Ca să comunic cu copilul meu, am învăţat o altă limbă
ÎN AUGUST 1982, când s-a născut fiul nostru, Spencer, am trăit unul dintre cele mai fericite momente din viaţa noastră. Era un bebeluş perfect sănătos! Soţul meu şi cu mine stabiliserăm să lăsăm să treacă cinci ani de la căsătorie şi apoi să avem primul nostru copil. Pe măsură ce lunile treceau, noi ne bucuram foarte mult văzându-l cum creştea! Rezultatele obişnuitelor controale medicale lunare erau întotdeauna bune. Îi mulţumeam lui Iehova pentru o asemenea binecuvântare minunată.
Însă, când Spencer a împlinit nouă luni, am început să suspectez că ceva nu era în regulă. El nu reacţiona la voci sau la anumite sunete. Pentru a-i verifica auzul, mă duceam într-un loc în care el nu mă putea vedea şi apoi loveam tigăi sau alte obiecte. Uneori el se întorcea, dar nu o făcea întotdeauna. La controlul medical de la nouă luni, i-am vorbit medicului despre îngrijorarea mea, însă el m-a asigurat că fiul meu era sănătos şi că nu aveam de ce să mă îngrijorez. Cu toate acestea, pe măsură ce lunile treceau, el tot nu reacţiona şi nici nu a început să articuleze cuvinte.
La controlul făcut la un an i-am vorbit din nou medicului despre îngrijorarea mea. Nici de data aceasta el nu a descoperit ceva, însă ne-a recomandat unui audiolog. L-am dus pe Spencer la acesta ca să-i facă nişte examene, însă rezultatele nu erau constante. M-am dus pentru a doua şi a treia oară, dar nu mi s-a spus decât că rezultatele erau în continuare inconsecvente. Medicul era de părere că, pe măsură ce Spencer va creşte, rezultatele examenelor vor fi mai bune. Primii trei ani de viaţă sunt extrem de importanţi pentru ca un copil să-şi dezvolte capacitatea de vorbire. Devenisem foarte îngrijorată. L-am tot întrebat pe audiolog dacă nu cumva există anumite teste ale căror rezultate ar putea să fie concludente. În cele din urmă mi-a spus că la Spitalul de Oftalmologie şi Statoacustică din Boston, Massachusetts, se face un examen auditiv al trunchiului cerebral.
Am fost distrusă
În săptămâna următoare am mers la spitalul din Boston. M-am rugat lui Iehova să-mi dea putere să fac faţă rezultatelor, indiferent care ar fi fost ele. Mă gândeam în sinea mea că Spencer avea auzul foarte slab şi că nu va avea nevoie decât de un aparat auditiv. Cât de mult m-am înşelat! După ce a fost făcut examenul, tehniciana ne-a chemat în biroul ei. Rezultatele erau clare: Spencer suferea de o gravă pierdere a auzului neurosenzorial. Când am întrebat ce înseamnă acest lucru mai exact, ea mi-a explicat că fiul meu nu putea să audă ceea ce se vorbeşte şi nici majoritatea altor sunete. Nu mă aşteptam la aşa ceva; am fost distrusă.
Imediat m-am întrebat: „Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Care anume ar putea fi cauza?“ M-am gândit la perioada în care am fost însărcinată şi la naştere. Totul a mers bine. Spencer nu a făcut niciodată infecţie la urechi şi nici nu a fost vreodată răcit foarte tare. Mă simţeam copleşită! Ce trebuia să fac acum? Am telefonat familiei mele şi câtorva prieteni şi le-am spus care era rezultatul examenelor. O prietenă Martoră m-a încurajat şi mi-a spus să consider această situaţie drept o provocare; nu trebuia decât să-l învăţ pe Spencer într-un alt mod. Îi eram recunoscătoare lui Iehova pentru că mi-a dat puterea necesară.
Care avea să fie cea mai bună metodă în cazul lui Spencer?
Nu ştiam nimic despre modul în care se creşte un copil surd şi nici despre ce înseamnă să fii surd. Cum aveam să-mi cresc băiatul şi să comunic bine cu el? Prin minte îmi treceau o mulţime de gânduri negre.
