Suferinţa lui Maggy şi binecuvântarea mea

Marţi, 2 mai 1995, a fost ziua în care s-a născut fiica mea şi în care a murit soţia mea. Din nefericire, Maggy nu şi-a văzut niciodată copilaşul. Speranţa pe care o nutresc este să i-o prezint pe Tamara mamei sale, când aceasta va învia.

DUPĂ şaisprezece ani de căsnicie, medicul i-a spus soţiei mele, Maggy, că are cancer la sân şi că nu mai are decât câteva luni de trăit. Aceasta s-a întâmplat acum cinci ani. Din fericire, Maggy a putut să trăiască destul de normal în perioada acestor ultimi ani de viaţă. Numai spre sfârşit, durerile au devenit aproape insuportabile.

Deoarece cancerul se extinsese foarte mult, medicii i-au spus că are puţine şanse să rămână însărcinată. Aşa că vă puteţi imagina ce şoc am avut când, în timpul unui control obişnuit cu ultrasunete, efectuat pentru a verifica evoluţia tumorilor canceroase, medicii au văzut un copil în uterul ei! Era fetiţă. Maggy era însărcinată în luna a cincea. A fost cuprinsă de bucurie la gândul că va fi pentru prima oară mamă.

Maggy a făcut absolut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi sigură că bebeluşul se va naşte sănătos. A avut grijă să respecte un regim alimentar corespunzător şi chiar pe parcursul ultimelor ei două săptămâni de viaţă, când durerile deveniseră îngrozitoare, a luat calmante numai când nu mai putea suporta durerile.

Binecuvântat cu un copil sănătos

Sâmbătă, 29 aprilie, Maggy a avut palpitaţii şi mi-a spus: „Cred că am să mor“. Am stat cu ea tot sfârşitul de săptămână. Luni, după ce am chemat medicul, am dus-o imediat la spital în Montreal, Canada, nu departe de locuinţa noastră din St. Jérôme.

În dimineaţa următoare, în jurul orei 5.30, o infirmieră a trecut prin dreptul rezervei lui Maggy şi a observat că avea dureri mari. Se pare că făcuse un infarct miocardic. Imediat a fost chemat un medic din rezerva alăturată. Deşi Maggy a murit, echipa de medici a reuşit să ne salveze copilaşul. Tamara s-a născut cu două luni şi jumătate mai devreme şi a avut la naştere numai 1,1 kilograme.

Deoarece Tamara avea hemoglobina mică, medicii au vrut să-i administreze sânge. Cu toate acestea, li s-a sugerat să folosească mai degrabă hormonul sintetic eritropoietină. Au procedat astfel, iar când hemoglobina a crescut ca urmare a folosirii acestui produs, o infirmieră a spus: „De ce nu-l folosesc oare la toţi copiii?“

Tamara a avut şi alte probleme din cauza naşterii premature, dar toate acestea au fost rezolvate. De fapt, mai târziu, când a fost consultată de dr. Watters, un medic neurolog, acesta i-a spus infirmierei: „Cred că mi-ai adus să consult alt copil; fetiţa mi se pare perfect normală“.

Înfrunt moartea, iar după aceea fac faţă situaţiei

Mi-a fost greu să o văd pe Maggy murind. Mă simţeam atât de neputincios! Mi-a fost foarte greu să vorbesc despre moartea lui Maggy. Şi totuşi am făcut lucrul acesta când fraţii şi surorile mele creştine au venit la spital. Cu cât vorbeam mai mult despre ea, durerea scădea încetul cu încetul. Ori de câte ori citesc un articol din Turnul de veghere sau Treziţi-vă! care îmi place în mod deosebit, îl pun deoparte, pe un răftuleţ personal din biblioteca mea, şi-l iau de acolo şi-l citesc ori de câte ori simt nevoia.

O altă încercare a fost să vin acasă într-o locuinţă pustie. Este foarte greu să faci faţă singurătăţii. Acest sentiment se mai face încă simţit, chiar dacă trag foloase reale de pe urma asocierii creştine ziditoare. Eu şi cu Maggy obişnuiam să facem totul împreună şi am discutat despre problemele pe care le voi avea cu singurătatea. Ea a vrut să mă recăsătoresc. Totuşi, lucrurile nu sunt aşa de simple.

Sprijinit de colaboratorii creştini

Nu ştiu ce-aş fi făcut fără sprijinul Comitetului de Asistenţă Sanitară (C.A.S.) al Martorilor lui Iehova. În dimineaţa în care a murit Maggy, un Martor bine informat care a venit din partea C.A.S. a fost acolo, la spital, şi mi-a oferit sprijinul de care am avut nevoie.

Personalul medical a rămas impresionat de ajutorul pe care l-am primit din partea congregaţiei noastre creştine din St. Jérôme, precum şi din partea altor congregaţii din acea zonă. În seara în care s-a anunţat la întrunirea noastră creştină că Maggy a murit, peste 20 de fraţi dragi şi-au oferit ajutorul. Sprijinul a fost într-adevăr copleşitor.

Prietenii mi-au pregătit mâncare; congelatorul frigiderului a fost plin luni de zile. Familia mea împreună cu fraţii şi surorile creştine au avut grijă chiar să aducă hăinuţe pentru fetiţa mea. Mi-au adus atât de multe lucruri, încât nu mai aveam unde să le pun pe toate.

Bucurii în prezent şi perspective de viitor

Tamara mă ajută să nu mă mai gândesc la pierderea pe care am suferit-o. Mi-a furat inima cu totul. În fiecare zi, când o salut cu un voios „bună dimineaţa“, ea îmi răspunde cu un zâmbet larg, începe să „vorbească“ şi dă din mânuţe şi din picioruşe, fiind în culmea fericirii.

Ca astronom amator, aştept cu nerăbdare să o ţin pe Tamara pe genunchi şi să o pun să se uite prin telescop la minunile cereşti ale Marelui nostru Făuritor, Iehova. Faptul de a medita la viaţa fără sfârşit în paradis pe pământ este o adevărată sursă de mângâiere. Iar faptul de a şti că aceasta este perspectiva de viitor a Tamarei îmi oferă şi mai multă bucurie. — Psalmul 37:9–11, 29.

Meditând la evenimentele din ultimii cinci ani, pot să le descriu foarte bine ca fiind atât traumatizante, cât şi fericite. Am învăţat mult despre mine şi despre viaţă. Aştept mult viitorul, când, aşa cum îl prezintă Biblia, „moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut“. — Apocalipsa 21:3, 4.

Apoi, la înviere, Maggy va putea respira adânc fără să aibă dureri. Mai presus de orice, dorinţa şi speranţa mea fermă este să fiu acolo pentru a i-o prezenta pe Tamara lui Maggy, astfel încât să o vadă pe fetiţa pentru care a făcut atât de mult. — Relatată de Lorne Wilkins.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Împreună cu soţia mea

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Fiica noastră, Tamara