Acvacultura — „Crescătoria“ de peşti

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN NORVEGIA

CU MII de ani în urmă, chinezii şi egiptenii amenajau heleşteie cu apă dulce în care păstrau şi, probabil, chiar hrăneau peşti. În prezent, creşterea peştilor a devenit o adevărată industrie. Ea poartă numele de acvacultură. Dicţionarul Webster’s Ninth New Collegiate o defineşte drept „cultivarea produsului natural al apei“. Aceasta implică crearea unor condiţii propice dezvoltării şi totodată popularea şi creşterea unor animale şi plante acvatice în apă sărată sau în apă dulce.

Până în prezent, creşterea intensivă şi reproducerea populaţiilor piscicole constituie formele cele mai întâlnite de acvacultură. În multe ţări, în special acolo unde o apă dulce are o temperatură destul de ridicată, creşterea peştelui de apă dulce în bazine şi heleşteie este ceva obişnuit. Alte ţări şi-au concentrat eforturile îndeosebi asupra exploatării regiunilor marine. Un exemplu în această privinţă este Norvegia. Beneficiind de unul dintre cele mai întinse ţărmuri din lume, de o mare cu o temperatură adecvată şi de o apă destul de curată, această ţară se bucură de un avantaj natural pentru creşterea peştilor în apă de mare. Norvegia este o pionieră în acest sens, în special în creşterea somonului şi a păstrăvului în apă de mare.

De la icre la peştele pentru consum

Producţia începe toamna în pepiniere. Femelele sunt „mulse“ de icrele lor, iar icrele sunt fecundate cu spermă de la masculi selectaţi. Icrele fecundate iernează în pepinieră sub o supraveghere atentă, iar eclozarea durează şase luni. În primele câteva săptămâni, puietul este hrănit prin sacul vitelin din stomac; apoi începe cu grijă prima hrănire. În libertate, puietul de somon petrece doi până la cinci ani în râul în care a fost eclozat, înainte de a migra spre mare, unde găseşte mai multă hrană. În pepinieră, puietul devine într-un an şi jumătate un somon matur (o salmonidă pregătită pentru migrare).

Apoi peştii sunt mutaţi din apă dulce în apă sărată. De obicei sunt plasaţi în apa mării în instalaţii piscicole, ţarcuri sau cuşti plutitoare. După un an sau doi petrecuţi în ferma marină, somonul ajunge la mărimea corespunzătoare, apoi este prins în vederea consumului. Totul pare atât de simplu şi de uşor. Totuşi, faptul de a avea peşte de „crescătorie“ ridică o serie de probleme.a

Necunoscute şi variabile biologice

Primii piscicultori au pornit de la zero, trebuind să acumuleze cunoştinţe temeinice referitoare la reproducerea, preferinţele alimentare şi instinctele diferitelor specii. Se pare că existau o infinitate de necunoscute biologice neelucidate şi de lucruri care probabil nu mergeau bine. Va fi vreodată posibilă satisfacerea cerinţelor mereu schimbătoare ale puietului şi ale peştelui în ce priveşte calitatea apei, temperatura, hrana şi lumina?

Multe dintre aceste probleme au fost de mult timp rezolvate. Unele programe actuale de cercetare se concentrează asupra modului în care creşterea şi comportamentul diferitelor specii ar putea fi controlate de unii factori, precum exerciţiul, modificarea luminozităţii şi hrană într-o cantitate şi de calitate corespunzătoare.

Poluarea şi invazia algelor

În piscicultură este importantă existenţa unui mediu înconjurător curat. Prin urmare, ecosistemele dezechilibrate şi nivelele la care a ajuns poluarea creează probleme în industria acvaculturii. Peştele care se află în libertate şi care descoperă substanţe toxice în apă încearcă să evite pericolul. Fiind închis în ţarc, peştele crescut în fermele piscicole nu poate face acest lucru. Petele de petrol sau deversarea de substanţe chimice toxice pot fi fatale pentru fermele piscicole.

Mulţi au fost de-a dreptul scandalizaţi când, în 1988, au descoperit de-a lungul ţărmului sud-vestic al Suediei şi în largul mării din sudul Norvegiei o masă enormă de alge toxice. Pe suprafeţe întinse, algele au ucis peştii şi alte vieţuitoare marine. Câteva ferme piscicole au fost golite, fie din cauza algelor, fie din cauză că aceste împrejurări critice impuneau prinderea tuturor peştilor. Însă cele mai multe instalaţii piscicole au fost ferite de algele aducătoare de moarte întrucât piscicultorii au remorcat ţarcurile piscicole la loc sigur, în fiorduri. Unii i-au dat acestui dezastru provocat de alge numele de „Cernobâlul maritim“, iar experţii au fost de părere că poluarea tot mai mare a constituit un factor care a contribuit probabil la creşterea excesivă a masei de alge.

