronate şi al altor lucruri asemănătoare, limba neînfrînată poate „întina“ şi ea întregul corp, murdărind personalitatea vorbitorului. De altfel limba nestăpînită poate incendia întregul curs al vieţii şi poate fi la fel de distrugătoare ca Gheena. — Iacob 3:1–6.
Stăpînirea limbii necesită, desigur, mult efort. Deşi omul păcătos a îmblînzit felul de animale, el nu a fost capabil să exercite un control total asupra limbii. Totuşi trebuie să ne străduim să ne stăpînim limba, deoarece o limbă nestăpînită poate face afirmaţii jignitoare şi calomniatoare, poate înşela prin învăţături neadevărate şi aşa mai departe. De asemenea, ea este un lucru dăunător, plin de o otravă care produce moartea. Gîndiţi-vă cît de nepotrivit ar fi ca limba, a cărei primă raţiune de a exista este aceea de a-l lăuda pe Dumnezeu, să fie utilizată pentru a chema răul asupra oamenilor creaţi de el! Ar fi o situaţie la fel de absurdă ca şi aceea de-a încerca să obţii din aceeaşi fîntînă şi apă dulce şi apă amară, sau măsline dintr-un smochin. — Iacob 3:7–12.
CINE ESTE ÎNŢELEPT CU ADEVĂRAT?
Adevărata înţelepciune este o necesitate pentru toţi creştinii şi îndeosebi pentru aceia care îi învaţă pe alţii cum să practice închinarea curată. O persoană cu adevărat înţeleaptă manifestă o teamă sănătoasă faţă de Dumnezeu şi este modestă. De fapt pentru a servi în mod corespunzător ca învăţător, un creştin trebuie să fie blînd, şi nu aspru, orgolios, sau dogmatic. Pe de altă parte, gelozia şi spiritul de rivalitate nu-şi au locul, bineînţeles, la un învăţător creştin sau la oricare dintre continuatorii lui Cristos. Dimpotrivă, înţelepciunea acelora care au aceste însuşiri lumeşti este animalică şi chiar demonică. — Iacob 3:13–16.
Înţelepciunea cerească este curată, paşnică, raţională şi „gata să asculte“. De exemplu, învăţătorul creştin raţional nu spune vorbe goale. Printre altele, înţelepciunea cerească este plină şi de „roade bune“ care includ toate acţiunile care sînt în armonie cu bunătatea, dreptatea şi adevărul. Fireşte că pentru ca să predomine dreptatea este nevoie de pace. Iată de ce învăţătorii şi ceilalţi membrii ai adunării nu se pot dovedi cu adevărat înţelepţi decît în caz că promovează pacea. — Iacob 3:17, 18.
CUM PUTEM ÎMPIEDICA DEZBINAREA?
Pacea colaboratorilor în credinţă ai lui Iacob a fost tulburată deoarece unii dintre ei s-au făcut vinovaţi de lucruri ca manifestarea favoritismului, judecarea părtinitoare a celorlalţi şi cedarea la impulsul geloziei. Aceste atitudini au dus la dezbinări şi lupte în cadrul adunării creştine. Şi de fapt ce anume a generat aceste lupte? Ei bine, faptul că dorinţele senzuale nu au fost satisfăcute. Aceste dorinţe greşite au dus la lăcomie josnică, şi la un spirit criminal şi plin de ură. — Iacob 4:1–3.
Pentru a preveni disputele în cadrul adunării trebuie să evităm prietenia lumii, care înseamnă adulter spiritual. Această poziţie ne cere să evităm atitudinea, scopurile, metodele şi acţiunile lumii alcătuite din oameni instrăinaţi de Dumnezeu. Deşi înclinaţia spre invidie promovează dezbinare şi exercită presiuni mari asupra oamenilor păcătoşi, ea poate fi contracarată prin intermediul spiritului lui Dumnezeu, care este, fără îndoială, o expresie a bunătăţii sale nemeritate. Acest ajutor este la dispoziţia slujitorilor umili ai lui Iehova, care cer insistent în rugăciune ajutorul său şi I se supun. Ei se împotrivesc cu succes Diavolului. Desigur, toţi aceia care se declară creştini şi care au manifestat o atitudine greşită trebuie să se apropie de Dumnezeu în rugăciune, să se umilească înaintea lui şi să înceteze a-i vorbi de rău sau a-i judeca nedrept pe fraţii lor. Cît de dăunător este pentru oamenii păcătoşi să-i judece pe semenii lor, cînd de fapt Iehova este Legislatorul şi Judecătorul Suprem! — Iacob 4:4–12.
Şi evitarea unei atitudini de încredere mîndră în forţele proprii contribuie la pacea adunării. Deoarece viaţa în acest sistem este ca o ceaţă care dispare, ar fi o nebunie să ne concentrăm atenţia asupra ei şi să ne lăudăm cu privire la planurile noastre. Dimpotrivă, cel puţin în inimile noastre, ar trebui să spunem: „Dacă Iehova vrea.“ În definitiv, nu putem realiza nimic durabil fără favoarea şi ajutorul său, iar el cere să manifestăm umilinţă şi să-l recunoaştem drept sursă a vieţii şi a tuturor lucrurilor bune. Trebuie să acţionăm în concordanţă cu această cunoştinţă, fiindcă dacă nu facem aşa păcătuim. — Iacob 4:13–17.
