Gustoşii atleţi ai adâncurilor

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

PENTRU adâncurile oceanului, aceşti superpeşti sunt asemenea şoimilor pentru cer. Rapizi şi alunecoşi, ei brăzdează adâncurile ca nişte săgeţi strălucitoare. Sunt mereu în mişcare, mereu în căutare de pradă. Pe bună dreptate, numele lor ştiinţific, Thunnus thynnus, provine dintr-un cuvânt care înseamnă „grabă“. Fac parte dintr-o familie de vază, printre rudele lor numărându-se marlinul, peştele-lance şi peştele-spadă. Da, aceşti atleţi acvatici, dacă nu aţi ghicit deja, fac parte din familia tonilor, care cuprinde 13 specii.

Tonii sudici sunt starurile acestei familii de atleţi. Trăind la sud de ecuator, tonul sudic atinge o lungime de cel puţin 2 metri şi o greutate de aproximativ 200 de kilograme. Însă supraponderalii familiei sunt imenşii toni nordici, care trăiesc, aşa cum sugerează numele, în emisfera nordică. Având o lungime de 2,7 metri sau mai mult (în prezent fiind mai rari din cauza pescuitului excesiv), aceştia pot ajunge la o greutate de peste 700 de kilograme — 75 la sută fiind muşchi puternici. Dar mărimea nu micşorează viteza tonilor. De fapt, tonii nordici sunt proiectilele familiei, capabili să atingă în sprinturi viteze de până la 70–80 de kilometri pe oră.

Proiectaţi atât pentru sprint, cât şi pentru maraton

Cum reuşesc tonii să înoate atât de repede? În revista National Geographic se explică: „Trei pătrimi din masa corpului fiind muşchi, având o superbă formă hidrodinamică, fiind dotat cu o inimă puternică, cu ventilaţie de tip statoreactor, cu schimbătoare de căldură şi alte adaptări speciale, tonul este făcut pentru viteză“. De fapt, puternica sa inimă este de câteva ori mai mare decât inima altor peşti şi se aseamănă mai mult cu inima unui mamifer decât cu cea a unui peşte. Mai mult decât atât, inima tonului — spre deosebire de cea a unui peşte obişnuit, care are sânge rece — pompează sânge călduţ prin ingeniosul lui sistem circulator. O creştere cu 10°C a temperaturii sângelui contribuie la triplarea forţei musculare a tonului, ceea ce face din el un răpitor de temut în timp ce îşi potoleşte pofta de peşte, calmar şi krill.

Când un ton zăreşte o hrană gustoasă — o scrumbie, de exemplu — ţâşneşte în viteză de atac spre aceasta, lovind puternic apa cu coada în formă de seceră. Pentru reducerea rezistenţei la înaintare, înotătoarele pectorale şi ventrale se retrag în nişte deschizături speciale din corpul ca de oţel al tonului. Oricât de rapidă ar fi, scrumbia are puţine şanse de scăpare, pentru că tonul este dotat şi cu o vedere binoculară, cu un auz foarte fin şi cu detectori chimici care testează apa. Când tonul este pe punctul de a da lovitura, înotătoarele ies din nou pentru o fracţiune de secundă, peştele căpătând astfel un control direcţional decisiv. Apoi, într-o clipă, operculele şi gura se deschid, iar scrumbia a şi dispărut — sorbită şi înghiţită.

Datorită inimii puternice, sângelui călduţ şi branhiilor neobişnuit de mari, tonul îşi revine după astfel de sprinturi de aproape zece ori mai repede decât alţi peşti. Totuşi, chiar şi atunci când îşi trage sufletul, precum şi atunci când doarme, tonul continuă să înoate, deoarece este mai greu decât apa şi nu are pompe branhiale care le permit altor peşti să se odihnească complet. Prin urmare, asemenea rechinilor, tonul înoată cu gura întredeschisă. Epitaful tonului ar putea fi următorul: „De când s-a născut până când a murit, tonul a fost într-un maraton întrerupt doar de sprinturi frenetice“.

Cei mai frumoşi membri ai familiei tonului sunt uriaşii toni cu înotătoare galbene. Aceştia cresc până la aproximativ 2 metri lungime şi se mândresc cu o dungă galbenă, cu pinule galbene şi cu înotătoare extraordinar de lungi, orientate înapoi. Când taie valul, aceşti minunaţi peşti strălucesc asemenea unor săgeţi aprinse, iar aceasta îndeosebi noaptea. De fapt, hawaienii îi numesc ahi, care înseamnă „foc“.

