Găsesc mângâiere în „valea umbrei morţii“

Relatare de Barbara Schweizer

Uneori, când lucrurile mergeau bine, viaţa mea era asemenea unor înviorătoare „păşuni verzi“. Dar am văzut şi ce înseamnă să treci prin „valea umbrei morţii“. Totuşi, am certitudinea că, întrucât Iehova este Păstorul nostru, putem face faţă oricărei situaţii care s-ar ivi. — Psalmul 23:​1–4.

ÎN 1993, când atât eu, cât şi soţul meu ne apropiam de vârsta de 70 de ani, ne-am hotărât să ne urcăm la bordul unei noi aventuri: să slujim acolo unde era nevoie mai mare de învăţători ai Bibliei, şi anume în Ecuador. Deşi americani de origine, amândoi vorbeam spaniola şi nu aveam obligaţii financiare. Întrucât ştiam că „pescuitul de oameni“ era productiv în Ecuador, ne-am hotărât să ne aruncăm năvoadele în acele ape bogate. — Matei 4:19.

După ce am petrecut câteva zile minunate la Filiala din Ecuador a Societăţii Watchtower, am mers în staţia de autobuz din Guayaquil, dornici să călătorim spre Machala, unul dintre oraşele în care era o nevoie specială de predicatori. Totuşi, în timp ce aşteptam autobuzul, soţului meu, Fred, i s-a făcut dintr-o dată rău, aşadar am decis să ne amânăm călătoria. Am  mers până la o cabină telefonică pentru a lua câteva măsuri ca să ne întoarcem la filială, timp în care Fred a şezut lângă bagaje. Câteva minute mai târziu, când m-am întors, soţul meu dispăruse!

Nu  l-am mai văzut pe Fred în viaţă. Acolo, în staţia de autobuz, în timpul scurtei mele absenţe, el suferise un infarct grav. În timp ce îl căutam disperată, un funcţionar de la staţia de autobuz s-a apropiat şi mi-a spus că Fred fusese dus la spital. Când am ajuns la spital, am aflat că murise deja.

Dintr-o dată m-am trezit singură într-o ţară străină, fără locuinţă şi fără soţ care să-mi ofere sprijin. Spun „sprijin“ deoarece Fred întotdeauna a luat iniţiativa şi a organizat totul pentru amândoi. Eu nu am o personalitate puternică, aşadar eram bucuroasă că lua el iniţiativa. Dar acum trebuia să iau decizii, să-mi organizez viaţa şi, în acelaşi timp, să înfrunt durerea. Era un sentiment devastator — de parcă fusesem cufundată într-o „vale a umbrei morţii“. Aveam să reuşesc vreodată să mă descurc singură?

Am  învăţat adevărul şi ne-am simplificat viaţa

Înainte de a ne cunoaşte, atât eu, cât şi Fred mai fuseserăm căsătoriţi odată şi divorţaserăm. Prietenia noastră a devenit foarte strânsă, aşadar ne-am hotărât să ne căsătorim. Figuram în registrele bisericii din Seattle (Washington, S.U.A.). Dar religia nu a fost un lucru important în viaţa noastră până în momentul în care a sunat la uşa noastră Jamie, o încântătoare pionieră tânără (predicatoare cu timp integral). Era atât de atrăgătoare, încât am acceptat oferta ei de a studia Biblia cu mine.

Întrucât a început să fie interesat şi Fred, au preluat studiul părinţii lui Jamie, iar după un an, în 1968, ne-am botezat amândoi. Încă de la început am fost dornici să punem interesele Regatului lui Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră (Matei 6:33). Lorne şi Rudi Knust, cuplul care a studiat Biblia cu noi, ne-au dat un veritabil exemplu în această privinţă. Nu  după mult timp de la botezul nostru, ei s-au mutat într-un oraş de pe coasta estică a Statelor Unite ca să slujească acolo unde era nevoia mai mare. Acest lucru a semănat o sămânţă în inima noastră.

