Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 6-a: începînd de la 1513 î.e.n. — Marile cărţi religioase

„Religia noastră este într–o carte. “ — Samuel Johnson, poet şi eseist englez din sec. al XVIII–lea

FIECARE mare religie îşi are cartea sau cărţile sale. Cu toate că ele pot varia considerabil în ce priveşte forma, volumul, vîrsta şi caracterul sacru, explică Noua Enciclopedie Britanică, au totuşi un punct comun: pentru credincioşi textul lor este sfînt“. Însăşi existenţa unui număr atît de mare de cărţi sfinte dovedeşte că omul este religios prin natura sa.

Scrierile sfinte oficiale ale principalelor religii sînt: Biblia (pentru creştinism), Coranul (pentru islamism), Talmudul (pentru iudaism), Vedele (pentru hinduism) şi Triptiţaka (pentru budism)a.

Deşi nu sînt recunoscute de către religiile tradiţionale drept cărţi sfinte oficiale ale lor, există şi alte lucruri care au deopotrivă un caracter religios. Aşa este cazul cu Kojiki şi Nihon shoki, care au exercitat în decursul secolelor o puternică influenţă asupra vieţii japonezilor şi asupra şintoismului. Chinezii au fost marcaţi de către cei Treisprezece Clasici confucianişti. Aceste scrieri sînt inspirate din doctrinele lui Confucius un înţelept chinez care nu era decît un adolescent în anul 539 î.e.n., cînd Babilonul cădea în mîinile medo–persane. Se spune că cele 496 capitole din manualul de bază al confucianismului, Analectele (Lunyu), conţin chiar cuvintele lui Confucius.

Există şi cărţi religioase mai recente care au fost, de asemenea, considerate sfinte. Unele sînt considerate ca adăugiri absolut necesare la textele recunoscute. De exemplu, membrii Bisericii sfinţilor din zilele din urmă ai lui Isus Cristos cred despre cartea Mormonilor că a fost scrisă pe plăci de aur de către un profet numit Mormon. Tot potrivit credinţei lor, după aproximativ 1 400 de ani, în prima jumătate a secolului al XIX–lea, un înger i–ar fi descoperit–o şi a dăruit–o lui Joseph Smith, care a tradus–o.

Lucrarea Ştiinţă şi sănătate pe baza Scripturilor, publicată mai întîi în 1875 în engleză sub titlul Ştiinţă şi sănătate, se bucură de o consideraţie asemănătoare. Pe parcurul timpului autoarea Mary Baker Eddy, s–a opus traducerii cărţii sale. Ea a sfîrşit prin a ceda, stabilind, însă, următoarea regulă: „Această nouă ediţie va trebui să conţină textul englez faţă în faţă cu textul german; pe o pagină va figura versiunea engleză de inspiraţie divină, care constituie originalul, iar pe cealaltă textul german, care va fi traducerea“. - Sublinierea ne aparţine.

Chiar şi unele scrieri profane au fost ridicate la rangul de scrieri sfinte. În această categorie figurează operele unor bărbaţi din secolul al XIX–lea şi al XX–lea, cum ar fi Charles Darwin, Karl Marx şi Mao Tze–Dong, oamenii ale căror idei asupra evoluţionismului şi comunismului sînt apărate cu ardoare de milioane de persoane.

Stabilirea unui canon

Iniţial şi în unele cazuri timp de secole, textul majorităţii scrierilor sacre a fost transmis pe cale orală. În general, la un moment dat, s–a considerat necesar să se determine care părţi din materialele disponibile — oral sau scris — aveau să servească drept canon oficial pentru o anumită religie: Termenul „canon“ desemnează „ansamblul cărţilor acceptate ca fiind de inspiraţie divină“.

A fost dificil, dacă nu chiar imposibil, uneori, să se stabilească un canon uniform. De exemplu, conform Enciclopediei religiei (engl.), literatura budistă se distinge de toate scrierile religioase ale lumii, pentru că are numeroase canoane. Această enciclopedie explică: „Culegerile prezintă diferenţe semnificative, şi nu există decît puţine texte comune tuturor tradiţiilor“. Această confuzie a dus la formarea unor secte şi a aşa–numitelor „18 şcoli“ de gîndire budistă.

La rîndul său, hinduismul, face o deosebire între canonul recunoscut şi alte texte considerate semi-sfinte. Acea porţiune din literatura sacră hindusă care se numeşte cruti (ceea ce semnifică „învăţată oral“) o completează pe cruti explicînd-o şi dezvoltînd-o. Deşi smriti este considerată secundară semicanonică, de fapt aceasta este culegerea din care hinduşii extrag cea mai mare parte a tot ceea ce ştiu despre religia lor.

Cei ce se numesc creştini au avut de asemenea greutăţi în a defini un canon pentru Biblie. Biserica romano-catolică şi majoritatea Bisericilor ortodoxe orientale consideră că, printre cele 13 cărţi suplimentare, unele sau toate sînt deuterocanonice, adică „din al doilea canon“. Protestanţii însă le consideră apocrife. Acest termen are ca prim sens „ascuns cu grijă“, indicînd astfel că aceste cărţi nu erau citite în public, dar el semnifică astăzi că autenticitatea lor este îndoielnică. James Charlesworth, de la seminarul din Princeton, declară: „Cînd canonul Scripturilor a fost definit, mai întîi de către evrei, apoi de către autorităţile creştine, aceste scrieri nu au fost incluse, şi ele au început astfel să-şi piardă influenţa şi importanţa lor“. Abia în 1546, conciliul de la Trente le-a declarat canonice.

„Wat schrifft, blifft“

Acest proverb rimat în limba germană populară înseamnă „scrisul rămîne“. El arată pericolele tradiţiei orale. Unele detalii importante riscă să fie uitate, iar unele schimbări neînsemnate pot adăuga nuanţe care nu existau iniţial. Astfel, este semnificativ faptul că printre cărţile sacre, Biblia a fost una dintre cele dintîi aşternută în scris. De fapt, Moise a terminat redactarea primei părţi în 1513 î.e.n.

În schimb, conform Enciclopediei religiei, