Acum sunt fericită că trăiesc!

„Ştii că vei muri, nu-i aşa?“, a întrebat doctorul. În mod paradoxal, în două ocazii anterioare moartea ar fi fost o uşurare binevenită pentru mine. Nu însă şi de data aceasta. Să vă explic de ce.

AM CRESCUT într-o suburbie a Long Island-ului, New York, unde tatăl meu era un faimos pilot de curse automobilistice. Era un perfecţionist căruia îi plăceau competiţiile. Era, de asemenea, imprevizibil şi foarte greu de mulţumit. Mama, în schimb, era o femeie blajină şi tăcută, căreia îi era atât de frică de cursele la care participa tata, încât nu se putea duce să-l vadă concurând.

Fratele meu şi cu mine am învăţat de mici să nu ne facem prea tare simţită prezenţa când tata era acasă, lucru pe care mama îl învăţase deja. Dar asta ne-a costat. Toţi trăiam cu frică de tata. Personal, lucrul acesta m-a afectat atât de mult, încât niciodată nu credeam că voi fi în stare să fac bine un lucru. Respectul de sine mi-a scăzut şi mai mult când, la începutul adolescenţei, am fost molestată sexual de un „prieten“ de familie. Nereuşind să-mi înving sentimentele, am încercat să mă sinucid. Atunci a fost pentru prima dată când am considerat că moartea este o uşurare binevenită.

Mă simţeam fără valoare şi neiubită şi am început să am tulburări de nutriţie, boală frecvent întâlnită la femeile tinere, cu un respect de sine scăzut. Am început să duc o viaţă de căutări după senzaţii tari — o viaţă din care nu lipseau substanţele ce creează dependenţă, fornicaţia şi avorturile —, „căutând iubirea în toate locurile greşite“, aşa cum spune un vers dintr-un cântec. Participam la cursele de motociclete şi de automobile şi la scufundări, iar periodic făceam călătorii la Las Vegas ca să joc jocuri de noroc. De asemenea, căutam sfaturi la o ghicitoare şi foloseam planşeta Ouija ca să mă amuz, fără să-mi dau seama de pericolele spiritismului. — Deuteronomul 18:10–12.

Mai mult chiar, în căutarea de senzaţii tari m-am lăsat antrenată în activităţi ilegale, cum ar fi vinderea de droguri şi furatul din magazine. Căutările mele după iubire şi apreciere au dus şi la un şir lung de prieteni şi logodnici. Toate acestea la un loc m-au determinat să duc o viaţă mult mai periculoasă decât mi-am închipuit.

Într-o noapte, după ce am consumat în refugiul unei piste de la cursele de automobil un amestec de alcool şi droguri, i-am permis în mod nesăbuit prietenului meu să mă conducă acasă cu maşina. În timp ce şedeam pe scaunul din faţă, mi-am pierdut cunoştinţa, fapt care, evident, i s-a întâmplat şi prietenului meu. M-am trezit în urma unei zdruncinături generate de o coliziune. Am fost internată în spital cu multe răni, dar, în cele din urmă, mi-am revenit şi nu am rămas decât cu unele leziuni la genunchiul drept.

Doresc ceva mai bun

Deşi nu puneam mare preţ pe viaţa mea, eram foarte preocupată de ocrotirea şi de drepturile copiilor şi ale animalelor, precum şi de protecţia mediului înconjurător. Tânjeam după o lume mai bună şi, în străduinţa de a face ceva în acest sens, activam în numeroase organizaţii. Dorinţa pentru o lume mai bună a fost cea care m-a făcut să mă simt atrasă la început de lucrurile pe care mi le-a spus o colegă de muncă, Martoră a lui Iehova. Ea se referea cu năduf la „sistemul ăsta“ ori de câte ori lucrurile nu mergeau bine la locul de muncă. Când am întrebat-o ce înseamnă asta, mi-a spus că, în curând, în viaţă nu vor mai exista nici un fel de griji. Fiindcă îmi respectam foarte mult colega, am ascultat-o cu interes.