În săptămâna următoare ne-am întors la spital şi am discutat cu tehniciana despre variantele pe care le aveam. Ea ne-a explicat că una dintre metode, cea orală, se concentrează asupra dezvoltării capacităţii de vorbire şi a celei de citire de pe buze. O altă metodă era limbajul semnelor, limbaj folosit de persoanele surde. Exista un program care se ocupa cu învăţarea limbajului semnelor, iar mai târziu şi cu dezvoltarea capacităţii de citire de pe buze şi a capacităţii de vorbire. În plus, tehniciana ne-a recomandat să folosim aparatul auditiv care avea să amplifice auzul rezidual al lui Spencer. Apoi am fost la un audiolog de la noi din oraş, care i-a pus aparatele auditive şi modelele de ureche corespunzătoare. Cu ocazia acestei vizite, audiologul a făcut o supoziţie, şi anume că Spencer ar fi un foarte bun candidat la metoda orală.
Care avea să fie cea mai bună metodă în cazul lui Spencer? Mă gândeam la ceea ce era cu adevărat important. Iehova doreşte ca noi să comunicăm cu copiii noştri; acest lucru este esenţial dacă dorim să avem o viaţă de familie reuşită. Noi puteam să urmăm metoda orală şi să ne concentrăm asupra dezvoltării capacităţii de vorbire şi de citire de pe buze. Era posibil ca Spencer să-şi dezvolte capacitatea de vorbire până într-acolo, încât ceilalţi să-l poată înţelege. Dar acest lucru nu se putea şti decât peste mulţi ani! Ce aveam să facem noi acum? Ne-am hotărât să folosim limbajul semnelor.
În luna următoare, Spencer a fost înscris la ceea ce pe atunci se numea program de comunicare completă. Împreună cu Spencer am învăţat limbajul de bază al semnelor, iar Spencer a mai fost învăţat şi câteva noţiuni din engleza vorbită, precum şi citirea de pe buze. Mi s-a arătat cum puteam să-mi instruiesc fiul. Lunile au trecut, iar Spencer progresa foarte bine. Însă tot mai existau momente când mă simţeam copleşită. M-am descurajat când i-am observat pe alţi copii spunând „mami“ sau învăţând să spună „Iehova“. Dar în astfel de momente mă întrebam: „De ce mă simt aşa? Fiul meu este fericit şi sănătos“. Mă rugam la Iehova să mă ajute să apreciez privilegiul de a avea un copil atât de minunat.
Când Spencer avea doi ani, am aranjat să asistăm la un congres al Martorilor lui Iehova al cărui program avea să se ţină şi în Limbajul American al Semnelor (ASL). Am vorbit despre sentimentele mele de descurajare cu un cuplu care lucra de mulţi ani cu Martori surzi. Ei mi-au spus că, în statul Massachusetts, Martorii lui Iehova ţin lunar întruniri ASL şi m-au încurajat să mă duc la ele.
Le-am urmat sfatul şi am început să asist împreună cu Spencer. Aici aveam ocazia să ne întâlnim cu adulţi surzi şi să intrăm în legătură cu aceştia. Spencer nu prea trăgea foloase din întrunirile congregaţiei noastre de limbă engleză. El obişnuia să se agaţe de mine, întrucât eram singura persoană cu care putea să comunice. Pe măsură ce Spencer creştea, se accentua şi frustrarea pe care o simţea la aceste întruniri, iar comportamentul lui s-a înrăutăţit. Însă nu aşa stăteau lucrurile şi când asistam la întrunirile ţinute în limbajul semnelor. El putea să intre în legătură cu oricine dorea, fără să aibă nevoie de mama lui ca translator. El a legat multe prietenii cu cei din congregaţie, prietenii care erau atât de necesare pentru el. Amândoi am făcut progrese în ce priveşte limbajul semnelor, iar eu am învăţat cum aş putea să fiu o profesoară mai bună la studiul nostru biblic de acasă. Ce minunat era! Pentru prima oară, la acele întruniri puteam să fiu alături de fiul meu şi să fiu doar MAMA lui şi nu translatoarea lui!
