Brolga, casuarul, emu şi jabirul: Câteva păsări neobişnuite din Australia

De la corespondentul nostru din Australia

ÎNARMAT cu gheare înfricoşătoare, casuarul, o pasăre nezburătoare, prezentată drept cea mai periculoasă pasăre din lume, poate să sară, să lovească cu piciorul şi să sfâşie cu o forţă impresionantă. Având o statură asemănătoare şi fiind la fel de bine înarmată, ruda sa, pasărea emu, nu are nevoie de aripi: ea aleargă iute ca vântul. În dans, brolga preamăreşte geniul Creatorului şi al Coregrafului ei. Iar la bălăceală, jabirul, înalt şi zvelt, este un model de ţinută şi demnitate păsărească. Vulturul cu coada în formă de pană, fie în zbor, fie la pândă, etalează silueta unui vânător înaripat desăvârşit. Da, fiecare dintre aceste păsări măreţe este o adevărată minune a creaţiei. Aşadar, avem plăcerea să vi-l prezentăm pe . . .

Coloratul casuar: prietenul pădurilor tropicale

Cântărind între 30 şi 60 de kilograme, casuarul de sud cu creastă dublă, care trăieşte în pădurile tropicale luxuriante din nord-estul Australiei şi din Noua Guinee, este o pasăre frumoasă, însă singuratică. Măsurând circa 2 metri în înălţime, femela este mai mare decât masculul şi, ceea ce este neobişnuit pentru o pasăre, este ceva mai colorată decât masculul, care, exceptând perioada de împerechere, este înţelept şi stă departe de aceasta. După împerechere, femela depune în cuib mai multe ouă verzi, lucioase, iar apoi, pur şi simplu, pleacă să se plimbe, lăsându-l pe mascul să se ocupe de clocit şi de creşterea puilor. După aceea, ea se împerechează şi cu alţi masculi, lăsându-le la fiecare în grijă câte un cuib de ouă!

Despăduririle fac însă ravagii în rândul casuarilor. În efortul de a spori numărul acestora, Rezervaţia Billabong din apropierea oraşului Townsville, Queensland, a înfiinţat un program de reproducere în captivitate care are ca obiectiv eliberarea păsărilor în sălbăticie după ce acestea cresc destul de mari. Deşi sunt omnivori, casuarii se hrănesc în special cu fructe, pe care le înghit întregi. Astfel, seminţe de la peste o sută de specii de plante călătoresc nedigerate prin maţele păsării şi sunt împrăştiate prin toată pădurea, fiind învelite în ghemotoace de îngrăşământ protector şi hrănitor. Acest lucru, sunt de părere specialiştii rezervaţiei, ar putea face din casuar o specie de bază, dacă ne gândim la marele număr de specii de plante ce ar putea dispărea odată cu casuarul. Dar oare această pasăre atacă oamenii?

Numai pe cei fără minte, care se apropie prea mult. În realitate, oamenii sunt cei care constituie o ameninţare mult mai mare pentru casuar decât a constituit vreodată acesta pentru oameni. La adăpostul întunecos al pădurilor tropicale, pasărea va scoate un sunet gutural jos ca să vă avertizeze că este în apropiere. Înţelegeţi aluzia; nu vă apropiaţi. După toate probabilităţile, ea se va furişa pe sub crengi, protejându-şi capul cu casca sa cornoasă, asemănătoare unui coif. Însă, atunci când este încolţită sau rănită sau când îşi apără puii, s-ar putea să vă atace dacă vă apropiaţi prea mult.

Emu: simbol naţional şi al hoinărelii

O rudă apropiată a casuarului, însă puţin mai mare decât acesta, este pasărea emu, care trăieşte în majoritatea zonelor slab populate ale Australiei. Singura pasăre mai mare decât aceasta este struţul. Speriosul emu are picioare lungi şi puternice cu care poate să alerge foarte repede, atingând 50 km/h şi, ca şi casuarul, la fiecare picior are trei gheare ucigătoare. Dar, spre deosebire însă de ruda sa, care îşi stabileşte teritoriul, emu este un hoinar rătăcitor, rareori fiind agresiv. El mănâncă aproape orice: omizi, varză, chiar şi bocanci uzaţi! După ce femela a depus ouăle de culoare verde închis — de obicei între 7 şi 10, uneori însă ajungând până la 20 —, ca şi casuarul, ea îi încredinţează masculului sarcina clocitului şi a creşterii puilor.