Dar mai exista un motiv pentru care ne gândeam să ne mutăm. Fred era directorul unui mare magazin universal. Munca lui era foarte extenuantă, iar el şi-a dat seama că o schimbare de domiciliu i-ar permite să-şi simplifice viaţa şi să acorde mai multă atenţie adevărului şi celor doi copii ai noştri. Eu aveam o fiică şi din prima căsnicie, care acum era căsătorită, şi atât ea, cât şi soţul ei acceptaseră adevărul, aşadar ne-a fost destul de greu să ne mutăm din Seattle. Totuşi, ei au înţeles motivele noastre şi ne-au sprijinit în hotărârea pe care o luaserăm.

Prin urmare, în 1973 ne-am mutat în Spania, o ţară în care la vremea aceea era o mare nevoie de predicatori ai veştii bune şi de fraţi care să preia conducerea. Fred calculase că dacă mâncam cumpătat, economiile ne erau suficiente pentru cheltuielile pe care le făceam în Spania şi puteam astfel să dedicăm mai mult timp ministerului. Aşa am şi făcut. Nu  după mult timp, Fred a început să slujească în calitate de bătrân, iar în 1983 am început amândoi serviciul de pionier.

Am  slujit în Spania 20 de ani, timp în care am învăţat limba şi ne-am bucurat de multe experienţe frumoase. Am  predicat deseori împreună cu Fred şi am studiat cu cupluri căsătorite, dintre care multe sunt acum Martori botezaţi. După ce am petrecut câţiva ani în Spania, cei doi copii ai noştri mai tineri, Heidi şi Mike, au început şi ei serviciul de pionier. Cu toate că aveam puţine lucruri materiale, aceasta a fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Duceam o viaţă simplă. Petreceam mult timp împreună ca familie şi, asemenea uleiului văduvei din relatarea biblică, economiile noastre administrate cu grijă nu se terminau niciodată. — 1 Împăraţi 17:14–16.

Ne mutăm din nou într-o altă ţară

În 1992 am început să ne gândim din nou să ne mutăm. Copiii noştri crescuseră, iar nevoia de predicatori în Spania nu mai era atât de mare ca înainte. Cunoşteam un misionar care slujise în Ecuador, iar el ne-a vorbit despre nevoia stringentă de pionieri şi bătrâni în această ţară. Eram oare prea înaintaţi în vârstă ca să ne mai gândim la faptul de a ne muta într-o altă ţară? Noi nu eram de această părere, întrucât amândoi ne bucuram de o sănătate bună şi iubeam lucrarea de predicare. Aşadar am luat legătura cu Filiala din Ecuador şi am început să ne facem planuri. De fapt, fiica mea Heidi şi soţul ei, Juan Manuel, care slujeau în nordul Spaniei, erau şi ei dornici să ni se alăture.

În cele din urmă, în februarie 1993, ne rezolvaserăm toate treburile şi ajunseserăm în noua noastră ţară. Eram amândoi entuziasmaţi la perspectiva de a face pionierat în Ecuador, unde erau atât de mulţi oameni dornici să studieze Biblia. După ce la filială ni s-a făcut o primire călduroasă, ne-am planificat să vizităm mai multe oraşe care ne-au fost recomandate drept oraşe în care era o nevoie specială. Dar apoi, soţul meu a murit.

În „valea umbrei morţii“

La început am fost şocată, iar după aceea m-a cuprins o neîncredere cumplită. Fred a fost foarte rar bolnav. Ce trebuia să fac? Unde trebuia să merg? Efectiv nu puteam gândi.

În acele momente foarte grele din viaţa mea am fost binecuvântată cu sprijinul plin de compasiune al fraţilor şi surorilor spirituale, dintre care majoritatea nu mă cunoşteau bine. Fraţii de la filială au fost foarte amabili şi s-au îngrijit de toate lucrurile, inclusiv de înmormântare. Îmi aduc aminte în special de iubirea de care au dat dovadă fratele şi sora Bonno. Ei au făcut tot posibilul să nu fiu niciodată singură, iar Edith Bonno chiar a dormit cu mine în cameră mai multe nopţi la rând ca să nu mă simt singură. De fapt, întreaga familie Betel a arătat o mare iubire şi consideraţie, încât mă simţeam de parcă aş fi fost înfăşurată într-o pătură caldă de iubire.

În decurs de câteva zile au sosit şi cei trei copii ai mei, iar sprijinul lor a fost inestimabil. Totuşi, chiar dacă pe parcursul zilei eram înconjurată de mulţi oameni iubitori, nopţile erau lungi şi grele. Atunci am simţit sprijinul lui Iehova. Ori de câte ori eram învăluită de o tristeţe copleşitoare, mă adresam lui Iehova în rugăciune, iar el mă mângâia.

