Iezuiţii — „Totul pentru toţi“?

De la corespondentul nostru din Spania

IEZUIŢII nu au căutat niciodată să se distingă prin laxism. Bula papală care a confirmat în 1540 Compania lui Isus se intitula „Pentru Domnia Bisericii Militante“.a La data aceea, acest nou ordin militant părea conceput chiar pentru apărarea catolicismului în bătăliile religioase care făceau ravagii.

Deşi Ignaţiu de Loyola şi-a îndemnat discipolii să „lupte . . . sub stindardul Crucii“, el i-a instruit totodată să devină „totul pentru toţi“. Iezuiţii credeau că dacă respectau această ultimă instrucţiune, puteau s-o îndeplinească mai bine pe prima; flexibilitatea avea să fie cheia pentru deschiderea multor uşi.

Într-un interval scurt de timp, iezuiţii instruiţi şi adaptabili erau căutaţi ca profesori şi oameni de stat, ca curteni şi confesori. Probabil ei au mers mai departe decît a intenţionat Loyola. Succesul repurtat în multe domenii — în special în politică — le-a adus bani şi putere, dar a semănat totodată seminţele catastrofei.

În 1773, Papa Clement al XIV-lea, cedînd în faţa presiunii din partea Franţei, Portugaliei şi Spaniei, a dizolvat Ordinul iezuiţilor „pentru totdeauna“. Motivul? Pentru „a instaura o pace reală şi durabilă în sînul Bisericii“. Din cauza influenţei lor politice, iezuiţii deveniseră o povară. Deşi această decizie papală a fost abrogată 41 de ani mai tîrziu, iezuiţii nu au mai atins niciodată poziţia pe care o ocupaseră înainte.

În prezent, numărînd în jur de 23 000, iezuiţii sînt încă în centrul controverselor din rîndurile catolicilor, datorită teologiei eliberării, amestecului preoţilor în politică sau a punctului lor de vedere cu privire la măsurile anticoncepţionale. Nonconformismul lor le-a atras dizgraţia papală. În 1981, Papa Ioan Paul al II-lea nu a luat în considerare procedura electorală iezuită numindu-l el însuşi pe generalul lor.

În ultimii ani, papa s-a îndreptat tot mai mult spre Opus Deib ca spre un bastion conservator pentru biserica sa. Însă, iezuiţii nu sînt un ordin catolic obişnuit. De ce au generat ei întotdeauna atît de multe controverse, chiar şi printre catolici? Au trăit ei conform numelui lor — Compania lui Isus? Care este cu exactitate misiunea lor?

Bărbaţi cu o misiune

Iniţial, Loyola a intenţionat ca micul său grup să-i convertească pe locuitorii Pămîntului Sfînt. Dar evenimentele din secolul al XVI-lea i-au orientat în altă direcţie. Schisma protestantă slăbea Biserica catolică romană, şi noi rute maritime se deschideau spre Orient şi spre Americi. Astfel, iezuiţii şi-au asumat o dublă misiune — să lupte împotriva „ereziei“ din sînul creştinătăţii şi să fie în fruntea lucrării de convertire a lumii necatolice. Sarcina pe care şi-au propus-o era uriaşă, iar numărul lor era mic, motiv pentru care Loyola a decis ca fiecare iezuit să fie bine instruit.

El a stabilit cele patru legăminte iezuite, a elaborat o serie de exerciţii spirituale pentru novici şi a redactat Constituţiile, sau codul de conduită al iezuiţilor (vezi chenarul). Lozinca lor era: ascultare absolută faţă de Biserică. Francis Xavier, unul dintre primii adepţi ai lui Loyola, a declarat: „Nu aş crede nici măcar în Evanghelii dacă Biserica ar interzice lucrul acesta“. Nimic nu trebuia să-i împiedice pe iezuiţi de la îndeplinirea misiunii lor. „Luptaţi pentru suflete indiferent unde le găsiţi şi cu toate mijloacele disponibile“, le-a spus Loyola. Care erau aceste mijloace?

