Divorţul — Acolo unde Orientul şi Occidentul se întâlnesc

De la corespondentul nostru din Japonia

„LASĂ-MĂ să mă pensionez şi eu.“ Aceste cuvinte l-au luat prin surprindere pe directorul unei importante societăţi comerciale japoneze care ieşea la pensie. Soţia sa dorea să se retragă din calitatea de tovarăş de viaţă şi de gospodină. Japonia cunoaşte un adevărat salt în ce priveşte rata divorţurilor în care, în mod surprinzător, sunt implicate persoanele de vârstă mijlocie şi cele vârstnice. În ultimii 20 de ani, numărul divorţurilor înregistrate în rândul persoanelor care au trecut de 50, respectiv de 60 de ani s-a triplat. Se pare că renunţarea la căsnicie a devenit ultima posibilitate de a găsi o viaţă mai fericită.

La cealaltă extremă se află soţii foarte tineri care, decepţionaţi unul de celălalt pe parcursul lunii de miere, optează pentru un Narita rikon (divorţ Narita). Narita este aeroportul internaţional din Tokyo, iar expresia respectivă se referă la soţii proaspăt căsătoriţi care îşi iau rămas bun unul de la celălalt şi amândoi de la căsătorie de îndată ce ajung la Narita, după întoarcerea din voiajul de nuntă. De fapt, în Japonia unul din 4 sau 5 cupluri încearcă să obţină divorţul. Ei consideră divorţul drept o uşă spre o viaţă mai fericită.

Chiar şi în Hong Kong, unde tradiţionalele valori morale preţuite de chinezi sunt încă prezente, rata divorţurilor a crescut de peste două ori în cei şase ani care s-au scurs din 1981 până în 1987. În Singapore, numărul divorţurilor înregistrate atât în rândul musulmanilor, cât şi în cel al nemusulmanilor a crescut cu aproape 70 la sută între 1980 şi 1988.

După cum se ştie, punctele de vedere ale femeilor din Orient au fost multă vreme reprimate. De exemplu, odinioară în Japonia, un soţ putea să divorţeze de soţia lui cu ajutorul a numai „trei rânduri şi jumătate“ aşternute în scris. Tot ce avea de făcut era să scrie pe o hârtie o declaraţie de trei rânduri şi jumătate, prin care confirma divorţul, şi să-i înmâneze hârtia respectivă soţiei sale, care, spre deosebire de el, nu dispunea de nici un mijloc prin care să obţină lesne divorţul, decât acela de a se refugia într-un templu ce le oferea azil femeilor care fugeau de la soţi tiranici. Neavând nici un alt mijloc de a se întreţine singure, soţiile trebuia să suporte căsnicii lipsite de dragoste şi chiar legăturile extraconjugale ale soţilor lor.

Astăzi, mulţi soţi care se lasă absorbiţi cu totul de profesia lor îşi abandonează de fapt familia. Ei nu văd nimic greşit în faptul de a trăi numai pentru societatea la care lucrează. Din cauza acestei devoţiuni faţă de muncă, ei neglijează nevoia de comunicare a soţiilor lor şi le privesc ca pe nişte servitoare neplătite care le gătesc, le fac curăţenie şi le spală rufele.

Afluxul concepţiilor occidentale însă transformă punctul de vedere al femeilor din Orient despre căsătorie şi viaţa conjugală. „«Emanciparea» femeilor, remarcă Asia Magazine, este, în mod implicit, cel mai important factor care duce la creşterea ratei divorţurilor în Asia.“ Anthony Yeo, directorul Centrului consultativ şi de îngrijire din Singapore, a spus: „Femeile au devenit mai insistente cu privire la drepturile lor şi mai conştiente de demnitatea personală. Nu mai sunt dispuse să rămână în umbră şi să sufere în tăcere. Femeile zilelor noastre au mai multe posibilităţi de alegere şi sunt mai puţin tolerante în ce priveşte neglijarea şi maltratarea. Iar divorţul a devenit o posibilitate reală de alegere pentru acelea dintre ele care nu pot găsi fericire conjugală, în special de când stigmatul care plana asupra acestuia s-a şters în mare măsură şi nu mai înseamnă ceea ce însemna cu 25 de ani în urmă“.

Ţările occidentale au trecut şi ele printr-o schimbare profundă pe parcursul ultimului sfert de secol. Samuel H. Preston a numit schimbarea aceasta „cutremurul care a zguduit din temelii familia americană în ultimii 20 de ani“. În 1985, aproximativ un sfert din numărul total al familiilor care au copii sub 18 ani erau familii monoparentale, aceasta datorându-se în principal divorţului. S-a estimat că 60 la sută dintre copiii născuţi în 1984 s-ar putea să ajungă să trăiască în familii monoparentale înainte să împlinească vârsta de 18 ani.

Dat fiind faptul că instituţia căsătoriei slăbeşte, este divorţul realmente uşa spre o viaţă mai fericită? Pentru a răspunde la această întrebare să vedem mai întâi ce anume i-a determinat pe oameni să considere divorţul drept un remediu universal pentru problemele lor familiale.

[Chenarul de la pagina 4]

O consecinţă a ‘convieţuirii în divorţ’

NEFIIND incluse în numărul divorţurilor oficiale, divorţurile „latente“ rămân în umbră. În Japonia, unde multe femei continuă să depindă din punct de vedere financiar de soţii lor şi să se supună persistentei tradiţii a dominaţiei bărbatului, cuplurile s-ar putea să trăiască, contrar voinţei lor, sub acelaşi acoperiş într-o stare numită ‘convieţuire în divorţ’. Într-o asemenea situaţie, soţiile tind să-şi dăruiască toată energia creşterii copilului. Aceste mame sunt adesea exagerat de ocrotitoare, aceasta făcând ca mai târziu copiilor să le vină greu să se descurce singuri.

Drept urmare, atunci când fiii acestor mame cresc şi se căsătoresc, mulţi dintre ei au un fel de „alergie“ la contactul fizic. Fiind incapabili să facă cel mai mic gest de afecţiune faţă de soţiile lor, chiar şi după mai mulţi ani de căsnicie, ei suferă de un ataşament exagerat faţă de mamele lor. Dacă se căsătoresc, o fac pentru a le asculta. Potrivit ziarului Asahi Evening News, dr. Yasushi Narabayashi, consilier în probleme matrimoniale, afirmă că pe parcursul ultimilor zece ani acest fenomen s-a accentuat şi că există zeci de mii de bărbaţi cărora le este teamă să ceară sfaturi pentru că le este ruşine să facă acest lucru.