O străveche tradiţie amerindiană

ORIUNDE aţi colinda prin lume, veţi descoperi că fiecare loc îşi are propria artă tradiţională. De obicei, în magazinele de suveniruri şi curiozităţi se pot găsi picturi, statuete, sculpturi în lemn, obiecte de olărit sau alte lucruri. Aţi cumpărat vreodată un astfel de obiect cu care să vă decoraţi casa? Dacă da, examinaţi obiectul şi vedeţi cine l-a confecţionat de fapt. Să nu fiţi surprinşi când veţi afla că a fost făcut într-o altă ţară.

Timp de secole, artizanii au trecut pe partea din spate a obiectelor iniţialele numelui lor ca să arate de cine au fost create. Astăzi însă, mult mai probabil veţi găsi o etichetă sau vreo inscripţie care arată că obiectul respectiv nu a fost confecţionat de meşteşugari, ci a fost produs în serie. Aceste obiecte produse în serie, toate la fel, sunt tot mai răspândite, pe când obiectele artizanale tradiţionale sunt tot mai greu de găsit. Totuşi, se mai pot oare găsi undeva obiecte tradiţionale, prelucrate pe plan local?

În vizită la o rezervaţie de amerindieni

Bineînţeles că se pot găsi, după cum am constatat personal când am fost în vizită la nişte prieteni amerindieni care încă se îndeletnicesc cu producerea manuală a obiectelor de artizanat. Ei aparţin tribului de indieni pueblo din Santa Clara, indieni renumiţi îndeosebi pentru obiectele de ceramică neagră şlefuită, unul dintre cele mai frumoase tipuri de ceramică din lume. Obiectele lor tradiţionale diferă foarte mult de obiectele produse în serie şi care se găsesc în multe magazine din sud-vestul Statelor Unite.

Ani de zile, Joe şi Anita, prietenii noştri, au produs obiecte din ceramică în stilul tradiţional. Anita a început de la vârsta de şase ani să facă vase de lut împreună cu mama sa. Unul dintre vasele făcute de Anita este expus la Institutul Smithsonian din Washington, într-o expoziţie de artă amerindiană.

Am ajuns acasă la Joe şi Anita exact când erau gata să înceapă un nou set de vase de lut. Aşadar, acum avem posibilitatea să vedem cu ochii noştri cum se lucrează. În trecut şi noi am făcut câteva obiecte de lut. Însă noi am lucrat în stil modern, folosind modele, lut şi un cuptor de ardere. Ceea ce urma să vedem acum era modul străvechi de lucru, transmis din generaţie în generaţie. Acest procedeu nu foloseşte nimic din tehnologia modernă. De la început până la sfârşit, totul este făcut manual.

Strângerea ingredientelor

Mai întâi, Joe şi Anita au trebuit să facă rost de materiale. Am mers cu furgoneta până pe culmea unui deal, unde se găsea lut. Întrucât se găseşte în rezervaţie, acest lut poate fi luat numai de cei aproximativ 2 400 de membri ai tribului pueblo din Santa Clara. Majoritatea acestora practică o formă de olărit tradiţională, specifică secolului al XVI-lea. După ce am ajuns pe culmea dealului, Joe şi-a luat sapa şi a pornit să caute o vână de lut.

Vâna se întindea pe orizontală la poalele dealului. Joe a trebuit să stea întins pe jos pe o parte şi să scobească în vână, ca să scoată bulgări de lut de mărimea cărămizilor. Această operaţie poate fi riscantă, deoarece, cu cât pătrunzi mai adânc, cu atât riscul unei prăbuşiri este mai mare. După ce Joe a adunat cam 60–70 de kilograme de lut, despre care el spunea că este de o calitate foarte bună, eram gata de plecare. Dar nu m-am putut abţine să nu-i întreb de ce nu iau mai mult lut o dată, ca să nu mai trebuiască să vină de atâtea ori. Anita ne-a spus: „Indienii nu fac aşa“. Ei iau din pământ doar atât cât folosesc o dată. Dacă lutul ar fi lăsat să stea nefolosit şi s-ar întări, s-ar irosi prea mult.