Din nefericire, am pierdut legătura cu ea, dar nu am uitat niciodată lucrurile pe care mi le-a spus. Mi-am dat seama că, într-o bună zi, va trebui să fac mari schimbări cu privire la modul meu de viaţă dacă doream să-i fiu plăcută lui Dumnezeu. Însă nu eram pregătită pentru aşa ceva. Totuşi, fiecărui posibil partener conjugal îi spuneam că într-o bună zi voi deveni Martoră a lui Iehova şi că, dacă nu-i place lucrul acesta, acum era momentul să ne despărţim.

Ca urmare, ultimul meu prieten a vrut să ştie mai multe despre lucrurile pe care le învăţasem, spunând că dacă pe mine mă interesa aşa ceva, atunci şi pe el l-ar putea interesa. Astfel, am început să-i căutăm pe Martori. Numai că ne-au găsit ei mai repede, când au venit la uşă. Am început un studiu biblic, dar, în cele din urmă, prietenul meu a decis să întrerupă studiul şi să se întoarcă la soţia lui.

Nu studiam cu prea mare regularitate. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg punctul de vedere al lui Iehova cu privire la sfinţenia vieţii. Însă, odată ce mi-am corectat modul de gândire, mi-am dat seama că este necesar să renunţ la excursiile pentru paraşutism acrobatic şi la fumat. Întrucât acum apreciam mai mult viaţa, eram gata să mă potolesc şi să nu mai risc. În 18 octombrie 1985 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. Nu bănuiam câtuşi de puţin că în curând viaţa îmi va atârna de un fir de păr.

Din nou îmi doresc să mor

Câteva luni mai târziu, în seara de 22 martie 1986, eram în faţa casei şi-mi scoteam din maşină rufele aduse de la spălătorie. Deodată, o maşină care mergea cu viteză m-a lovit şi m-a târât pe o distanţă mai mare de 30 de metri! Şoferul a fugit de la locul accidentului. Deşi m-am lovit la cap, am fost conştientă tot timpul.

Întinsă cu faţa în jos pe o stradă neiluminată, nu puteam face altceva decât să mă gândesc cu groază că voi fi lovită din nou. Aveam nişte dureri îngrozitoare, mai mari decât puteam suporta. De aceea mă rugam într-una la Iehova să mă lase să mor (Iov 14:13). A apărut o femeie care, din fericire, era asistentă medicală. Am rugat-o să-mi îndrepte picioarele, deoarece îmi erau zdrobite. Ea mi le-a îndreptat, după care a rupt o bucată din rochia ei şi mi-a făcut un garou ca să oprească sângerarea la piciorul fracturat. Cizmele mi le-am găsit mult mai încolo, pline de sânge!

Cei care treceau pe acolo, fără să-şi dea seama că eu fusesem pieton, mă tot întrebau unde îmi era maşina. Neştiind cât de departe am fost târâtă, mă credeam încă lângă maşină! Asistentele medicale care au venit la faţa locului au crezut că voi muri. De aceea, au chemat poliţia, întrucât uciderea cuiva într-un accident rutier poate fi o crimă foarte gravă. În cele din urmă, şoferul a fost prins şi arestat. Poliţiştii au înconjurat zona de parcă ar fi fost comisă o crimă, iar maşina mi-a fost reţinută ca dovadă. Pe o parte, au fost smulse ambele uşi ale maşinii.

În faţa unei crize

Între timp, după ce am fost dusă la un spital local de urgenţă, deşi aveam masca pentru oxigen pe faţă, spuneam într-una: „Fără sânge, fără sânge. Sunt Martoră a lui Iehova!“ Ultimul lucru de care îmi amintesc este o foarfecă imensă cu care simţeam că îmi erau tăiate hainele la spate şi echipa de intervenţie pe care o auzeam strigând răstit comenzile.

Când m-am trezit, eram uimită că încă eram vie. Un timp eram conştientă, apoi intram în comă. De fiecare dată când mă trezeam, îi rugam pe membrii familiei mele să ia legătura cu perechea de Martori care studiaseră Biblia cu mine. Familia mea nu era încântată că eu devenisem Martoră, de aceea preferau să „uite“ să-i informeze. Eu însă am insistat, acesta fiind primul lucru de care întrebam de fiecare dată când deschideam ochii. În cele din urmă, insistenţa mea a dat roade şi, într-o zi, când m-am trezit, Martorii cu care studiasem se aflau acolo. Cât de uşurată m-am simţit! Poporul lui Iehova ştia unde mă aflam.