DE CE TREBUIE SĂ EXERCITĂM RĂBDARE?
Printre altele, Iacob a subliniat şi necesitatea de a exercita răbdare. Probabil că în adunările creştine erau cîteva persoane bogate care şi-au dat seama, întocmai ca şi el, că, în comparaţie cu bogăţiile spirituale pe care le are un creştin, bogăţia materială este fără valoare. Totuşi bogaţii ca clasă îi asupreau pe cei săraci şi se împotriveau celor drepţi. Iacob a arătat că noi trebuie să suportăm cu răbdare aceste greutăţi şi altele asemenea lor, pînă cînd judecata va veni asupra asupritorilor, în timpul „prezenţei Domnului“ Isus Cristos. Trebuie să ne comportăm asemenea ţăranului care aşteaptă răbdător secerişul. Dacă am deveni nerăbdători şi nu am suporta cu fidelitate, am pierde eliberarea şi binecuvîntările care vor însoţi prezenţa Domnului. — Iacob 5:1–8.
În calitate de închinători adevăraţi, noi trebuie să avem răbdare şi cu colaboratorii noştri în credinţă, adică să nu ne supărăm pe ei, să nu ne plîngem sau să oftăm pe nedrept din pricina lor, manifestînd o stare de mare nemulţumire. Apoi Iacob a arătat că profeţii lui Iehova ne-au furnizat exemple de suportare a răului şi de exercitare a răbdării. Asemenea lui Iov din trecutul îndepărtat, putem găsi alinare în faptul că, dacă vom suporta răbdători şi cu inima curată şi îndreptată ferm spre Dumnezeu, noi vom simţi marea compasiune şi îndurare a lui Iehova. — Iacob 5:9–11.
CÎT DE EFICIENTĂ ESTE RUGĂCIUNEA?
După ce i-a sfătuit pe colaboratorii săi creştini să nu facă jurăminte pripite şi uşuratice, Iacob i-a îndemnat să persiste în rugăciune. Rugăciunea este deosebit de importantă cînd un creştin suferă de o boală sau de slăbiciune spirituală. Este potrivit ca în aceste împrejurări să fie chemaţi fraţii mai în vîrstă din adunare, care ştiu să exprime sfaturi scripturale mîngîietoare, care sînt ca un ulei tămăduitor. Aceşti bătrîni se vor ruga asupra aceluia care are nevoie de ajutor, iar această „rugăciune de credinţă“ va fi eficientă. Iehova va ierta păcatele pe care o persoană umilă şi plină de căinţă poate că le-a comis şi îi va restabili sănătatea spirituală. Faptul că „implorarea unui om drept (...) are multă putere“ este dovedit prin aceea că Iehova a răspuns la rugăciunile lui Ilie. — Iacob 5:12–18.
Dar dacă un creştin se abate de la calea adevărului? Atunci persoanele calificate din punct de vedere spiritual trebuie să încerce să-l ajute prin intermediul unei rugăciuni fierbinţi şi al aplicării corespunzătoare a Cuvîntului lui Dumnezeu. Dacă prin aceste lucruri cel rătăcit este „întors de la eroarea căii sale“, sufletul său, adică păcătosul însuşi, va fi salvat de la condamnare şi moarte veşnică. Persoana care l-a mustrat a lucrat astfel pentru acoperirea sau iertarea păcatelor celui rătăcit. — Iacob 5:19, 20.
PERSEVERAŢI ÎN ÎNCHINAREA CURATĂ
După cum am văzut, scrisoarea lui Iacob dă răspunsuri precise la o serie de întrebări importante. Dar cum vom considera noi, ca persoane individuale, aceste sfaturi de inspiraţie divină, pe care ni le dă un bătrîn cu experienţă? Ele sînt sănătoase din punct de vedere spiritual şi sînt exprimate în mod direct. Deci le veţi urma sau nu?
Dacă vom aplica cu sinceritate sfaturile lui Iacob, ele ne vor ajuta să suportăm încercările, să practicăm religia adevărată, să evităm a manifesta favoritism şi să dovedim, prin lucrări bune, că avem o credinţă vie, adevărată. În plus, ele ne vor ajuta să ne stăpînim limba, să acţionăm cu înţelepciune cerească, să împiedicăm dezbinările în adunare şi, în calitate de martori ai lui Iehova, să exercităm răbdare, să fim umili şi să ne rugăm în permanenţă. În esenţă, dacă vom urma sfaturile lui Iacob, vom fi mai bine înarmaţi pentru a persevera în închinarea curată şi activă, pentru a-l putea onora pe iubitorul nostru Tată ceresc.