Ţarcurile piscicole marine sunt expuse tuturor capriciilor vremii, trebuind să înfrunte gheaţa, valurile înfuriate şi furtunile. Când o instalaţie piscicolă se rupe, iar peştii scapă, piscicultorul pierde bunuri de valoare. Mai mult, peştii scăpaţi din ţarcuri pot răspândi boli în rândul peştilor aflaţi în libertate, fapt care a constituit o problemă serioasă. De asemenea, peştii scăpaţi vor concura cu peştii aflaţi în libertate pentru hrană şi pentru locurile de depunere a icrelor, motiv pentru care există teama că aceasta ar putea avea o influenţă negativă asupra populaţiei de peşte din zonă.

De aceea, este deplin acceptat faptul că instalaţiile piscicole marine trebuie să prezinte o siguranţă mai mare, pentru a se evita astfel de pierderi. S-au făcut progrese şi în această privinţă. Aquaculture in Norway susţine că în ultimii ani „[s-a realizat] un mare progres în privinţa construirii unor instalaţii piscicole care să poată înfrunta condiţii meteo nefavorabile“.

Rezolvarea problemei bolilor

Orice lucru care nu corespunde modului de vieţuire al peştilor sau care deviază de la mediul lor natural le provoacă stres, iar aceasta produce daune sistemului lor imunitar. O combinaţie de factori precum densitatea mare de peşti, hrănirea lor intensivă, acumularea de materie organică şi creşterile sporite de diferiţi agenţi patogeni au generat mult mai multe probleme provocate de îmbolnăviri în cazul peştilor de crescătorie decât în cazul celor aflaţi în libertate. Acest lucru a provocat mari pierderi industriei.

Într-adevăr, multe dintre aceste boli ale peştilor ar putea fi tratate, de exemplu, cu antibiotice, însă folosirea îndelungată a antibioticelor degradează mediul înconjurător, îndeosebi fiindcă dă naştere unor bacterii rezistente, făcând astfel necesară crearea unor medicamente noi. Pe de altă parte, medicamentele pot slăbi rezistenţa peştilor făcându-i mai vulnerabili la alte boli. Bineînţeles, piscicultorii au căutat să iasă din acest cerc vicios.b

Vechea zicală care spune că mai uşor e a preveni decât a lecui se aplică deci şi în piscicultură. S-au depus mari eforturi pentru dobândirea unei cunoştinţe mai vaste referitoare la modul în care poate fi sporită capacitatea de apărare naturală a peştilor. Acest studiu este orientat spre domenii cum ar fi: optimizarea hrănirii, a mediului de creştere şi a programelor de lucru, obţinerea unui soi de peşte foarte rezistent la boli şi producerea unor vaccinuri eficiente şi a unor metode de vaccinare. Această muncă a dat rezultate şi se pare că industria piscicolă a reuşit să iasă victorioasă în lupta împotriva bolii.

O industrie în dezvoltare

Acvacultura este un exemplu tipic de industrie specifică anumitor regiuni, de mare importanţă pentru numeroase aşezăminte de coastă. O dată înfiinţată, industria acvaculturii a luat un mare avânt. În 1990, producţia mondială a atins o valoare de peste 23 de miliarde de dolari. Norvegia furnizează peste jumătate din producţia mondială de somon atlantic, exportându-l în peste 90 de ţări din întreaga lume.

Deşi somonul atlantic a constituit până în prezent principalul produs obţinut prin creşterea peştelui în mări, pe piaţă există deja cantităţi limitate de cod şi de peşte de mare. Industria acvaculturii speră să furnizeze, pe tot parcursul anului, o rezervă suficientă de peşte proaspăt, de calitate.

Este regretabil că oamenii s-au lăsat deseori conduşi de lăcomie, iar uneori acest fapt s-a simţit în industria acvaculturii. În unele cazuri, preocupările legate de mediul înconjurător au fost dominate de dorinţa de câştig rapid. Acvacultorii cu astfel de concepţii trebuie să afle că natura se poate întoarce repede împotriva lor; ei trebuie să înţeleagă că ocrotirea mediului înconjurător este spre binele lor. Mai devreme sau mai târziu, se va adeveri faptul că este înţelept ca administrarea resurselor pământului să se facă în acord cu scopul iniţial al Creatorului — în armonie cu natura şi complexele ei ecosisteme.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Peştii sunt ţinuţi în ţarcuri plutitoare marine.

Femelele sunt mulse de icre.

Când peştii ajung la mărimea corespunzătoare, ei sunt prinşi şi prelucraţi.

[Provenienţa fotografiilor]

Fotografii: Vidar Vassvik/Norwegian Seafood Export Council