Ceva mai bun decât faima lumii

La câţiva ani după ce am ajuns un sculptor renumit în Europa, un alt artist mi-a spus pe un ton acuzator: „Ai abandonat arta!“ Înainte de a vă explica motivul pentru care artistul respectiv a făcut această acuzaţie, permiteţi-mi să vă povestesc cum am devenit sculptor.

ÎN AURISINA, satul în care am văzut lumina zilei, majoritatea bărbaţilor lucrau într-o veche carieră de piatră. Satul Aurisina este situat în nordul Italiei, lângă Trieste, aproape de graniţa cu fosta Iugoslavie. La vârsta de 15 ani am început să lucrez şi eu în cariera de piatră din sat. Aceasta se întâmpla în anul 1939, anul izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Faptul de a lucra cu piatra a trezit în mine dorinţa de a deveni un sculptor faimos. Un alt lucru pe care mi-l doream era acela de a nu muri niciodată. Însă ambele dorinţe mi se păreau irealizabile.

La sfârşitul războiului, în 1945, m-am mutat la Roma, la sora mea mai mare. Speram ca acolo să mă înscriu la Academia de Arte. Cât de mult m-am bucurat când dorinţa mea a devenit realitate şi am fost admis să studiez trei ani! Studiile mele erau finanţate de diferite organizaţii caritabile.

Foame spirituală

Pe lângă aceasta, am căutat să-mi potolesc foamea spirituală participând la diferite servicii religioase, inclusiv la cele ale Armatei Salvării şi ale valdenzilor. Chiar am urmat cursurile unei universităţi iezuite, iar o dată am asistat la un seminar de trei zile ţinut de un episcop. În timpul acestui curs nu ni s-a permis să conversăm între noi, ci a trebuit să ne dedicăm rugăciunii, meditaţiei, confesiunii şi temelor prezentate de episcop.

După aceea, mi-am dat seama că credinţa nu îmi fusese întărită. „De ce nu am o credinţă puternică?“, l-am întrebat pe episcop.

„Credinţa în Dumnezeu este un dar“, mi-a răspuns episcopul, „pe care îl dă cui vrea el“. Răspunsul lui m-a dezamăgit atât de mult, încât am încetat să-l mai caut pe Dumnezeu şi am început să mă dedic exclusiv studierii artelor.

Câştig faimă internaţională

După terminarea şcolii, în 1948, am primit o bursă de un an la Academia de Arte din Viena. Am absolvit Academia anul următor şi am acceptat o bursă de un an ca să-mi continuu studiile la Ljubljana, Slovenia (în fosta Iugoslavie). Obiectivul meu era să ajung la Paris, centrul artelor frumoase.

Totuşi, în 1951 mi s-a ivit ocazia de a lucra la Stockholm, în Suedia. M-am mutat acolo, cu intenţia de a-mi strânge bani cu care să-mi fac o carieră artistică la Paris. Însă, după aceea, am întâlnit-o pe Micky, cu care m-am căsătorit în 1952, şi astfel ne-am stabilit la Stockholm. Am găsit de lucru într-un mic atelier, unde am făcut câteva sculpturi în piatră, marmură şi granit. Câteva dintre acestea sunt expuse la Millesgarden, un parc cu muzeu din oraşul Lidingö, de lângă Stockholm.

La Roma învăţasem o veche metodă de turnare a obiectelor de bronz — metoda pierderii de ceară —, pe care am predat-o la Şcoala Populară de Artă şi la Academia de Arte din Stockholm. Mai târziu mi s-a permis să lucrez la o turnătorie de bronz care aparţinea Muzeului Skansen, un muzeu în aer liber, din Stockholm. Acolo, de multe ori în faţa publicului, făceam sculpturi în bronz sau plumb. De asemenea, mi s-a cerut să restaurez sculpturi antice aparţinând regelui Suediei, Gustav VI. Acestea sunt expuse în prezent la Palatul Regal, precum şi la castelul Drottningholm, din Stockholm.

Între anii 1954 şi 1960, operele mele au fost lăudate de presă şi de criticii de artă. Multe dintre sculpturile mele sunt expuse în marile oraşe europene, printre care Stockholm, Roma, Ljubljana, Viena, Zagreb şi Belgrad. La Belgrad, mareşalul Tito a cumpărat câteva dintre sculpturile mele pentru colecţia personală. De asemenea, opera mea este reprezentată la Galeria Modernă din Roma printr-un tors mare de femeie, sculptat în granit, iar câteva dintre obiectele de artă făcute de mine se găsesc la Muzeul Albertina din Viena. Muzeul Modern din Stockholm are una dintre sculpturile făcute de mine în bronz şi plumb, iar la Galeriile Moderne din Ljubljana se găseşte o sculptură în bronz.