Oprirea valului protestantismului

Armele principale cu care iezuiţii combăteau puterea crescîndă a protestantismului erau instruirea şi confesiunea. Aproape întîmplător ei au descoperit că şcolile elitiste înfiinţate de ei le puteau insufla catolicismul regilor şi nobililor într-un mod mult mai eficient decît orice campanie de predicare. Iar în secolul al XVI-lea nobilii erau cei care deţineau puterea de a stabili religia domeniului lor.c

Loyola însuşi a făcut observaţia că „binele pe care Ordinul îl poate face pentru promovarea cauzei romane depinde mai mult de instruirea dată în colegiile noastre decît de predicare“. Şcolile elitiste ale iezuiţilor au educat şi îndoctrinat mulţi viitori conducători europeni care, odată ajunşi la putere, erau înclinaţi să-i suprime pe protestanţi. Acest succes iniţial a fost întărit printr-un nou mod de abordare a confesiunii. Istoricul Paul Johnson explică: „În confesional, relaţiile dintre iezuiţi şi puternicii lor penitenţi erau de genul avocat-client“. Nu este surprinzător că noul mod de abordare era mai popular. În scurt timp, mulţi monarhi europeni aveau propriii lor confesori iezuiţi particulari, care excelau în a deveni totul pentru toate persoanele influente pe care le sfătuiau.

Confesorii iezuiţi erau indulgenţi în materie de moralitate, dar implacabili cînd aveau de-a face cu „ereticii“. Un confesor iezuit al regelui francez Louis al XV-lea i-a recomandat regelui ca „în interesul decenţei“ să instaleze o scară secretă între dormitorul său şi cel al metresei sale. Pe de altă parte, străbunicul său, Louis al XIV-lea, a fost sfătuit de confesorul său iezuit să revoce Edictul din Nantes (o lege care le garanta protestanţilor francezi, sau hughenoţilor, o anumită libertate de închinare). Acest pas a dezlănţuit un val de teroare împotriva hughenoţilor, mulţi dintre ei fiind masacraţi.

În cartea sa A History of Christianity, Paul Johnson face observaţia: „Mai presus de orice, iezuiţii erau în general identificaţi cu opinia potrivit căreia codul moral putea fi într-un anumit fel suspendat atunci cînd interesele catolicilor erau ameninţate . . . Iezuiţii erau un exemplu elocvent de elită cu înaltă instruire şi cu motivaţie solidă care a permis ca tensiunile izvorîte din conflictele religioase să le întunece valorile morale“.

În pofida — sau probabil din cauza — scrupulelor lor morale ambivalente, iezuiţii au jucat un rol-cheie în Contrareformă. La numai 41 de ani de la fundarea Ordinului lor, Papa Grigore al XIII-lea a scris: „La ora actuală, nu există nici un alt mijloc realizat de Dumnezeu pentru extirparea ereticilor care să fie mai puternic decît Ordinul vostru sfînt“. Flexibilitatea, împreună cu influenţa în cercurile înalte, s-au dovedit victorioase în lupta împotriva „ereziei“. Avea oare să cîştige şi adepţi?

Adaptabilitatea iezuiţilor

În Orient, urmînd obiceiul lor din Europa, iezuiţii au avut drept obiectiv convertirea conducătorilor şi astfel a supuşilor lor. În urmărirea acestui obiectiv, ei au mers pînă la extreme în privinţa ascultării de porunca lui Loyola de a deveni totul pentru toţi. Roberto de Nobili, misionar iezuit în India în secolul al XVII-lea, a adoptat modul de viaţă al brahmanilor, prima dintre caste, cu scopul de a predica clasei conducătoare. Pentru a evita să-i ofenseze pe ceilalţi brahmani, el oferea euharistia, sau cuminecătura cu ocazia liturghiei, castei inferioare — „cei pe care nu trebuie să-i atingi“— cu ajutorul unui băţ.

Matteo Ricci a devenit un membru influent al curţii chineze, în principal graţie talentelor sale de matematician şi astronom. El şi-a păstrat convingerile religioase pentru sine. Succesorul său iezuit de la curtea Ming, Johann Adam Schall von Bell, chiar a înfiinţat o turnătorie de tunuri şi a instruit trupe chinezeşti să manevreze armele (care purtau nume de „sfinţi“ catolici). Pentru a cîştiga adepţi, iezuiţii le-au permis catolicilor chinezi să continue să practice cultul strămoşilor, o decizie controversată care a fost în cele din urmă respinsă de papă. În pofida acestor compromisuri, atît în India, cît şi în China, conducătorii au rămas neconvinşi.