Bucuria însă mi-a fost de scurtă durată, deoarece nivelul de hematii din sânge a început să scadă şi am început să fac febră mare. Oasele piciorului despre care se presupunea că se vor infecta mi-au fost înlocuite cu patru tije metalice. Dar după puţin timp mi-a crescut din nou febra, şi piciorul mi s-a înnegrit. Am făcut cangrenă, aşa că, salvarea vieţii mele depindea de amputarea piciorului.

Presiuni ca să accept sânge

Întrucât nivelul hematiilor a scăzut enorm, se considera că era imposibil să mi se facă operaţie fără transfuzie de sânge. Medicii, infirmierele, membrii familiei şi vechii mei prieteni au încercat să mă convingă să accept. Apoi, la uşă a început să se audă un şuşotit. Auzeam cum medicii plănuiau ceva, dar nu puteam înţelege despre ce era vorba. Din fericire, o Martoră care mă vizita a auzit planul medicilor de a-mi face forţat transfuzii de sânge. Ea a luat imediat legătura cu bătrânii din congregaţia locală, care au venit să mă ajute.

A fost plătit un psihiatru care să-mi examineze starea mintală. Evident, aveau intenţia să fiu declarată bolnavă mintal şi, în felul acesta, să nu-mi mai fie luate în considerare dorinţele. Planul însă a eşuat. După aceea a fost adus un preot care acceptase o transfuzie de sânge, care să mă convingă că nu era nimic grav dacă acceptam sânge. În cele din urmă, familia a căutat să obţină o hotărâre judecătorească prin care se primea dreptul ca să mi se administreze forţat sânge.

Aproximativ la ora două dimineaţa, o echipă de medici, o stenografă, un executor judecătoresc, avocaţi ai spitalului, precum şi un judecător au intrat în camera în care eram internată. Curtea a început dezbaterile. Nu am fost anunţată dinainte, nu aveam nici Biblia, nici un reprezentant legal şi mi se administrau mari doze de calmante. Care a fost rezultatul dezbaterilor? Judecătorul a refuzat să emită o astfel de hotărâre, spunând că acum este şi mai impresionat ca înainte de integritatea Martorilor lui Iehova.

Un spital din Camden, New Jersey, a fost de acord să se ocupe de mine. Întrucât administraţia spitalului din New York era înfuriată, nu au vrut să-mi administreze nici un fel de tratament, nici măcar calmante. Nici elicopterului care urma să mă ducă la spitalul din New Jersey nu i s-a permis să aterizeze să mă ia. Din fericire, am supravieţuit drumului cu salvarea până acolo. La sosire, am auzit cuvintele menţionate la începutul acestei relatări: „Ştii că vei muri, nu-i aşa?“

Operaţia: o reuşită

Eram atât de slăbită, încât a fost nevoie ca o asistentă să mă ajute să fac un X pe formularul prin care consimţeam să mi se facă operaţie. Piciorul drept urma să-mi fie amputat de deasupra genunchiului. După aceea, nivelul hemoglobinei mi-a scăzut sub 2, iar doctorii au crezut că am suferit grave leziuni ale creierului. Asta din cauză că nu am răspuns când m-au chemat „Virginia, Virginia“, numele cu care figuram pe foile de internare. Mai târziu însă, când am auzit şoptindu-mi-se la ureche „Ginger, Ginger“, am deschis ochii şi am văzut un domn pe care nu-l mai văzusem niciodată.

Bill Turpin era dintr-o congregaţie a Martorilor lui Iehova din New Jersey. El a aflat de la Martorii din New York că mi se spunea Ginger, aşa cum, de fapt, mi se spusese întreaga viaţă. El îmi punea întrebările în aşa fel încât eu puteam răspunde clipind din ochi, deoarece aveam pe faţă aparatul respirator şi nu puteam deloc să vorbesc. „Vrei să încerc să te mai vizitez şi să le spun Martorilor din New York despre tine?“, a întrebat el. Nu puteam clipi atât cât aş fi vrut! Furişându-se în camera mea, fratele Turpin a riscat, deoarece familia mea a ordonat să nu fiu vizitată de nici un Martor.

