Lupta mea pentru a trăi

ACUM douăzeci de ani soţia mea, Ingrid, şi cu mine ne creşteam cei doi copii la Lima, Peru, şi duceam o viaţă activă, plină de bucurii. Deşi munca laică mă obliga să mă deplasez în alte ţări din America de Sud, totuşi ne rezervam timp în fiecare săptămînă pentru a asista la întrunirile congregaţiei Martorilor lui Iehova şi pentru a le împărtăşi altora adevărurile biblice în cadrul ministerului nostru public.

Apoi, în 1973, cînd nu împlinisem încă 30 de ani, am început să sufăr de dureri de cap şi de stări depresive. În următorii doi ani durerile de cap şi stările depresive s-au accentuat şi au devenit mai frecvente. Trebuia să depun eforturi susţinute pentru a face faţă activităţilor cotidiene.

Îmi amintesc foarte bine de o călătorie de afaceri la Quito, Ecuador, în Munţii Anzi. Abia am pus piciorul pe pista de aterizare şi am simţit o durere de cap atît de puternică încît singurul lucru la care m-am putut gîndi a fost să iau primul avion înapoi spre Lima.

M-am dus imediat la medicul meu. El mă trata contra tensiunii crezînd că aceasta era cauza migrenelor mele. Dar făcîndu-mi un examen al fundului de ochi, el a remarcat vase sanguine rupte. Am fost internat, aşadar, în spital.

Examenele au confirmat prezenţa unei tumori pe creier. Dar vestea cea mai rea a fost că tumoarea era atît de mare şi părea atît de ramificată prin creier încît nu se putea opera. În interval de o lună, spunea medicul, aveam să ajung orb. Apoi aveam să devin paralizat şi să mor în aproximativ trei luni.

Ştirea a constituit un extraordinar şoc pentru Ingrid, prima care a auzit diagnosticul. Imediat ea a luat legătura cu sora mea, Heidi, din Los Angeles, California, S.U.A., şi a rugat-o să caute un chirurg care ar consimţi să mă opereze fără să-mi administreze transfuzii de sînge — o cerinţă primordială pentru noi din cauza hotărîrii ferme de a ne supune poruncii scripturale de a ne abţine de la sînge. — Faptele 15:28, 29.

Exact după trei zile pline de tensiune, eram în drum spre Los Angeles. În timp ce zburam deasupra Antilelor, Ingrid mi-a zis: „Priveşte, ce frumoase sînt insulele, cu plajele lor albe!“ M-am uitat, dar nu puteam să văd nimic. Începeam deja să-mi pierd vederea!

Prima bătălie

La sosirea în Los Angeles, am fost internat imediat la UCLA Medical Center, spitalul din Los Angeles al Universităţii din California. La 6 octombrie 1975, dr. Walter Stern m-a operat. Cînd m-am trezit, nici chiar faţa radioasă a lui Ingrid nu mă putea face să prevăd vestea bună — ei îndepărtaseră întreaga tumoare! Era de mărimea unei mingi de baseball, situată pe lobul frontal drept al creierului. Dar era închisă în propria ei membrană şi a fost extirpată complet.

Este evident că rapiditatea cu care s-a făcut intervenţia mi-a salvat viaţa. „Doar cîteva zile şi nu aţi mai fi fost printre noi“, mi-a zis medicul. Dar eram în viaţă şi cu facultăţile mintale intacte! Eram într-o stare de euforie!

Totuşi, convalescenţa nu a fost lipsită de probleme. În primul rînd, la un picior mi s-au format cheaguri de sînge. Lucrul acesta cauza o dilemă, deoarece pe de o parte aveam nevoie de anticoagulanţi pentru dizolvarea cheagurilor înainte ca ele să intre în sistemul circulator şi să ajungă la un organ vital, pe de altă parte, aveam nevoie de coagulanţi pentru a reduce la minimun hemoragia cerebrală. Ce uşurare a fost cînd medicii au reuşit să găsească un echilibru între cele două medicamente cu efecte opuse!

