Psalmii
Bucuria de a lua parte la închinarea adevărată
PARTICIPAREA împreună cu alţii la adevărata închinare este un izvor de inexprimabilă bucurie pentru servii devotaţi ai Celui Preaînalt. Intensitatea sentimentelor lor este exprimată în Psalmul 122, ale cărui cuvinte de deschidere sună: „Mă bucuram cînd mi se zicea: ‘Să mergem la casa lui Iehova.’“ (Versetul 1). Chiar şi gîndul plecării la sanctuarul lui Iehova provoca în interiorul psalmistului sentimente de bucurie şi pace.
Cuvintele din titlu atribuie Psalmul 122 lui David. Versiunea Septuaginta omite, totuşi, cuvintele „al lui David.“ Faptul acesta precum şi alte cuvinte folosite în Psalm i-a făcut pe numeroşi savanţi să conchidă că el a fost scris de altcineva decît de David. Cu toate acestea, dacă acceptăm cuvintele din titlu, care apar în textul ebraic, atunci Psalmul 122 poate fi înţeles fără dificultate.
David, omul cu frică de Dumnezeu, a găsit o mare satisfacţie în faptul de a merge la casa lui Iehova pentru a se închina. Intensitatea acestei bucurii s-a văzut limpede din ceea ce a făcut cînd chivotul sfînt a fost mutat pe muntele Sion. Biblia ne spune: „David dansa înaintea lui Iehova cu toată puterea sa.“ El şi „toată casa lui Israel urcau chivotul lui Iehova cu strigăte de bucurie.“ — 1 Sam. 6:14, 15.
Deci, în cele ce urmează Psalmul 122 îşi propune să exprime sentimentele unui închinător oarecare, care se îndreaptă spre sanctuarul lui Iehova. Citim: „Picioarele noastre s-au ţinut înăuntrul porţilor tale, o Ierusalime! Ierusalimul este construit ca un oraş care a fost îmbinat în unitate, spre care se îndreaptă triburile, triburile lui Iah, ca un avertisment pentru Israel de a da mulţumiri numelui lui Iehova“ (Ps. 122:2–4). Astfel acest Psalm îi arată pe închinători venind dinafara Ierusalimului şi oprindu-se să vadă oraşul după ce au intrat. Ce le încîntă vederea? Ierusalimului este un oraş „îmbinat în unitate.“ Casele au fost construite strîns apropiate una de alta, parcă ar fi „îmbinate în unitate.“ Aceasta era aranjarea obişnuită pentru o cetate în antichitate. Compactă şi înconjurată de fortificaţii puternice, o asemenea cetate se putea apăra mai uşor decît una întinsă, care ar fi fost o capitală împrăştiată. Apărătorii cetăţii nu trebuia să acopere o regiune ce, fiind întinsă, lăsa neapărate de atacul duşmanului unele părţi vulnerabile. În afară de aceasta, Ierusalimul era înconjurat de munţi şi de văi abrupte spre est, sud şi vest, limitînd foarte mult spaţiul disponibil pentru construcţii. Întrucît locuitorii oraşului locuiau strîns apropiaţi şi depindeau unul de altul în privinţa ajutorului şi protecţiei, apropierea fizică putea bine reprezenta unitatea spirituală a întregii naţiuni, atunci cînd triburile lui Israel se adunau pentru închinare. Oferirea de „mulţumiri numelui lui Iehova“ simboliza recunoştinţa faţă de Cel Preaînalt, Cel reprezentat prin acest nume.
Ierusalimul nu era doar centrul închinării curate ci şi sediul guvernului. Psalmistul continuă: „Pentru că acolo au fost aşezate tronurile pentru judecată, tronurile pentru casa lui David“ (Ps. 122:5). Ca şi capitală, Ierusalimul era locul pentru judecăţi finale. Regele David ocupa funcţia de judecător şi la fel au făcut şi alţii din casa sa. Biblia relatează: „Cît despre fiii lui David, ei au devenit preoţi“ (2 Sam. 8:18). Faptul că ei au ajuns să fie numiţi preoţi indică spre aceea că erau miniştri de stat sau funcţionari, iar în această calitate ei trebuia să exprime hotărîre judecătoreşti.
Avînd în vedere importanţa Ierusalimului, psalmistul continuă să spună: „Cereţi pace pentru Ierusalim. Cei ce te iubesc (O, cetate) vor fi liberi de grijă. Pacea să continue înăuntrul fortificaţiilor tale, libertatea de grijă înăuntrul turnurilor tale de locuit“ (Ps. 122:6, 7). Era foarte potrivit ca israeliţii să se roage pentru pacea şi bunăstarea Ierusalimului ca şi capitală a naţiunii şi centru de închinare. Iubirea pentru oraş din cauza a ceea ce era el, era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. De aceea toţi cei ce iubeau oraşul, adică toţi iubitorii adevăratei închinări şi ai dreptăţii, se puteau odihni siguri de favoarea divină şi pe puteau bucura de siguranţă, libertate de grijă sau nelinişte. Exprimarea făcută prin rugăciune de către psalmist era ca înăuntrul fortificaţiilor sau a întăriturilor Ierusalimului să fie pace, ca bunăstarea oraşului să fie garantată. Această siguranţă trebuia să cuprindă şi turnurile de locuit sau locuinţele regale fortificate.
În primul rînd pentru că oraşul era un centru al închinării la Iehova, posedarea păcii corespundea celor mai înalte interese ale naţiunii. Astfel prin rugăciunea pentru pacea Ierusalimului un israelit căuta interesele tovarăşilor lui. Acest lucru este evidenţiat de următoarele cuvinte ale Psalmului 122: „De dragul fraţilor şi a tovarăşilor mei, acum voi vorbi: ‘Să fie pace în tine.’ De dragul casei lui Iehova Dumnezeu nostru, eu voi continua să caut binele tău!“ (Vers 8, 9).
Astăzi închinarea curată nu mai este asociată cu un oraş anumit sau cu vreo aşezare geografică deosebită. Isus i-a spus unei femei samaritene: „Vine ora cînd nu vă veţi închina Tatălui nici pe acest munte [Gherizim] şi nici în Ierusalim . . . însă vine ora — şi ea este acum — cînd închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui cu spirit şi adevăr, căci într-adevăr Tatăl caută asemenea închinători.“ — Ioan 4:21–23.
Astfel, în loc să se roage pentru un oraş, servii lui Dumnezeu se roagă în mod corect unii pentru alţii şi pentru pacea adunării creştine luată ca întreg, lucru care-i înalţă astăzi pe închinătorii adevăraţi mai presus de alţii. Dînt oare sentimentele tale asemănătoare celor ale psalmistului atunci cînd ajungi la întrunirile acestei adunări? Te bucuri să fii împreună cu alţii de aceeaşi preţioasă credinţă? Eşti tu atît de interesat de bunăstarea adunării cum a fost psalmistul de pacea Ierusalimului? Dacă da, tu trăieşti în armonie cu spiritul Psalmului 122.