Un punct de cotitură în viaţa mea
Când Spencer avea trei ani, soţul meu a fost de acord să-l înscriu pe băiat în cadrul unui program pentru copii surzi şi cu probleme auditive, program înfiinţat într-o şcoală de stat. Se ţineau întruniri în grup pentru a-i instrui pe părinţi şi am profitat de această ocazie ca să învăţ mai mult. Cu ocazia unei întruniri, un grup format din adulţi şi adolescenţi surzi s-au adresat participanţilor la program. Ei au spus că au comunicat foarte puţin sau chiar deloc cu părinţii sau cu familiile lor. Când i-am întrebat de ce, ei au răspuns că părinţii lor nu ştiau deloc limbajul semnelor, astfel că ei nu au putut niciodată să comunice în mod deplin cu părinţii lor despre viaţă, despre sentimentele lor sau despre lucrurile care îi interesau. Se părea că ei nu simţeau că fac parte din familie.
Acest moment a fost un punct de cotitură în viaţa mea. M-am gândit la fiul meu. Nu puteam suporta gândul că el va creşte şi că va pleca de acasă fără ca între el şi părinţii lui să fi existat vreo legătură. Eram hotărâtă mai mult ca oricând să continuu să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele în limbajul semnelor. Pe măsură ce timpul trecea, îmi dădeam seama din ce în ce mai bine că această decizie de a utiliza limbajul semnelor era cea mai bună pentru noi. Spencer îşi îmbunătăţea în permanenţă limbajul şi puteam să discutăm despre orice subiect, de exemplu: „Unde vrem să mergem în vacanţă?“ sau „Ce vrei să te faci când vei fi mare?“ Mi-am dat seama ce mult aş fi pierdut dacă m-aş fi bazat pe vorbire pentru a comunica cu el.
Când avea cinci ani, Spencer a fost transferat într-o clasă obişnuită, cu copii care auzeau şi cu o învăţătoare care cunoştea limbajul semnelor. El a urmat acest program timp de trei ani îndelungaţi. Spencer ura şcoala şi nu a fost uşor să-ţi dai seama că trece prin astfel de momente grele. Din fericire, am putut comunica cu el, în timp ce ne străduiam împreună să găsim diferite modalităţi de a depăşi problemele care îl făceau să se simtă frustrat. În final însă am ajuns la concluzia că acest program din cadrul şcolii de stat nu era bun pentru ca el să cultive respect de sine şi să se instruiască.
În 1989, căsnicia mea a luat sfârşit. Acum eram un părinte singur, care avea un băiat de şase ani ce dobândea rapid din ce în ce mai multă experienţă în limbajul semnelor. Cu toate că puteam comunica cu el, ştiam că trebuia să cunosc mai bine ASL pentru a menţine şi a întări comunicarea dintre noi.
A sosit momentul să ne mutăm
Am cercetat cu atenţie mai multe programe pentru copii surzi ţinute în mai multe state şi am descoperit o şcoală în Massachusetts, la care se învăţa şi în ASL, şi în engleză, aceasta fiind considerată o abordare bilingvă. În plus, mi s-a spus că în zona Bostonului urma să se formeze în scurt timp o congregaţie ASL a Martorilor lui Iehova, iar un prieten m-a sfătuit să ne mutăm acolo. Ca părinte singur îmi era greu să accept ideea de a ne muta într-o zonă metropolitană, departe de casa, de familia şi de prietenii noştri care locuiau într-o zonă rurală din statul New Hampshire. Şi lui Spencer îi plăcea viaţa de la ţară. Însă erau două lucruri pe care trebuia să le iau în considerare. Spencer avea nevoie să meargă la o şcoală unde elevii şi profesorii comunicau liber prin limbajul semnelor, iar eu îmi dădeam seama că era mai bine să merg într-o congregaţie în care erau şi alţi Martori surzi.