În America de Sud s-a încercat o abordare colonială. În zonele necolonizate din interior, iezuiţii misionari au creat, în rîndurile indienilor guarani, sate autonome conduse în mare parte de ei. Drept recompensă, ei îi învăţau pe autohtoni agricultură, muzică şi religie. Această confederaţie de sate de guarani, care la apogeul ei număra 100 000 de indigeni, a sfîrşit prin a se dezintegra cînd a intrat în conflict cu interesele comerciale portugheze şi spaniole. Deşi iezuiţii au instruit o armată de 30 000 de indieni, care a purtat cel puţin o bătălie în cîmp deschis cu portughezii, în 1766 satele au fost distruse, iar iezuiţii deportaţi.

De-a lungul secolelor, mulţi iezuiţi au făcut sacrificii eroice pentru a răspîndi în lung şi-n lat mesajul catolic. Unii au fost martirizaţi în mod teribil pentru eforturile lor, îndeosebi în Japonia unde s-au bucurat de un anumit succes înainte ca shogun-ul să le interzică activitatea.d

Deşi iezuiţii au fost plini de zel şi de spirit de sacrificiu, eforturile lor de a converti lumea au fost zădărnicite în principal din cauza metodelor lor viclene.

O evanghelie politică

În pofida problemelor din trecut, iezuiţii din secolul al XX-lea nu se arată deloc dispuşi să lase politica în seama politicienilor. Se asistă însă la o schimbare radicală. După secole de susţinere a guvernelor conservatoare de dreapta, iezuiţii de astăzi sînt mult mai înclinaţi să susţină cauze revoluţionare, în special dacă trăiesc în ţări în curs de dezvoltare. Un exemplu în acest sens îl constituie Nicaragua.

Cînd sandiniştii au ajuns la putere în Nicaragua, ei au contat pe sprijinul lui Fernando Cardenal şi al lui Álvaro Argüello, doi preoţi iezuiţi proeminenţi cu funcţii guvernamentale. Argüello şi-a justificat funcţia politică afirmînd că „dacă există cineva în Nicaragua care nu vrea să participe la revoluţie, cu siguranţă, acela nu este creştin. Pentru a fi astăzi creştin, este necesar să fii şi revoluţionar“. După cum este de înţeles, o astfel de evanghelie politică îi şochează pe mulţi oameni sinceri.

În anii ’30, Miguel de Unamuno y Jugo, celebru filozof spaniol, a criticat amestecul iezuiţilor în politică spunînd că lucrul acesta era străin de învăţăturile lui Isus. El a scris: „Iezuiţii . . . vin cu vechea poveste despre regatul social al lui Isus Cristos, şi cu această ideologie politică ei vor să înfrunte problemele politice, economice şi sociale . . . Cristos nu are nimic de-a face cu socialismul, nici cu proprietatea privată . . . El a spus că regatul său nu era din această lume“.

Şi pe plan doctrinal iezuiţii moderni tind să fie revoluţionari. Michael Buckley, un proeminent iezuit american, a criticat în mod public deciziile Vaticanului cu privire la hirotonisirea femeilor. În El Salvador, Jon Sobrino susţine teologia eliberării şi „influenţa lui Marx asupra conceptului de interpretare teologică“. În 1989, generalul iezuiţilor s-a simţit obligat să le scrie o scrisoare tuturor iezuiţilor ordonîndu-le să nu mai critice deciziile Vaticanului cu privire la contracepţie.

În vederea acestor fapte, trecute şi prezente, se poate spune pe drept că iezuiţii sînt o companie a lui Isus?

O veritabilă companie a lui Isus?

Isus a spus: „Voi sînteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu“ (Ioan 15:14). Un adevărat prieten şi discipol al lui Isus trebuie să asculte în mod absolut de Dumnezeu şi Cristos, şi nu de altcineva (Faptele 5:29). Faptul de a asculta de oameni mai degrabă decît de Dumnezeu conduce în mod inevitabil la o folosire incorectă şi la o politizare a mesajului lui Cristos.

Desigur, iezuiţii au cîştigat unele bătălii în lupta lor împotriva protestantismului. Dar cu ce preţ? Succesul lor s-a bazat mai mult pe intrigi politice decît pe iubirea de aproapele. Evanghelizarea lor a servit răspîndirii unui mesaj evanghelic poluat de politică şi de ambiţie. Plecaţi să convertească lumea, iezuiţii au devenit o parte a ei. Era aceasta dorinţa lui Isus?