Din nou mă interesează religia

La câţiva ani de la căsătoria noastră, Micky a sesizat că mă interesa din nou religia. Continuam să mă întreb: „Unde este credinţa pentru care primii creştini au fost dispuşi să moară?“ Apoi am început să asist din nou la serviciile religioase, cum ar fi cele ţinute de penticostali şi adventişti. Am studiat chiar şi islamismul şi budismul.

În 1959, înainte de a asista la o expoziţie de artă prezentată la Milano, am mers pentru câteva zile în vizită în Aurisina, satul meu natal. De la săteni am auzit de un bărbat despre care mi-au spus că ştia multe lucruri din Biblie. Acest bărbat era Martor al lui Iehova. Când mi s-a ivit prilejul de a vorbi cu el, acesta mi-a arătat din Biblie lucruri despre care nu auzisem niciodată. Aşa am aflat că omul este un suflet — nu că are un suflet separat de corp — şi că sufletul uman este muritor, nu nemuritor, cum învăţau alte religii. — Geneza 2:7; Ezechiel 18:4.

Apoi, bărbatul respectiv mi-a mai arătat că scopul pentru care Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva nu a fost acela de a muri, ci de a trăi pentru totdeauna, în fericire, pe pământ. Prima pereche de oameni au murit din cauză că au fost neascultători (Geneza 1:28; 2:15–17). Am aflat, de asemenea, că, prin oferirea Fiului său ca jertfă, Dumnezeu a furnizat mijlocul prin care oamenii să se poată bucura de perspectiva unei vieţi eterne, perspectivă care a fost pierdută din cauza neascultării lui Adam (Ioan 3:16). Am fost foarte bucuros când am aflat toate aceste lucruri! — Psalmul 37:29; Apocalipsa 21:3, 4.

Un punct de cotitură

La scurt timp după toate acestea, Micky împreună cu mine ne-am întors în Suedia, unde am încercat să-i găsim pe Martorii lui Iehova. Dar nu am reuşit nicicum să le aflăm adresa. După câteva zile însă, la uşa noastră au sunat chiar ei! Am început să citesc literatura pe care mi-au lăsat-o şi, după puţin timp, eram convins că aceasta conţinea adevărul. Totuşi, doream să mă conving că opinia mea era corectă discutând cu un vechi prieten, un arhiepiscop catolic, cu care mă împrietenisem în timpul studiilor pe care le urmasem la Roma la sfârşitul anilor ’40. Astfel, în ianuarie 1961 m-am dus să-i fac acestuia o vizită.

Pe atunci prietenul meu supraveghea activitatea misionarilor catolici din lumea întreagă. Ce surpriză mă aştepta! Am rămas surprins când am văzut că arhiepiscopului îi lipseau chiar şi cele mai elementare cunoştinţe biblice. Când am vorbit despre ceea ce se întâmplă după moarte, el mi-a spus: „Ceea ce credem noi acum se pare că este exact contrariul“. Iar când am discutat despre afirmaţia apostolului Petru privitoare la promisiunea biblică despre „ceruri noi şi un pământ nou“, nu ştia sigur la ce se referă această promisiune. — 2 Petru 3:13; Isaia 65:17–25.

După ce m-am întors la Stockholm, am început să studiez Biblia cu regularitate cu unul dintre Martorii lui Iehova cu care ne împrieteniserăm eu şi soţia mea. Eram bucuros că pe Micky o interesa tot mai mult studiul. În cele din urmă, în data de 26 februarie 1961 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă, iar Micky s-a botezat anul următor.

Îmi schimb locul de muncă

În 1956 ni s-a născut o fetiţă, iar în 1961 un băieţel. Întrucât acum trebuia să întreţin o familie, aveam nevoie de un loc de muncă sigur. Am acceptat cu bucurie invitaţia de a construi un monument mare în satul meu natal. Acesta era ridicat în memoria partizanilor care muriseră în cel de-al doilea război mondial. Monumentul ar fi fost pentru mine un proiect rentabil. Însă, după ce am luat în considerare câţiva factori — inclusiv acela că timp de câteva luni trebuia să fiu departe de familie şi de congregaţia creştină şi că trebuia să locuiesc într-o ţară în care comunismul câştiga teren şi unde era uşor să pierd din vedere interesele spirituale —, am refuzat oferta.