Întâlnirea cu europenii a fost o experienţă neplăcută pentru pasărea emu. În Tasmania, locuitorii au eradicat rapid această pasăre. Iar pe continent, din cauza preferinţei ei pentru grâu, ea şi-a câştigat titlul de dăunător şi s-au pus premii pe capul ei, devenind astfel victima vânătorilor. Însă, în ciuda măcelului nelimitat, numărul de păsări emu a înregistrat un salt remarcabil într-o măsură atât de mare, încât, în 1932, Australia de Vest a declarat război deschis acestei păsări. Guvernul efectiv a lansat un apel armatei pentru a folosi două mitraliere Lewis! Deşi nu este vestită pentru inteligenţa ei, pasărea emu a câştigat această luptă. „Războiul“ a fost o bătaie de joc publică şi o ruşine politică; zece mii de rafale ca să ucidă cel mult câteva sute de păsări. Însă în războiul de uzură ce a urmat — emu contra atacului puştilor cu două ţevi ale vânătorilor de premii puse pe capul păsărilor şi contra muniţiei oferite gratis de guvern fermierilor —, păsările emu nu au mai rezistat.

Cu toate acestea, în prezent, pasărea emu este un simbol naţional. Pe stema Australiei ea stă mândră în faţa unui cangur, iar prin desişurile din pădure ea hoinăreşte în deplină siguranţă. Cel mai crud duşman al ei este seceta. Păsările emu au ajuns să fie chiar înmulţite şi crescute experimental pentru o gamă largă de produse: carnea complet lipsită de grăsime; pielea tare şi rezistentă; pene şi uleiul extras dintr-un ţesut moale şi gras aflat pe pieptul păsării. Datorită acestei rezerve de grăsime localizate, carnea este complet lipsită de grăsime.

Vă place să dansaţi?

Poate că nu, însă păsărilor brolga în mod sigur le place. Pe „ringul de dans“ aflat la marginea apei, „mai mulţi [cocori gri], de la o pereche până la circa 12 perechi, se vor aşeza aproape în linie dreaptă, faţă în faţă şi vor începe să danseze“, se spune în cartea The Waterbirds of Australia. „Ei sar în faţă, aterizând pe picioarele lor asemenea unor catalige, cu aripile pe jumătate deschise, pe care le flutură. În timp ce se mişcă înainte şi înapoi, ei se apleacă în faţă, îşi ridică şi îşi coboară rapid capul, gângurind uşor şi scoţând încet nişte sunete asemănătoare celor scoase de un flaut. Din când în când, o pasăre se va opri şi, aruncându-şi capul pe spate, va scoate nişte strigăte puternice ca de trompetă. Păsările pot face şi o săritură în aer de câţiva metri, coborând uşor pe pământ cu aripile negre şi gri larg deschise. Bucăţi de ramuri sau de iarbă sunt împrăştiate în jur, iar păsările brolga încearcă să le prindă sau să le străpungă cu ciocurile în timp ce acestea cad.“ Un spectacol înălţător, îndeosebi dacă stăm şi ne gândim la dimensiunile acestor păsări, care măsoară peste un metru înălţime şi au o deschidere a aripilor de aproape 2 metri!

Deşi multe specii de păsări prezintă spectacole de curtare sofisticate în sezonul de împerechere, brolga, una dintre cele mai mari specii de cocori, este o dansatoare incurabilă pe tot parcursul anului. De fapt, numele păsării îşi are originea într-o legendă a băştinaşilor care vorbeşte despre o renumită dansatoare pe nume Buralga. Ea a respins avansurile unui vrăjitor rău. Ca urmare, el a transformat-o într-un graţios cocor.

Jabirul: singura barză din Australia

Jabirul, sau barza cu gâtul negru, o pasăre a ţinuturilor mlăştinoase, frecventează coastele calde şi umede din nordul şi estul Australiei. (Jabirul sud-american este o specie diferită de barză.) Zveltă, având 1,30 metri înălţime şi un penaj viu colorat, pasărea jabiru se remarcă printre miile de alte păsări din ţinuturile mlăştinoase. În timp ce umblă ţanţoşă prin apele mici, ea îşi înfige în apă ciocul puternic şi lung cu atâta forţă, încât trebuie să dea din aripile parţial deschise ca să anuleze forţa respectivă.

