Să-i ajutăm pe oameni să citească

DIN cine sunt alcătuite aceste milioane de oameni care nu ştiu nici să citească, nici să scrie? În general, aceştia sunt cetăţeni care au simţul responsabilităţii şi muncesc din greu. În ţările aflate în curs de dezvoltare ei sunt aceia care produc alimente, îmbrăcăminte şi locuinţe pentru marea majoritate a populaţiei. În ţările industrializate, aceştia acceptă locuri de muncă pe care nimeni altcineva nu le doreşte — efectuează munci extenuante, monotone şi umile, totuşi indispensabile societăţii.

De obicei, oamenii nu stăpânesc deprinderea de a citi şi de a scrie din cauză că le-a lipsit un concurs de împrejurări favorabile. Consideraţi ca grup, analfabeţii nu sunt persoane stupide, ignorante sau incompetente. „Sunt în stare să gândesc, a spus o persoană reprezentativă pentru grupul celor care învaţă să citească şi să scrie. Singura mea problemă este cititul.“

Lipsa unor împrejurări favorabile

În multe cazuri, analfabetismul merge mână în mână cu sărăcia. Privită la nivelul familiei, sărăcia înseamnă o preocupare mai mare de a avea ceva de pus la masă decât pentru a primi instruire. Când este nevoie să dea ajutor la muncile gospodăreşti, copiii nu merg la şcoală. Mulţi care totuşi merg la şcoală, nu o mai continuă.

Sărăcia produce daune şi la nivel naţional. Ţările aflate în curs de dezvoltare, împovărate de datorii externe, sunt obligate să-şi reducă cheltuielile prevăzute pentru învăţământ. În Africa, de exemplu, totalul cheltuielilor pentru învăţământ a fost redus cu aproape 30 de procente pe parcursul primei jumătăţi a anilor ’80. În timp ce ţările bogate cheltuiesc peste 6 000 de dolari pe an pentru fiecare şcolar, unele ţări sărace din Africa şi din sudul Asiei cheltuiesc numai 2 dolari. Rezultatul: prea puţine şcoli, precum şi profesori care au prea mulţi elevi.

Războiul şi conflictele civile îşi aduc, de asemenea, contribuţia în ce priveşte analfabetismul. Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii apreciază că şapte milioane de copii se chinuiesc în lagărele de refugiaţi, unde localurile de învăţământ sunt adesea inadecvate. Numai într-o ţară africană, 1,2 milioane de copii sub 15 ani nu au putut să meargă la şcoală din cauza unui război civil chinuitor.

Cei cărora le-au lipsit împrejurările favorabile pentru a învăţa să citească şi să scrie în copilărie, pot să o facă, uneori, ca adulţi, însă nu toţi consideră că aceasta merită osteneala. Referindu-se la analfabetul din mediul rural, cartea Adult Education for Developing Countries afirmă: „Există puţine şanse ca un adult care s-a descurcat fără să citească şi să scrie să aibă dorinţa fierbinte de a învăţa să o facă, exceptând situaţiile speciale. . . . Deşi ar fi total greşit să conchidem că el este pe deplin mulţumit de soarta lui, este posibil ca el să nu fie atât de nemulţumit, încât să vrea să facă un efort deosebit pentru a o schimba“.

Cu toate acestea, mulţi nutresc o puternică dorinţă de a face personal îmbunătăţiri. Motivaţiile sunt, desigur, diferite. Unii doresc pur şi simplu să-şi perfecţioneze instruirea şi să-şi sporească sentimentul propriei valori. Alţii sunt impulsionaţi de motive de ordin financiar. Cei care nu au un loc de muncă consideră că ştiinţa de carte le va fi de folos pentru a găsi unul; cei care au un loc de muncă este posibil să caute altul mai bun.

Recunoscând strânsa legătură existentă între ştiinţa de carte şi dezvoltare atât la nivel de individ, cât şi la nivel naţional, unele guverne şi organizaţii au iniţiat programe de instruire a adulţilor în ce priveşte cititul şi scrisul. Aceasta este o sarcină dificilă care, pe lângă empatie, pretinde din partea instructorilor şi o înţelegere a caracteristicilor elevului adult.

Portretul elevului adult

Cei care le predau adulţilor trebuie să cunoască diferenţele dintre elevii adulţi şi elevii copii. Adulţii au personalitatea, deprinderile, opiniile şi interesele mai bine înrădăcinate decât copiii, aceasta făcând ca adultul să fie mai rigid şi mai puţin receptiv la schimbări. Pe de altă parte, adulţii au un bogat bagaj de experienţă pe care clădesc şi au o capacitate mai mare de a înţelege fapte şi idei care îi pot pune în încurcătură pe tineri. De obicei, ei nu au atât de mult timp liber, cât au copiii. O altă deosebire foarte importantă constă în faptul că, spre deosebire de copii, elevii adulţi dispun de libertatea de a-şi întrerupe instruirea în orice moment.

Mulţi adulţi analfabeţi sunt înzestraţi cu talente unice şi au dobândit deja succese în unele domenii ale vieţii însă pur şi simplu nu şi-au cultivat deprinderea de a citi şi de a scrie. Profesorul care predă citirea şi scrierea trebuie să-i încurajeze să-şi folosească adaptabilitatea, creativitatea şi răbdarea pe care le-au demonstrat în alte domenii ale vieţii.

O persoană care este analfabetă are nevoie de curaj pentru a-şi recunoaşte necesităţile şi pentru a solicita ajutor. Deşi împrejurările şi persoanele sunt diferite, mulţi adulţi abordează cursurile de alfabetizare cu teamă şi neîncredere. Este posibil ca unii să aibă în urmă un lung trecut de insuccese pe plan şcolar. Alţii, este posibil să considere că sunt prea în vârstă pentru a mai învăţa lucruri noi. „Este greu să înveţi la bătrâneţe să te foloseşti mai mult de mâna stângă“, spune un proverb nigerian.