O altă ofertă de serviciu mi-a ridicat o problemă de conştiinţă. Mi s-a cerut să fac un ornament mare pentru un crematoriu nou din Suedia. După ce l-am terminat, am fost invitat la inaugurare. Însă, după ce am aflat că episcopul din Stockholm urma să dezvelească opera mea la inaugurare, am decis să nu particip la ceremonie împreună cu aceşti oameni ale căror învăţături şi obiceiuri sunt în contradicţie evidentă cu Cuvântul lui Dumnezeu. — 2 Corinteni 6:14–18.

Din cauză că meseria de sculptor nu-mi garanta un loc de muncă stabil, a început să-mi fie dificil să mă îngrijesc în mod corespunzător de necesităţile materiale ale familiei (1 Timotei 5:8). Am reflectat sub rugăciune la modul în care mă puteam ocupa de cele necesare existenţei. Apoi a venit la mine un arhitect cu macheta unei clădiri proiectate de el. Mi-a cerut să fotografiez macheta. Fiindcă ştiam bine să fac fotografii — dobândisem experienţă de când îmi fotografiam sculpturile —, am acceptat cu bucurie slujba. În toţi anii care s-au scurs, în Suedia s-a construit mult, şi deci erau de fotografiat multe machete. Astfel am ajuns să lucrez pentru mulţi arhitecţi şi, totodată, să mă pot îngriji de familie într-un mod corespunzător.

Tot în acest timp am vizitat Institutul Cultural Italian din Stockholm cu scopul de a depune mărturie despre vestea bună a Regatului lui Dumnezeu (Matei 24:14). Îl cunoşteam pe directorul Institutului, şi astfel am reuşit să discut cu el. După ce a aflat că nu mai lucram ca sculptor, a exclamat: „Ai abandonat arta!“ I-am explicat că am unele obligaţii mai importante faţă de Dumnezeu şi faţă de familie.

Trebuie să recunosc că, pentru un timp, arta a fost cel mai important lucru din viaţa mea. Însă după aceea am ajuns să-mi dau seama că, pentru mine, faptul de a-mi continua cariera era ca şi cum încercam să slujesc la doi stăpâni (Matei 6:24). Eram convins că cel mai important lucru pe care îl puteam face era să predic vestea bună a Regatului lui Dumnezeu. De aceea am decis să renunţ la cariera de sculptor, iar Iehova Dumnezeu mi-a binecuvântat decizia într-un mod minunat. — Maleahi 3:10.

Privilegiile serviciului creştin

La începutul anilor ‘70, mulţi dintre cei care emigraseră din sudul şi din estul Europei în Suedia începuseră să manifeste interes faţă de adevărul Bibliei. Astfel, începând din 1973, am avut privilegiul de a studia Biblia cu imigranţi care cunoşteau italiana, spaniola sau sârbo-croata, ceea ce mi-a dat posibilitatea să particip la formarea unor noi congregaţii sau a unor noi grupe de studiu în aceste limbi. Am primit sarcina de a mă ocupa de organizarea unor congrese creştine ţinute în limba italiană şi de a regiza dramele biblice de la aceste congrese. Uneori am avut privilegiul de a le sluji congregaţiilor din Suedia ca supraveghetor itinerant.

Faptul de a contribui la organizarea congreselor de limbă italiană din Suedia mi-a dat posibilitatea de a intra în legătură cu Filiala Societăţii Watch Tower din Roma. Fraţii italieni mi-au spus că în Italia era o mare nevoie de bătrâni de congregaţie datorită amplorii uriaşe pe care o luase lucrarea de predicare acolo. Astfel, în 1987, Micky şi cu mine ne-am mutat în Liguria, lângă Genova (Italia). Copiii noştri erau deja mari şi se puteau întreţine singuri. Am petrecut în Italia doi ani minunaţi, în care am contribuit la formarea unei noi congregaţii în Liguria. Am trăit din plin adevărul cuvintelor din Proverbele 10:22, unde se spune: „Binecuvântarea DOMNULUI îmbogăţeşte“.

Deseori eu şi Micky încercăm să ne amintim de toate binecuvântările pe care le-am primit din partea lui Iehova, iar lista se face foarte lungă. Pe lângă faptul că am luat parte la formarea de noi congregaţii, am putut ajuta mulţi oameni, inclusiv pe copiii noştri, să se dedice, să se boteze şi apoi să devină creştini maturi. Nu regret că am decis să renunţ la o viaţă faimoasă ca sculptor, întrucât, în schimb, am ales o carieră mult mai satisfăcătoare, aceea de a-i sluji lui Iehova, Dumnezeul nostru iubitor. Graţie lui Iehova, eu şi cei dragi ai mei avem speranţa fermă a unei vieţi eterne. — Relatată de Celo Pertot.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

În 1955, în timp ce lucram la o sculptură

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Împreună cu soţia mea