Întrebări de la cititori

● Cînd o soră interpretează pentru surzi, ar fi necesar ca ea să-şi acopere capul după sfatul lui Pavel la 1 Corinteni 11:3–16?

Deoarece sora serveşte ca interpret, nedînd naştere la cugete exprimare, ea n-ar învăţa în adunare astfel încît să i se ceară să-şi acopere capul. Ea transmite doar informaţia în altă limbă, în acest caz în limba prin semne. Acelaşi lucru ar fi adevărat cînd interpretează o rugăciune. Dar ea ar putea să se simtă mai bine dacă acoperă capul. Ea ar fi într-o poziţie de o proeminenţă oarecare înaintea auditoriului şi acesta s-ar aştepta să-şi pună sentimentul şi urgenţa în vorbire aşa cum se cere, pentru a transmite în mod fidel sentimentele vorbitorului. Ea ar putea să simtă de asemenea că acoperindu–şi capul, ar ajuta pentru a preveni oarecare impresii false, pe le-ar învăţa sau s-ar ruga în adunare fără a avea capul acoperit. Surorile, care servesc ca interprete, pot hotărî în mod înţelept în conformitate cu împrejurările în fiecare situaţie şi după conştiinţa lor proprie.

Intîmplător, la o întrunire a adunării singerul frate dedicat este surd. Dacă el este în stare să vorbească auzibil cu claritate şi înţelegere pentru toţi cei prezenţi, ar fi potrivit ca el să prezideze şi să rostească rugăciunea dacă el este altfel calificat, dacă el vorbeşte numai prin limba prin semne, el ar putea prezida şi să rostească rugăciunea dacă există o soră prezentă care este în stare să interpreteze bine pentru ceilalţi din auditoriu. Acoperirea capului n-ar fi obligatorie, dar, după cum s-a discutat mai sus, împrejurările şi conştiinţa ei ar face-o recomandabil. Dar dacă fratele nu vorbeşte bine sau deloc şi nu este prezent un interpret calificat, atunci o soră calificată ar trebui să prezideze şi de asemenea să rostească rugăciunea, după necesitate cu capul acoperit. Apostolul Pavel sfătuieşte că unul care vorbeşte într-o „limbă“ neînţeleasă de alţii ar trebui să rămînă în tăcere dacă nu există un interpret prezent (1 Cor. 14:27–28). Pentru a evita stinghereala şi înţelegerea greşită, unde există o posibilitate că situaţii de acest fel ar putea interveni, bătrîni ar putea face aranjamente dinainte.

● Care era „semnificaţia pîinilor” despre care se face menţiune la Marcu 6:52 (Trad. L.N.)?

Marcu 6:51, 52 sună astfel: „El [Isus] s-a urcat la ei [la discipoli] în corabie şi vîntul s-a domolit. Iar ei în sinea lor erau uimiţi de lucrul acesta, căci nu înţeleseseră semnificaţia pîinilor, ci inimile lor continuau să fie greoaie la pricepere.” Mai înainte discipolii îl văzuseră pe Isus Cristos înmulţind în mod miraculos cinci pîini şi doi peşti în aşa fel încît au putut fie hrăniţi cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii. Fărîmiturile rezultate care au fost adunate după aceea, au umplut douăsprezece coşuri, furnizînd dovada palpabilă că se săturaseră toţi cei prezenţi. De aici discipolii ar fi trebuit să înveţe că Isus fusese autorizat de Dumnezeu să facă minuni. — Mat. 14:19–21; Marcu 6:41–44.

De aceea, atunci cînd, ceva mai tîrziu, Isus a umblat pe apă şi a potolit vîntul la urcarea sa în corabie, discipolii aveau posibilitatea să asocieze aceste minuni din urmă cu minunea înmulţirii pîinilor. Categoric că dacă Isus Cristos a putut hrăni mulţimea, n-ar fi trebuit să pară atît de ieşit din comun sau de uimitor că a putut umbla pe apă şi că a putut face să se potolească vîntul.

Dar discipolii încă tot nu erau în stare să vadă o minune în lumina celeilalte. Inimile lor pur şi simplu nu reuşeau să sesizeze măreţia puterii care îi fusese acordată lui Isus Cristos prin spiritul sfînt. Ei reacţionau cu o asemenea uimire care le-ar fi fost caracteristică unor persoane lipsite de o bază pentru a crede că Fiul lui Dumnezeu putea umbla pe apă şi că putea să domolească vîntul.