Atleţii în mare pericol

Un alt lucru care face din ton un superstar este cantitatea mare de carne roşie, grasă pe care o furnizează acesta pentru industria alimentară. Datorită delicateselor japoneze, cum ar fi sashimi şi sushi, carnea de ton a ajuns în rândul celor mai căutate şi mai scumpe alimente de pe piaţa japoneză. La restaurantele la care se consumă sushi, clienţii plătesc mult pentru mici porţii de ton. Dacă i-aţi auzi pe cumpărătorii de la o licitaţie făcând oferte pentru un singur ton, aţi fi scuzaţi dacă aţi crede că licitează pentru o maşină nouă. Sume cum ar fi 11 000 de dolari sau mai mult sunt ceva obişnuit. De fapt, un ton de 324 de kilograme s-a vândut la preţul de 67 500 de dolari! Un ecologist a afirmat: „Mare ca un Porsche, rapid ca un Porsche, valoros ca un Porsche“.

Având în vedere cererea pentru ton, rezervele de peşte scad dramatic. Peştii sunt „pescuiţi în exces, exploataţi în exces [şi] ucişi pentru profit de parcă n-ar mai exista ziua de mâine“, se afirmă în cartea Saltwater Gamefishing. Navele industriale moderne dotate cu ultima tehnologie, inclusiv cu supraveghere aeriană, prind mult peşte. De exemplu, când un vas echipat cu un năvod reperează un banc de toni, acesta lasă la apă o barcă cu motor rapidă care trage o plasă în jurul peştilor, sau un năvod, punându-i astfel în imposibilitatea de a scăpa. Pe de altă parte, vasele cu undiţe se ştie că trag un fir ce poate avea o lungime de până la 130 de kilometri. De acest fir principal sunt ataşate alte 2 200 de fire mai scurte, fiecare fiind plin de cârlige cu momeală. Coşmarul tonilor! Tonii mari sunt consideraţi o captură atât de valoroasă, încât bărcile şi avioanele cu ajutorul cărora sunt reperaţi „pot petrece săptămâni întregi până când prind câţiva indivizi“, afirmă Fondul Mondial pentru Natura Sălbatică (WWF).

Unele ţări au stabilit limite cu privire la pescuitul în apele teritoriale, dar cum poate fi supravegheat pescuitul unor peşti pelagici ca tonul? (După ce a fost marcat pentru identificare, iar apoi eliberat în apropierea Japoniei, un ton nordic a fost recapturat mai târziu lângă Mexic, la o distanţă de aproximativ 11 000 de kilometri!) Până în prezent, acest lucru s-a dovedit a fi imposibil. Organizaţiile din cadrul Naţiunilor Unite încearcă să promoveze o exploatare constantă a resurselor naturale, dar în opoziţie cu ele se află mari interese economice. De fapt, când unele ţări au încercat să supravegheze pescuitul, au stârnit o mare ostilitate.

Probabil, vă întrebaţi de ce pescarii pun în pericol bogăţia oceanelor şi chiar subzistenţa lor viitoare continuând să exploateze rezervele, care se epuizează pe zi ce trece. În National Geographic se afirmă: „În pofida reducerii drastice [a rezervelor de peşte], nici pescarii tradiţionali, nici cei industriali nu pot adopta metoda conservării voluntare, deoarece aceasta nu aduce nici un profit. Lucrul acesta doar ar lăsa peştii în seama unor persoane şi mai lipsite de scrupule. În schimb, toţi pescuiesc din ce în ce mai mult“.

Va fi salvat tonul prin marcarea şi creşterea lui?

Tonul sudic a fost şi este obiectul unor cercetări considerabile. O parte din aceste cercetări prevăd folosirea unor marcaje electronice sofisticate care dezvăluie multe informaţii despre obiceiurile şi sănătatea bancurilor de toni. Aceste informaţii vor ajuta la stabilirea cotelor de pescuit.

Între timp, creşterea peştilor, care include şi creşterea tonului, câştigă popularitate în unele ţări. Cât despre fertilitate, femelele îi oferă mult crescătorului: ele depun până la 15 milioane de icre într-un singur sezon de reproducere! Dacă va avea succes, creşterea peştilor s-ar putea să reducă din presiunea exercitată asupra rezervelor foarte reduse de peşte liber. Ar fi o adevărată tragedie să fim martorii dispariţiei unor minunaţi atleţi acvatici cum sunt tonii şi în special superstarurile familiei, peşti care ne încântă nu numai privirea ci şi gustul.

[Legenda fotografiei de la paginile 16 şi 17]

Tonul cu înotătoare galbene

[Provenienţa fotografiei]

Innerspace Visions

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Tonul nordic

[Provenienţa fotografiei]

Innerspace Visions