Întrebări de la cititori

● Trebuie văzută îmbălsămarea lui Iacov ca o pildă pentru creştini, sau ce scop a servit ea?

Nimic nu vorbeşte în favoarea presupunerii că îmbălsămarea lui Iacov trebuia să servească drept exemplu pentru închinătorii adevăraţi. Ea pare să fi avut loc mai degrabă, ca urmare a încrederii în promisiunea lui Dumnezeu de a da seminţei lui Avraam o ţară.

Cînd Iacov a murit în Egipt, fiul său Iosif a dispus ca trupul să fie îmbălsămat de medicii egipteni (Gen. 50:2, 3). La vechii egipteni imbălsămarea era o practică obişnuită. Ei o făceau, evident, în credinţa că corpul trebuie să se păstreze pentru ca sufletul respectivului să se poată reuni în final cu acesta. Fireşte, nici Iacov şi nici Iosif n-au crezut în învăţătura păgînă despre nemurirea sufletului. Ambii au înţeles corect că morţii ajung, după planul lui Dumnezeu, în şeol, mormîntul general al omenirii din care Dumnezeu îi va învia la timpul stabilit (Gen. 37:35; 42:38; Evr. 11:21, 39, 40). De ce a ordonat deci Iosif îmbălsămarea lui Iacov?

Iehova Dumnezeu încheiase o convenţie cu Avraam şi-i promisese să dea seminţei sau urmaşilor ţara Canaan, Ţara Promisă (Gen. 15:16–21). Încă înainte ca acea sămînţă să moştenească ţara, Avraam şi Isac au fost aşezaţi într-un mormînt de familie. Dar cînd s-a apropiat moartea lui Iacov, el şi familia lui trăiau în Egipt. Dar şi-a pierdut el credinţa în promisiunea lui Dumnezeu şi a ajuns la concluzia că evreii vor rămîne pentru totdeauna în Egipt? Nu. El i-a cerut lui Iosif să-i promită că–l va îngropa lîngă părinţii lui în Canaan. Iacov şi-a exprimat în acest fel încrederea că Dumnezeu va da acea ţara urmaşilor lui Avraam (Gen. 49:29–33).

Pentru a îndeplini rugămintea lui Iacov, Iosif a trebuit să aibă grijă ca trupul să fie adus în Canaan. Dar dacă n-ar fi fost luate măsuri preventive, corpul ar fi putrezit încă înainte de încheierea lungii călătorii prin clima toridă. Însă fiindcă Iosif s-a folosit de arta de a îmbălsăma a egiptenilor, a putut feri cadavrul tatălui său de putrezire pînă ce a fost înmormîntat în ţară pe care trebuiau s-o moştenească urmaşii lui Iacov (Gen. 50:2, 3, 7–14).

La circa 55 de ani mai tîrziu, Iosif însuşi a cerut ca oasele lui să fie luate cînd Dumnezeu îi va scoate, în cele din urmă, pe israeliţi din Egipt. În acest mod, Iosif a dovedit că şi el era convins că Dumnezeu îşi va împlini promisiunea de a da ţara seminţei lui Avraam. Astfel şi Iosif a fost îmbălsămat în Egipt, iar la ieşirea din Egipt au fost luate şi rămăşiţele lui pămînteşti (Gen. 50:25, 26; Ios. 24:32; Evr. 11:22).

În generaţiile de mai tîrziu, evreii au privit înhumarea unei persoane drept un fapt important. Dar nu există nici o dovadă că ei îşi îmbălsămau morţii (1 Regi. 2:31; 2 Regi 13:21; Ps. 79:1–3; Ier. 16:4). În loc de a aplica metodele egiptene de îmbălsămare care presupuneau tratarea cadavrului timp de o săptămînă, evreii îşi înhumau morţii imediat după survenirea decesului, adesea chiar în aceeaşi zi (Deut. 21:23; Gen. 50:2, 3).

Aşa s-a întîmplat şi cu Isus. El a fost înhumat în ziua în care a murit. Ce s-a întîmplat cu trupul lui înainte de înmormîntare? Citim: „Atunci au luat trupul lui Isus, l-au înfăşurat în bandaje împreună cu mirodenii, aşa cum este obiceiul la iudei să se pregătească o îngropare“ (Ioan 19:40). Şi deşi cîţiva ucenici au mers după sabat pentru a mai pune cîteva mirodenii, aceasta n-a fost în nici un caz o încercare de a îmbălsăma trupul cu substanţe mumificatoare printr-o lungă tratare cum se făcea în Egipt. Că pregătirea îngropării lui Isus n-a servit scopului de a feri cadavrul de putrezire, arată exemplul cu Lazăr. Măcar că leşul lui a fost tratat aşa după cum cerea obiceiul, apartenenţii săi erau convinşi că trupul intrase deja în putrefacţie în a patra zi de la moarte (Ioan 11:39).