Ne-am mutat acum patru ani, când Spencer avea nouă ani. La scurt timp după aceea, în Malden, Massachusetts, s-a format Congregaţia de Limbaj al Semnelor, şi de atunci Spencer a făcut mari progrese. Comportamentul lui s-a îmbunătăţit foarte mult şi îi place să meargă la întruniri. Sunt foarte bucuroasă când îl văd comunicând cu alţii şi legând prietenii. Fraţii şi surorile surde din congregaţie oferă minunate exemple de imitat pentru fiul meu, ajutându-l să înţeleagă că şi el poate să atingă obiective spirituale. Şi aşa s-a întâmplat. El susţine acum teme la Şcoala de Minister Teocratic şi slujeşte ca vestitor nebotezat. El şi-a exprimat dorinţa de a fi botezat.
Cât de fericită am fost în minister, văzându-l cum îşi exprimă credinţa lui la alte persoane surde cu ajutorul limbajului semnelor! Respectul său de sine a crescut foarte mult. Spencer mi-a spus ce crede el despre congregaţie. El a zis: „Locul nostru este acolo. Fraţii şi surorile pot comunica cu mine“. Fiul meu nu mă mai roagă să plecăm repede după întruniri. Acum eu trebuie să-i spun că este timpul să plecăm de la Sala Regatului!
La şcoala la care merge, Spencer poate comunica uşor cu ceilalţi copii surzi. Discuţiile purtate cu ei l-au ajutat să vadă diferenţa dintre modul în care lumea priveşte copiii şi modul în care îi priveşte Iehova. Eu şi Spencer comunicăm liber şi între noi există o relaţie apropiată, în armonie cu principiile biblice. Când vine acasă după-amiaza facem lecţiile împreună. Mergem împreună la întrunirile noastre şi în ministerul din casă în casă. Însă Spencer poate să vadă că nu toţi copiii de la şcoala lui se bucură de o relaţie la fel de apropiată cu părinţii lor. — Coloseni 3:20, 21.
„Putem vorbi despre orice“
Cu aproape un an în urmă am observat că Spencer se uita la mine ca şi cum ar fi dorit să-mi spună ceva. L-am întrebat dacă vrea ceva. „Nu“, a răspuns el. I-am pus câteva întrebări despre cum au mers lucrurile la şcoală şi alte întrebări de genul acesta. Mi-am putut da seama că voia să-mi spună ceva. Apoi, în timpul studiului nostru în familie din Turnul de veghere, el a spus: „Ştiai că unii părinţi ai elevilor de la mine de la şcoală nu ştiu limbajul semnelor?“ M-am uitat la el surprinsă. „Nu glumesc“, a zis el. „Există părinţi care nu pot comunica cu copiii lor.“ El mi-a explicat că nişte părinţi au fost în vizită la şcoală şi că i-a văzut arătând cu degetul şi gesticulând când au încercat să comunice cu copiii lor. „Sunt atât de norocos că tu ai învăţat limbajul semnelor. Noi putem comunica. Tu nu doar arăţi cu degetul; noi putem vorbi despre orice.“
Cât de mult m-au mişcat aceste cuvinte! Mulţi dintre noi nu apreciem eforturile pe care le depun părinţii noştri decât atunci când ajungem adulţi. Însă iată că, la 12 ani, fiul meu îmi spunea cât de recunoscător era pentru faptul că noi puteam să comunicăm atât de bine.
Unul dintre obiectivele mele ca mamă era să fiu în relaţii bune cu fiul meu şi să fiu aproape de el. Acest lucru probabil că nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi învăţat limbajul semnelor. Dedicarea mea la Iehova m-a făcut să-mi iau în serios responsabilităţile de părinte; astfel mi-a fost mai uşor să iau hotărâri importante referitoare la comunicare. În urma acestor decizii am tras foloase pe plan spiritual amândoi. Cât de importante sunt cuvintele din Deuteronomul 6:7, unde părinţii sunt instruiţi să le comunice copiilor lor poruncile lui Iehova ‘când sunt acasă, când pleacă în călătorie, când se culcă şi când se scoală’! Sunt cu adevărat recunoscătoare pentru faptul că eu şi Spencer putem comunica liber despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Faptele 2:11). — Relatată de Cindy Adams.
[Text generic pe pagina 12]
‘Nu puteam suporta gândul că va creşte fără ca între el şi părinţii lui să existe o legătură.’