Traumatismul cauzat de cele 12 ore de intervenţie asupra lobului frontal drept — care comanda emoţiile — era, se pare, răspunzător de perioada de euforie prin care treceam atunci, o intensificare a emoţiilor, stare pe care medicamentele nu o puteau ţine sub control. Timp de şase luni după reîntoarcerea la Lima am fost iraţional în ce priveşte evaluarea a ceea ce puteam face, eram parcă într-o stare de continuă exaltare. După cîteva luni aceasta a trecut făcînd loc unei grave depresii, atît de grave încît aproape încontinuu mă gîndeam la sinucidere. Din fericire, după un an mi-am revenit la normal şi am fost capabil să-mi reiau toate activităţile.

Am fost numit bătrîn într-o congregaţie creştină, iar acum sfidarea era de a găsi echilibru între responsabilităţile mele din congregaţie, familie şi de la locul de muncă. De fiecare dată cînd nu eram în călătorie de afaceri îmi rezervam timp pentru a fi împreună cu copiii. Distracţia noastră favorită era să ne plimbăm cu motocicletele pe dealurile stîncoase şi nisipoase din împrejurimile Limei. Următorii nouă ani parcă au zburat. Începeam să uit de problemele mele de sănătate.

Apoi, în mai 1985, Ingrid a început să observe că eram puţin palid şi că păream lipsit de vigoare. Nu bănuiam că aveam o altă tumoare pe creier pînă într-o noapte cînd am vrut să mă întorc în pat şi nu am reuşit. Partea stîngă a corpului meu era paralizată. De această dată, medicii m-au supus unei tomografii, un examen cu raze X foarte perfecţionat, iar rezultatele ne-au determinat să ne întoarcem din nou la Los Angeles.

Reluarea bătăliei

La 24 iunie 1985, dr. Stern şi echipa sa m-au operat din nou. Tumoarea crescuse iar, de această dată extinzîndu-se spre lobul parietal — regiunea care controlează mişcarea membrelor; iată de ce braţul şi piciorul meu stîng erau paralizate. Operaţia a durat opt ore. Un sfert din tumoare nu a putut fi extrasă.

Braţul şi piciorul mi-au rămas parţial paralizate după operaţie. Timp de cîteva săptămîni am fost supus unei cobaltoterapii pentru a împiedica creşterea tumorii. Dar la două luni de la operaţie, am început să am convulsii. La început medicamentele au avut un oarecare efect, dar cu timpul convulsiile au devenit mai frecvente şi necontrolabile. A trebuit să-mi reduc la minimum activităţile exterioare. Reuşeam să efectuez o parte din munca mea laică la domiciliu, dar ameninţarea convulsiilor plana asupra mea asemenea unui nor întunecos. Această sabie a lui Damocles suspendată deasupra capului meu era o constantă sursă de frustrare.

Temîndu-mă continuu de o nouă criză, nu mai îndrăzneam să prezidez întrunirile la Sala Regatului. Dar graţie ajutorului lui Iehova puteam încă să împărtăşesc cunoştinţa Bibliei oamenilor care doreau să studieze la domiciliul lor. Făcînd aceasta în mod regulat îmi menţineam mintea asupra Sursei puterii, Iehova Dumnezeu, şi părea că îngrijorarea mea generată de starea fizică instabilă diminua.

În cele din urmă, în mai 1988, am avut o convulsie violentă în urma căreia toată partea stîngă mi-a fost paralizată. Însă tomografiile indicau de fiecare dată că totul era normal, că tumoarea nu mai creştea. Concluzia era că aceste convulsii constituiau într-un fel o parte a procesului vindecării. Am decis totuşi să ne reîntoarcem la Los Angeles pentru examene mai amănunţite.

