Atât de mulţi trăiesc şi mor într-o sărăcie apăsătoare!

YATI îşi părăseşte cocioaba în care trăieşte în ţara ei din sud-estul Asiei pentru a coase într-o fabrică bucăţi din piele şi şireturi pentru pantofi. Pentru munca de pe o lună — 40 de ore pe săptămână plus 90 de ore suplimentare — ea primeşte mai puţin de 80 de dolari. Fabrica de încălţăminte la care este angajată se prezintă cu mândrie drept un promotor asiduu al drepturilor omului în ţările subdezvoltate. În Occident, această companie îşi vinde pantofii cu peste 60 de dolari perechea. Salariatul abia dacă primeşte din aceştia 1,4 dolari.

Când Yati „părăseşte fabrica cea curată şi iluminată“, se arată într-un articol din ziarul Boston Globe, „abia dacă are bani suficienţi pentru închirierea unei barăci de 3 pe 3,6 metri, cu pereţii murdari, pe care mişună şopârle geko. Mobilă nu există, aşa că Yati şi cele două colege de cameră ale sale dorm ghemuite pe podeaua din pământ“. Din nefericire, nu este singura care se află în această situaţie.

„Cum le este mai bine acestor oameni: cu mine sau fără mine?“, se plânge preşedintele unei asociaţii sindicale. „Salariul mic le dă posibilitatea să ducă o viaţă decentă. Poate că nu trăiesc în lux, dar nici nu mor de foame.“ Cu toate acestea, ei sunt deseori subnutriţi, iar adesea copiii lor merg flămânzi la culcare. Ei se confruntă zilnic cu riscurile pe care le prezintă locurile de muncă periculoase. Iar mulţi dintre ei mor încetul cu încetul datorită otrăvurilor şi deşeurilor toxice cu care lucrează. Oare aceasta se poate numi „viaţă decentă“?

Hari, lucrător într-o fermă din sudul Asiei, vede lucrurile într-un mod diferit. El zugrăveşte în cuvinte pline de expresivitate poetică neîndurătorul ciclu viaţă-moarte existent pretutindeni în jurul său. „Între piuă şi pisălog — spunea el — ardeii iuţi nu pot rezista. Noi, cei săraci, suntem ca ardeii iuţi: în fiecare an suntem măcinaţi, iar în curând nu va mai rămâne nimic din noi.“ Hari nu a văzut niciodată pretinsa „viaţă decentă“ şi nu a avut nici cea mai vagă idee despre luxul în care probabil că trăiau şefii lui. Câteva zile mai târziu, Hari era mort — o altă victimă a apăsătoarei sărăcii.

Mulţi oameni trăiesc şi mor asemenea lui Hari. Ei zac în mizerie, fiind prea slabi ca să o înfrunte, în timp ce sunt storşi încet de viaţă. Storşi de către cine? Ce fel de oameni ar face aşa ceva? Aceştia par destul de binevoitori. Spun că vor să vă dea mâncare pentru copii, să vă ajute să vă creşteţi recoltele, să duceţi o viaţă mai bună, să vă îmbogăţiţi. Ceea ce urmăresc ei în realitate este să se îmbogăţească. Dacă există produse de vânzare, se obţin profituri. Dacă, drept urmare a lăcomiei lor, există copii subnutriţi, muncitori intoxicaţi şi un mediu înconjurător poluat, lor nu le pasă. Acesta este un preţ pe care companiile sunt dispuse să-l plătească pentru lăcomia lor. Astfel, aşa cum cresc profiturile, tot la fel creşte şi numărul sfâşietor al victimelor.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 3]

U.N. foto 156200/John Isaac