După înmormântare m-am întrebat: „Ce trebuia să fac cu viaţa mea?“ Doream să stau în Ecuador, deoarece aceasta a fost hotărârea noastră, a amândurora, dar simţeam că nu puteam să rămân singură fără sprijinul familiei. Aşadar, Heidi şi Juan Manuel, care îşi planificaseră să se mute în Ecuador în viitorul apropiat, şi-au modificat planurile, astfel încât să se mute imediat şi să putem sluji împreună.

În decurs de o lună, am găsit o casă în Loja, unul dintre oraşele pe care ni le recomandase Filiala. La scurt timp după aceea eram ocupată cu organizarea, cu stabilirea într-o nouă locuinţă şi cu faptul de a începe să predic într-o nouă ţară. Toate aceste activităţi mi-au alinat întrucâtva durerea. Mai mult decât atât, puteam plânge împreună cu fiica mea, care fusese foarte apropiată de Fred, iar acest lucru m-a ajutat să mă descarc.

Totuşi, după câteva luni, abia după ce intrasem în noua rutină, sentimentul pierderii îngrozitoare pe care o suferisem a devenit şi mai intens. Mi-am dat seama că nu mă puteam gândi la momentele fericite pe care le petrecusem împreună cu Fred, deoarece acest lucru mă întrista foarte mult. Mi-am înăbuşit trecutul şi trăiam de la o zi la alta, incapabilă să mă gândesc prea mult la viitor. Dar am încercat să-mi umplu fiecare zi cu o activitate plină de sens, în special cu lucrarea de predicare. Acesta a fost lucrul care m-a ajutat că supravieţuiesc.

Întotdeauna mi-a plăcut să predic şi să predau adevărul biblic, iar în Ecuador oamenii erau atât de receptivi, încât această lucrare era o adevărată plăcere. Într-una din primele ocazii în care am mers din casă în casă, am întâlnit o tânără căsătorită care mi-a spus: „Da, aş dori să învăţ mai multe despre Biblie!“ Cu ea am început primul studiu biblic în Ecuador. Această experienţă mi-a captat atenţia şi m-a împiedicat să mă gândesc prea mult la suferinţa mea. Iehova mi-a binecuvântat din abundenţă activitatea de predicare. Se părea că, ori de câte ori mergeam în lucrarea de predicare a veştii bune, aveam câte o experienţă frumoasă.

Fără îndoială, faptul că am continuat să slujesc ca pionieră a fost o binecuvântare. Serviciul de pionier era o datorie pentru mine şi era ceva pozitiv de care aveam parte în fiecare zi. La scurt timp, conduceam şase studii biblice.

Pentru a ilustra satisfacţia pe care mi-o procură ministerul, permiteţi-mi să menţionez o doamnă de vârstă mijlocie, care a manifestat de curând o mare apreciere faţă de ceea ce învaţă Biblia. Când îi arăt o dovadă biblică, ea vrea mai întâi să o înţeleagă în profunzime, iar apoi este dornică să pună în practică sfatul pe care îl conţine aceasta. Cu toate că în trecut a dus o viaţă imorală, de curând ea a respins cu fermitate un bărbat care i-a propus să trăiască cu el. Ea mi-a spus cât de fericită era că a stat ferm de partea normelor scripturale, întrucât acum se bucură de o pace a minţii de care nu a avut parte niciodată înainte. Asemenea studii biblice îmi înviorează inima şi mă fac să mă simt folositoare.

Îmi păstrez bucuria

Deşi lucrarea de facere de discipoli îmi aduce multă bucurie, durerea mea nu a dispărut uşor. În cazul meu, durerea apare şi dispare. Fiica mea şi ginerele meu mi-au acordat un sprijin extraordinar, dar uneori când îi văd petrecând împreună momente deosebite, durerea pierderii soţului meu este şi mai intensă. Îmi este foarte dor de soţul meu, nu numai pentru că am fost atât de apropiaţi, ci şi pentru că am depins de el în atât de multe lucruri. Sunt momente în care, din cauză că nu mai pot vorbi cu el, că nu-i mai pot cere sfatul sau că nu-i mai pot împărtăşi experienţele din serviciul de teren, sunt copleşită de sentimente de tristeţe şi de deşertăciune foarte greu de înfruntat.