După aceea am mers pe o altă culme de deal ca să luăm nisip alb. De data aceasta a fost mult mai uşor, nu trebuia decât să umplem o găleată sau două. Apoi ne-am întors cu toţii la ei acasă.

Olăritul propriu-zis

Mai întâi, lutul este lăsat să se înmoaie în apă timp de câteva zile. După aceea este cernut de trei sau patru ori. Este cernut de câteva ori şi nisipul. După aceea, Joe va amesteca cele două ingrediente până exact la consistenţa potrivită. Ambele se pun fără să fie măsurate. Aici experienţa îşi spune cuvântul. În lut trebuie pusă o anumită cantitate de nisip, astfel încât vasul din ceramică să-şi păstreze forma când este ars. Dacă se pune prea mult sau prea puţin nisip, vasul se va crăpa sau se va sfărâma. Anita ne-a spus că la început, când a învăţat olăritul, îi dădea mamei sale lutul, ca aceasta să vadă dacă e bine făcut şi să-i spună dacă este suficient nisip. După puţin timp a învăţat să-l prepare singură.

Folosindu-se doar de picioare, Joe a frământat lutul împreună cu nisipul până când a simţit că este bun. Acum se puteau apuca de lucru. Nu au folosit nici o formă. Fiecare piesă este un unicat şi este prelucrată manual. Anitei îi trebuie multe ore ca să dea formă piesei înainte să o pună la uscat. Când este pe jumătate uscată şi după ce se întăreşte puţin până când ajunge ca o piele rigidă, piesa poate fi gravată sau încrustată manual cu modele sau linii. După aceea este lăsată să se usuce complet, aceasta putând dura mai mult de o săptămână, în funcţie de umiditate. Acum poate fi şlefuită. Lutul primeşte astfel luciu şi piesa este gata pentru lustruire.

Lustruirea se face manual, cu o piatră de râu lucioasă. Această operaţie trebuie făcută exact atât cât este necesar. Dacă este lustruită prea mult sau prea puţin, piesa nu va străluci după ardere. Nu se face nici un desen. Procesul de lustruire îi dă piesei o frumoasă strălucire.

Un proces de ardere unic

Am ajuns la ultimul pas: arderea obiectului din lut. Pentru aceasta, prietenii noştri fac un foc în curte. Aici nu se folosesc cuptoare de ardere! Este construit un fel de cuptor prin aranjarea unor lemne de foc pe margine, deasupra lor punându-se mai multe lemne, astfel încât acestea au forma unui cuptor cu o deschizătură într-o parte, pe unde se introduc obiectele ce urmează să fie arse. Apoi se aprinde focul. Ei ştiu din experienţă când s-a ajuns la temperatura potrivită şi când pot fi introduse obiectele înăuntru.

După ardere, obiectele vor avea culoarea roşie. Apoi, la un moment bine stabilit, Joe face ceva neobişnuit. El pune pe foc băligar de cal! Acesta face ca piesele să capete culoarea neagră. După reducerea oxigenului, oxidul de fier roşu se transformă pe cale chimică în oxid de fier negru. Bineînţeles, întotdeauna îţi poţi da seama după miros când cineva din zonă arde obiecte de argilă neagră!

Produsul finit este un obiect cu care oricine se poate mândri, iar mulţi oameni din lumea întreagă îl caută pentru frumuseţea lui. La început, aceste obiecte se foloseau în gospodărie pentru păstrarea anumitor ingrediente. În unele părţi din lume şi astăzi mai sunt folosite în acest mod. Însă unul dintre aceste minunate obiecte de olărit ne va decora casa şi va arăta cu mândrie că am fost în vizită la tribul pueblo din Santa Clara, locul în care străvechile tradiţii amerindiene nu au dispărut încă. — De la un colaborator.

[Legendele fotografiilor de la pagina 25]

Se scot bulgări de lut cât o cărămidă.

Lutul este modelat manual.

Obiectele de olărit sunt arse într-un cuptor tradiţional.