Isus a spus despre adevăraţii săi discipoli: „Ei nu sînt din lume, după cum nici Eu nu sînt din lume“ (Ioan 17:16). Într-adevăr, apostolul Pavel a devenit „totul pentru toţi“ (1 Corinteni 9:22, Douay). Dar aceasta a însemnat că el şi-a adaptat mesajul auditoriului, şi nu că a făcut compromisuri în ce priveşte principiile creştine pentru a converti persoane sau pentru a exercita influenţă politică.

Loyola voia ca iezuiţii să se prezinte înaintea lumii ca imitatori ai lui Isus Cristos, dar această imagine a fost umbrită de amestecul lor în politică şi de intrigile lor. Ei au devenit „totul pentru toţi“, dar nu au făcut „totul pentru slava lui Dumnezeu“. — 1 Corinteni 10:31.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 12]

Cum devine cineva iezuit

Cele patru legăminte. Există trei legăminte iniţiale: de sărăcie, castitate şi ascultare. După 12 ani, iezuitul rosteşte al patrulea legămînt, acela de „a se supune tuturor instrucţiunilor Papei de la Roma“.

Exerciţiile spirituale constituie un manual care schiţează un program de meditaţie de patru săptămîni destinat să-i insufle novicelui dorinţa de a-şi dedica toată viaţa cauzei iezuiţilor.

În cursul primei săptămîni, novicele îşi imaginează — cu toate simţurile sale — chinurile infernului. În a doua săptămînă el trebuie să decidă dacă vrea sau nu să se înscrie în rîndurile iezuiţilor. A treia săptămînă este destinată unei meditaţii profunde la suferinţa şi moartea lui Isus, iar ultima săptămînă este rezervată „trăirii“ învierii lui Cristos.

Novicele primeşte în mod progresiv instrucţiuni. În prima săptămînă, de exemplu, i se cere să „miroase fum, pucioasă, duhoare şi corupţia infernului“ şi să „simtă cum se prind flăcările de suflet şi îl devorează“.

Constituţiile. Este vorba de o carte asemănătoare Talmudului cu reguli şi regulamente elaborate de Ignaţiu de Loyola. Printre altele, iezuitului i se spune cum să-şi ţină mîinile, cum să se uite la cineva care deţine autoritate şi de ce trebuie să evite să strîmbe din nas.

Mai presus de orice, Constituţiile pune accentul pe ascultarea absolută a iezuitului faţă de superiorii săi: „Inferiorul este ca un cadavru în mîinile superiorului său“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 15]

De ce a devenit un iezuit Martor al lui Iehova

Lucram într-o parohie sărăcăcioasă din Bolivia cînd am început să am îndoieli. La început acestea nu erau cu privire la biserică, ci la reprezentanţii ei. De exemplu, în fiecare lună trebuia să-i înmînez episcopului diocezei locale un anumit procent din colectele şi banii primiţi pentru liturghiile speciale, pentru nunţi, funeralii etc. Întrucît parohia mea era săracă, partea episcopului nu era niciodată prea mare. Mă simţeam întotdeauna profund jignit cînd el deschidea plicul şi spunea cu dispreţ: „Aceasta este contribuţia mizerabilă pe care mi-o aduci?“ Evident, cei ‘doi bănuţi ai văduvei’ nu erau nimic pentru el. — Luca 21:1–4.

Un alt lucru care mă tulbura era acordul Bisericii Catolice de a accepta şi de a da curs liber unor idei şi practici locale păgîne legate de închinarea la Cristo de la Vera-Cruz (Cristosul adevăratei cruci), imagine care se afla în parohia mea. În multe cazuri, aceste practici erau o manifestare făţişă de fanatism demonic. În plus, adesea beţia era asociată cu aceste sărbători religioase, dar nici o voce nu s-a ridicat în mod oficial împotriva acestei orgii păgîne.

Am ajuns să fiu convins că pe parcursul secolelor Biserica Catolică deviase de la adevărul Bibliei, înlocuindu-l cu tradiţii şi filozofii umane, şi că nu numai oamenii, ca indivizi izolaţi, eşuau. În consecinţă, mi-am dat seama că, de fapt, nu mai eram catolic. — Relatată de Julio Iniesta García.e

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 11]

Fondatorul iezuiţilor, Ignaţiu de Loyola, şi sanctuarul său din Spania

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Fiind cunoscuţi pentru intrigile lor politice, iezuiţii au fost expulzaţi din Spania în 1767