După şase luni de spitalizare, încă nu puteam face nimic altceva decât câteva lucruri obişnuite, cum ar fi faptul de a mânca şi de mă spăla pe dinţi. În cele din urmă am primit un picior artificial şi puteam să mă deplasez prin preajmă cu ajutorul unui cadru metalic. În septembrie 1986, când am ieşit din spital şi m-am întors în apartamentul meu, timp de aproximativ şase luni a stat cu mine o infirmieră care să mă ajute.

Ajutor din partea fraţilor

Înainte chiar de a mă întoarce acasă am început să înţeleg cu adevărat ce înseamnă să faci parte dintr-o fraternitate creştină (Marcu 10:29, 30). Fraţii şi surorile s-au îngrijit cu iubire nu numai de necesităţile mele fizice, ci şi de cele spirituale. Graţie ajutorului lor iubitor, am reuşit să particip din nou la întrunirile creştine şi, cu timpul, chiar să particip la forma de minister numită pionierat auxiliar.

Procesul civil intentat şoferului care m-a accidentat — şi care, de obicei, durează minimum cinci ani până să fie pus pe rol — a fost rezolvat în câteva luni, spre surprinderea avocatului meu. Cu banii primiţi ca despăgubire am reuşit să mă mut într-o locuinţă mai adecvată. În plus, mi-am cumpărat un microbuz dotat cu lift pentru căruciorul meu cu rotile şi cu comenzi la mână. Aşadar, în 1988 am intrat în rândurile pionierilor regulari, dedicând lucrării de predicare cel puţin 1 000 de ore pe an. De-a lungul anilor am avut prilejul de a lucra în teritorii din Statele Dakota de Nord, Alabama şi Kentucky. Am parcurs cu maşina peste 150 000 de kilometri, cei mai mulţi în ministerul creştin.

Am avut numeroase experienţe amuzante cu scuterul meu triciclu pe baterii. De două ori m-am răsturnat în timp ce mergeam în lucrare cu soţiile supraveghetorilor itineranţi. Odată, pe când eram în Alabama, am crezut că voi putea trece cu el peste un pârâiaş, dar am căzut şi m-am murdărit toată de noroi. Însă faptul că mi-am păstrat simţul umorului şi că nu m-am luat prea în serios m-a ajutat să-mi păstrez o atitudine pozitivă.

Susţinută de o speranţă sigură

Uneori problemele de sănătate aproape că m-au doborât. Cu câţiva ani în urmă a trebuit să întrerup de două ori pionieratul deoarece se părea că şi celălalt picior trebuia amputat. Oricând îmi pot pierde şi celălalt picior, iar în ultimii cinci ani am fost complet dependentă de un scaun cu rotile. În 1994 mi-am rupt mâna. A trebuit să fiu ajutată să mă spăl, să mă îmbrac, să gătesc, să fac curăţenie, şi oriunde mergeam aveam nevoie să fiu însoţită de cineva. Totuşi, cu ajutorul fraţilor, am reuşit să-mi continuu pionieratul pe parcursul acestei perioade dificile.

Toată viaţa am căutat lucruri senzaţionale, dar acum îmi dau seama că cele mai senzaţionale timpuri ne aşteaptă de acum înainte. Ceea ce mă face să mă simt fericită că trăiesc este convingerea că în lumea sa nouă care se apropie cu paşi repezi Dumnezeu va vindeca toate infirmităţile din prezent (Isaia 35:4–6). Aştept cu nerăbdare ca în acea lume nouă să înot împreună cu balenele şi delfinii, să explorez munţii alături de o leoaică şi puii ei şi să fac lucruri tot atât de simple ca o plimbare pe plajă. Îmi face plăcere să-mi închipui toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat pentru ca noi să ne bucurăm de ele în paradisul pământesc. — Relatare de Ginger Klauss.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Când jocurile de noroc făceau parte din viaţa mea

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Promisiunile lui Dumnezeu mă susţin.