Profesorii pot să consolideze încrederea elevilor şi să alimenteze interesul acestora, fiind prompţi în a recunoaşte şi a lăuda progresele înregistrate. Lecţiile trebuie structurate astfel încât să reducă la minimum insuccesele şi să asigure realizări succesive ale obiectivelor fixate în procesul de învăţare. Publicaţia Educating the Adult afirmă: „Mai presus de orice, succesul este probabil singurul şi cel mai important factor care asigură o motivaţie continuă“.

Adulţii ştiu, în general, ce anume vor de la procesul de instruire şi doresc să vadă un progres imediat în direcţia atingerii obiectivelor lor. Un profesor care se ocupă cu educaţia adulţilor în Africa a afirmat: „Ei vor să înceapă cursul, să înveţe cât mai repede cu putinţă ceea ce trebuie să ştie şi apoi să-l termine“.

Uneori obiectivele pe care şi le fixează un elev sunt prea ambiţioase. Profesorul trebuie să-l ajute de la bun început pe elev să-şi stabilească obiective intermediare, pe termen scurt, şi apoi să-l ajute să le atingă. De exemplu, să zicem că un creştin se înscrie la un curs de alfabetizare deoarece el sau ea vrea să înveţe să citească Biblia şi publicaţiile care explică Biblia. Acestea sunt obiective pe termen lung. Acţionând în sensul atingerii lor, profesorul poate să-l încurajeze pe elev să-şi fixeze obiective intermediare, ca de exemplu să înveţe alfabetul, să găsească şi să citească anumite texte scripturale şi să citească din publicaţiile biblice simplificate. Faptul de a-şi atinge în mod sistematic obiectivele va alimenta motivaţia elevului şi îl va stimula să continue să înveţe.

Profesorii eficienţi pot avea o contribuţie îmsemnată la stimularea motivaţiei elevilor lor, prin faptul că îi încurajează şi îi laudă şi prin faptul că îi ajută să depună eforturi susţinute în vederea atingerii unor obiective practice, realizabile. Cu toate acestea, pentru a înregistra progrese, adulţii nu ar trebui să aştepte să li se ofere totul de-a gata. Este necesar ca ei să fie dispuşi să-şi asume responsabilitatea propriei instruiri şi să depună eforturi asidue să înveţe. Procedând astfel, ei vor învăţa să citească şi să scrie, iar aceste deprinderi le vor transforma viaţa.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

Sfaturi pentru a-i învăţa pe adulţi să citească şi să scrie

1. Este esenţial să stimulaţi motivaţia elevului. Începând cu prima lecţie, scoateţi în evidenţă foloasele învăţării cititului şi scrisului şi încurajaţi-l pe elev să-şi fixeze obiective rezonabile pe termen lung şi pe termen scurt.

2. Pentru a face progrese, elevul trebuie instruit de câteva ori pe săptămână. O dată pe săptămână nu este suficient. Între lecţii, elevul trebuie să facă teme pentru acasă.

3. Nu fiţi exagerat de exigenţi şi nici nu-l copleşiţi pe elev cu prea mult material deodată. Acest lucru poate să-l facă să se descurajeze şi să nu mai frecventeze cursurile.

4. Manifestaţi încontinuu o atitudine pozitivă şi încurajatoare. Deprinderea de a citi şi de a scrie se dobândeşte prin paşi mici, succesivi. Elevul trebuie să găsească satisfacţie în progresul pe care îl face.

5. Încurajaţi-l pe elev să aplice ceea ce învaţă cât mai curând posibil în viaţa de fiecare zi.

6. Nu pierdeţi timpul cu chestiuni secundare. Adulţii sunt persoane ocupate. Procedaţi astfel încât cea mai mare parte a lecţiilor să îi înveţe lucruri esenţiale.

7. Fiţi întotdeauna respectuoşi cu elevul, acordându-i demnitatea la care are dreptul. Nu-l puneţi niciodată în încurcătură, nici nu-l desconsideraţi.

8. Fiţi receptivi la problemele personale. Este posibil ca un elev să nu reuşească să citească scrisul mărunt pentru că are nevoie de ochelari. Un altul poate că nu aude bine şi astfel să aibă dificultăţi în a auzi pronunţia corectă.

9. Elevul trebuie să înveţe să scrie cu litere de tipar înainte de a încerca scrierea cursivă (în care literele sunt legate una de alta). Scrierea cu litere de tipar este mai uşor de învăţat şi mai uşor de realizat, iar literele seamănă mai mult cu cele de pe pagina tipărită.

10. O modalitate eficientă de a preda scrierea literelor este aceea de a-l invita pe elev să le traseze conturul după un model. Acesta ar putea trasa astfel litera de câteva ori înainte de a încerca să o copieze fără ajutorul modelului.

11. Progresul în ce priveşte cititul se realizează adesea mai repede decât progresul în ce priveşte scrisul. Nu amânaţi noile lecţii de citire dacă elevul nu este capabil să-şi facă temele pentru acasă în scris. Pe de altă parte, nu uitaţi că literele noi sunt mai uşor de învăţat şi de reţinut dacă elevul exersează scrierea lor.

12. Deşi este posibil ca elevul adult să fie capabil să realizeze lucruri complicate cu ajutorul mâinilor sale, scrisul cu stiloul sau cu creionul poate constitui un lucru dificil care poate să-i creeze un sentiment de frustrare. Nu insistaţi asupra unei forme perfecte a literelor.