Dr. Stern, care îmi efectuase primele două operaţii fără transfuzie de sînge, se pensionase. Însă el ni l-a recomandat cu amabilitate pe dr. Donald Becker, şeful secţiei de neurochirurgie de la UCLA. Dr. Becker a acceptat să mă opereze în caz de nevoie şi să respecte, totodată, punctul nostru de vedere biblic cu privire la sînge.

Examenele care îmi erau acum familiare au început. Dar de această dată, pe lîngă tomografii şi o angiogramă a creierului a fost inclusă o nouă tehnică de radiodiagnosticare numită tomografie cu rezonanţă magnetică nucleară. Rezultatele au revelat prezenţa a trei . . . da, a trei tumori!

Înainte de ziua planificată pentru operaţie, medicii au făcut o descoperire alarmantă — sîngele nu mi se coagula. Medicamentul pe care-l luasem contra convulsiilor îmi distrusese trombocitele din sînge. Astfel, în decurs de două săptămîni şi jumătate, acesta a fost treptat substituit cu un altul care nu avea acest efect secundar negativ. Schimbarea s-a dovedit traumatizantă deoarece a comportat o serie de convulsii violente.

A treia operaţie

În sfîrşit, a sosit ziua pentru operaţie. Era 1 august 1988. La orele 6, Ingrid şi cu mine ne spuneam emoţionante cuvinte de adio. Cîteva minute mai tîrziu eram în sala de operaţii. În sfîrşit, după 12 ore interminabile, dr. Becker a ieşit pentru a-i împărtăşi lui Ingrid vestea că toate tumorile au fost îndepărtate — inclusiv partea care rămăsese de la cea de-a doua operaţie care avusese loc cu trei ani în urmă — şi că pierdusem doar un sfert de litru de sînge!

„Dar exista ceva care încă mă îngrijora, explică Ingrid. Care avea să fie starea mintală a lui Hans cînd avea să se trezească? Avea să mă recunoască?“ A doua zi devreme, medicii i-au permis lui Ingrid să vină să mă vadă. Cînd am deschis ochii, am spus „Schatzi“, un cuvînt afectuos pe care îl utilizam de obicei. Şi, aşa cum s-a exprimat ea, „începea o nouă zi“.

Lupta continuă

Însă convalescenţa mea părea că nu are sfîrşit. Doi ani mai tîrziu, s-au dezvoltat noi tumori întîrziindu-mi vindecarea. Astfel, la 26 noiembrie 1990 am suferit a patra operaţie pe creier. Alte două tumori au fost extirpate. Mă găseam din nou într-un cărucior cu rotile. Din nou petreceam zile întregi făcînd exerciţii dureroase pentru a-mi stimula creierul să-şi reamintească mecanismul mersului.

Însă, tumorile au reapărut curînd, şi de această dată erau maligne. Ultima mea operaţie a avut loc la 16 iulie 1991; însă cîteva tumori n-au putut fi îndepărtate. Am fost supus unei radioterapii speciale în încercarea de a le reduce şi dizolva. Sperăm că aceasta va reuşi, dar problemele legate de convalescenţa mea sînt mai dificile decît înainte.

Dacă mă gîndesc la perspectivele de viitor pe baza a ceea ce sînt din punct de vedere fizic, nu pot decît să mă simt frustrat. Singura cale înţeleaptă este aceea de a mă concentra asupra valorilor spirituale. Ca şi cum mi s-ar adresa personal, Biblia spune: „Deprinderea trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare“. — 1 Timotei 4:8.

Viaţa care este la orizont este o viaţă veşnică în lumea nouă a lui Dumnezeu. Faptele demonstrează că ea este aproape, da, că în curînd voi alerga şi voi sări ca un cerb (Isaia 35:6). Şi dacă voi muri înainte ca lumea nouă să sosească, am certitudinea că Iehova îi va învia pe cei care-i sînt fideli. Nu prin puterea noastră vom cîştiga viaţa veşnică, ci prin faptul că-i slujim cu fidelitate Dumnezeului nostru, Iehova. — Relatată de Hans Augustin.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţia mea, Ingrid