Ce anume mă ajută în asemenea momente? Mă rog cu ardoare lui Iehova şi îi cer să mă ajute să mă gândesc la altceva, la ceva pozitiv (Filipeni 4:6–8). Iar el într-adevăr mă ajută. Acum, după ce au trecut câţiva ani, pot să vorbesc despre vremurile bune pe care le-am petrecut împreună cu Fred. Este evident, aşadar, faptul că, încetul cu încetul, vindecarea îşi face apariţia. Asemenea psalmistului David, mă simt de parcă aş fi trecut prin „valea umbrei morţii“. Dar Iehova a fost întotdeauna alături de mine ca să mă mângâie, iar fraţii fideli m-au îndreptat cu bunăvoinţă în direcţia corectă.

Lecţii pe care le-am învăţat

Ştiind că întotdeauna Fred era cel care lua iniţiativa, nu m-am gândit niciodată că aş putea fi vreodată în stare să merg înainte şi să îmi asum singură anumite răspunderi. Dar, cu ajutorul lui Iehova, al familiei şi al fraţilor, m-am descurcat. Acum am mai multă încredere în mine şi sunt mai puternică din punct de vedere spiritual decât înainte. Mă adresez lui Iehova în rugăciune mai des ca înainte şi învăţ să iau singură decizii.

Sunt atât de fericită că eu şi Fred am petrecut cei 20 de ani în Spania, slujind acolo unde era mai mare nevoia. În acest sistem de lucruri niciodată nu ştim ce ne aduce ziua de mâine, aşadar cred că este foarte important să facem tot ce putem pentru Iehova şi pentru familia noastră atât timp cât avem această posibilitate. Acei ani ne-au îmbogăţit mult viaţa şi căsnicia şi sunt convinsă că m-au pregătit să înfrunt pierderea soţului meu. Întrucât pionieratul făcea deja parte din viaţa mea încă dinainte de moartea lui Fred, acesta mi-a dat un sens vieţii când mă luptam să revin la realitatea că eram văduvă.

Când a murit Fred, mi se părea că se sfârşise şi viaţa mea. Bineînţeles, nu aşa stăteau lucrurile. Aveam mult de lucru în serviciul lui Iehova şi existau multe persoane pe care trebuia să le ajut. Cum puteam să renunţ, fiind înconjurată de atât de mulţi oameni care aveau nevoie de ajutorul meu? Am  tras foloase din faptul de a-i ajuta pe alţii, aşa cum a spus Isus (Faptele 20:35). Experienţele în serviciul de teren erau ceva ce aşteptam cu nerăbdare, ceva pentru care mă pregăteam.

Cu câteva zile în urmă, am fost cuprinsă din nou de acelaşi sentiment de singurătate. Dar când am plecat să ţin un studiu biblic, mi-am recăpătat imediat buna dispoziţie. După două ore m-am întors acasă satisfăcută şi încurajată. Aşa cum a spus psalmistul, uneori „semănăm cu lacrimi“, dar apoi Iehova ne binecuvântează eforturile şi „secerăm cu bucurie“. — Psalmul 126:​5, 6.

Nu  cu mult timp în urmă, din cauza tensiunii arteriale ridicate, a trebuit să-mi modific puţin programul, iar acum sunt pionieră auxiliară permanentă. Deşi nu cred că în acest sistem voi reuşi să înving complet durerea pierderii soţului meu, totuşi duc o viaţă care îmi aduce satisfacţii. De asemenea, faptul că toţi cei trei copii ai mei sunt în serviciul cu timp integral îmi procură bucurie. Mai presus de toate, aştept cu nerăbdare momentul în care mă voi reîntâlni cu Fred în lumea nouă. Sunt sigură că va fi încântat să afle despre lucrarea pe care am făcut-o în Ecuador, şi anume că planurile noastre au dat roade.

Îl rog pe Iehova să mă ajute în continuare să trăiesc la înălţimea cuvintelor psalmistului: „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa DOMNULUI zile îndelungate“. — Psalmul 23:6.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În minister în San Lucas (Loja, Ecuador)