Şi cât de puternice sunt aceste aripi! Când îşi întinde aripile, care au circa 2 metri de la un capăt la celălalt, ţinându-şi penele de la vârf răsfirate ca nişte degete, jabirul se înalţă uşor în cercuri până când pe cer nu se mai vede decât o mică cruce. Într-adevăr, jabirul purtat de curenţi, cu aripile, gâtul şi picioarele lui lungi, proiectat pe uriaşa sferă roşie a soarelui ecuatorial ce apune, constituie un simbol îndrăgit al ţinuturilor mlăştinoase din nordul Australiei.

Vulturul cu coada în formă de pană: regele cerului

La o aruncătură de băţ de vârful stâncos al unui munte din statul Victoria, înfruntând un curent de aer extraordinar de puternic care a risipit toate celelalte păsări de pe cer, se juca un vultur cu coada în formă de pană. Scriitorul David Hollands a fost martorul unui spectacol acrobatic unic în viaţă. „Vulturul, scrie el, stătea suspendat acolo, aproape nemişcat, simţindu-se ca la el acasă în acest mediu ostil. . . . Pe când mă uitam, iată că a căzut, strângându-şi aripile ca să plonjeze vertical. A mers în jos o sută de metri, iar apoi şi-a deschis aripile foarte încet, ceea ce l-a împins ca o rachetă în sus, câştigând din nou cea mai mare parte din înălţimea pe care o pierduse în cădere. . . . Făcând o jumătate de răsucire, el a rămas la aceeaşi înălţime, după care s-a înălţat mai sus [şi] a coborât încă o dată şi încă o dată, aruncându-se în mod spectaculos spre fundul văii şi ridicându-se apoi din nou, într-un neîntrerupt spectacol care te înfiora.“

Cu o deschidere a aripilor de 2,5 metri şi cu o coadă care are în mod clar o formă de pană, acest stăpân puternic şi graţios nu poate fi confundat cu nici o altă pasăre de pe cerul australian. În gheare, el poate strânge prada cu o forţă de trei tone-forţă! Un timp însă, singurul mod „potrivit“ de a vedea un vultur cu coada în formă de pană era în faţa unei ţevi de puşcă. La fel ca ruda sa din America, vulturul pleşuv, vânată fără milă pentru a ocroti somonul şi industria de blănuri, şi acest vultur australian a fost persecutat pentru că din când în când lua câte un miel. „Pe glob sunt puţini răpitori [sau păsări de pradă] care au fost atât de persecutaţi ca vulturul cu coada în formă de pană. . . . Timp de aproape 100 de ani, acesta a fost considerat un dăunător . . . şi li s-au dat premii în bani celor care ofereau dovada uciderii unui vultur“, se spune în cartea Birds of Prey.

Însă, cu timpul, acuzaţiile au fost retrase. S-a dovedit că acest vultur se hrăneşte în principal cu iepuri sălbatici şi, uneori, cu animale de prin partea locului, printre care şi unele specii mici de canguri care au o greutate de două ori mai mare decât a lui. În sfârşit, această descoperire a făcut ca vulturul să câştige prietenia omului, precum şi protecţie legală.

Într-adevăr, cât de necesare, cât de frumoase şi cât de uimitor de complexe sunt păsările în ţesătura vieţii de pe pământ! Am putea înţelege acest lucru cu trecerea timpului, însă, adesea, înţelepciunea vine când este deja prea târziu: după ce lăcomia şi ignoranţa au lăsat în urmă victime. Dar cât de liniştitor este să ştim că şi în prezent, dacă suntem atenţi, urechile noastre se pot înfiora la auzul gânguritului, ciripitului, fluieratului, ţipetelor scoase de gâştele sălbatice, cântecului asemănător sunetelor scoase de flaut, măcăitului şi cârâitului din văzduh, din pădurile şi din ţinuturile mlăştinoase ale acestei frumoase planete!

[Legenda fotografiilor de la pagina 16]

Casuarul

Brolga

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

Stânga şi jos: Australian Tourist Commission (ATC); centru sus şi dreapta: Billabong Sanctuary, Townsville, Australia

[Legenda fotografiilor de la pagina 17]

Vulturul

Emu

Jabirul

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 17]

Pui de vultur şi cap de emu: Graham Robertson/NSW National Parks and Wildlife Service, Australia; vultur în zbor: NSW National Parks and Wildlife Service, Australia; emu cu pui şi jabiru: Australian Commission (ATC)

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 15]

Stânga: Graham Robertson/NSW National Parks and Wildlife Service, Australia; dreapta: Australian Tourist Comission (ATC); sus: Billabong Sanctuary, Townsville, Australia