Primii creştini par să se fi ţinut, în general, de obiceiurile evreieşti de înmormîntare. Aceasta înseamnă o înmormîntare rapidă, fără vreo îmbălsămare prealabilă (Fapte 5:5–10; 9:37). Nu există deci nici un indiciu că urmaşii lui Iacov sau primii creştini au considerat drept pildă îmbălsămarea lui Iacov sau a lui Iosif.

În cele mai multe părţi ale lumii, astăzi morţii nu sînt de obicei îmbălsămaţi. În multe cazuri însă, poate fi necesar legal acest lucru, spre exemplu, dacă cadavrul este îngropat abia după mai multe zile sau dacă trebuie transportat la o distanţă mai mare. În Statele Unite dricarii îmbălsămează, în mod normal, un cadavru chiar dacă este înhumat sau incinerat la fel. Însă unde legea nu pretinde acest lucru, familia decedatului poate omite îmbălsămarea pentru a evita o serie de cheltuiele inutile sau din alte motive personale.

Imbălsămarea lui Iacov şi Iosif nu este deci o pildă creştinii să fie nevoiţi s-o urmeze. Este demn însă de observat că Dumnezeu nu dezaprobă îmbălsămarea în Cuvîntul său. De aceea creştinii nu trebuie să se teamă că se întîmplă ceva nebiblic cu cadavrul dacă împrejurările pretind o îmbălsămare.

● În anii din urmă am citit despre copii născuţi în „eprubetă.“ Care este punctul de vedere biblic asupra metodei folosite în această privinţă?

În primul rînd să luăm puţin în considerare ceea ce s-a petrecut, conform celor relatate, cu ocazia primei experienţe care a avut loc în Anglia. Femeia era inaptă să conceapă un copil pe cale naturală, datorită unor deficienţe la trompe, prin care celula ou trebuie să treacă pînă ajunge în uter. Astfel, printr-o mică operaţie chirurgicală, oaemenii de ştiinţă au extras unul din ovulule sale ajunse la maturitate şi l-au pus într-un recipient de laborator în mediu nutritiv. După aceea au întrodus sperma soţului său şi fecundarea a avut loc. După cîteva zile, grupul de celule în creştere (blastula) a fost introdus cu grijă în uterul femeii unde acesta a crescut în mod normal, în final născîndu-se un copil. În acest caz, sperma şi ovulul proveneau de la un soţ şi soţia lui. Din punct de vedere biblic lucrul acesta este important. De ce? Datorită legii date de Dumnezeu israeliţilor din vechime: „Să nu-ţi dai emisia seminţei tale soţiei tovarăşului tău, ca să nu devii prin aceasta necurat“ (Leviticul 18:20, 29). Această lege a fost dată pe cînd înseminarea artificială modernă şi procedeele de concepere a copiilor în „eprubetă“ nu erau accesibile; totuşi aceasta indică modul de gîndire al lui Dumnezeu.

Din Biblie noi trebuie să tragem concluzia că atît timp cît conceperea nu este făcută cu sperma şi ovulul de la un soţ şi soţia lui, acest fapt echivalează cu adulterul sau desfrînarea. Scripturile nu lasă nici o îndoială cu privire la punctul de vedere al lui Dumnezeu în această chestiune: „Dumnezeu va judeca pe desfrînaţi şi pe adulteri“ (Evrei 13:4; Matei 19:9). Dar ce se întîmplă cu un cuplu dacă nu reuşeşte să aibă copii în mod natural şi i se oferă posibilitatea să se supună la procedura descrisă mai sus? Aici există o serie de aspecte care trebuie luate în considerare:

Oare toate aceste demersuri mecanice — cu conceperea realizată într-un vas de laborator — nu fac cumva ca problema să pară cam anormală sau ciudată aşa încît să constituie o obiecţie din punct de vedere moral?

Oul din recipient (înainte şi după fecundare) este întreţinut cu substanţe nutritive. În cel puţin cîteva cazuri, care s-au petrecut deja, a fost folosit ca nutritiv serul sanguin. De acum intervine legea lui Dumnezeu privitoare la sînge. — Faptele 15:28, 29; Leviticul 17:13, 14.

Ştirile relatează că în unele cazuri, după concepere, oamenii de ştiinţă au distrus oul fecundat pentru că au considerat că el cu s-ar dezvolta în mod normal, sau că ar putea avea tare genetice. Dacă aşa stau lucrurile, n-ar fi acest fapt echivalentul unui avort?a În ce măsură ar avea „părinţii“ dreptul de a interveni sau de-a fi făcuţi răspunzători de această întrerupere a unui noi vieţi?

Adăugăm că unii savanţi sînt preocupaţi de apariţia unor anomalii genetice care ar putea avea loc fie în timpul dezvoltării în uter, fie mai tîrziu.

Aceste sînt ascpecte pe care un creştin ar trebui să le ia în considerare în mod corespunzător, fiind însă conştient de faptul că în ultimă instanţă el este cel ce trebuie să decidă.

[Notă de subsol]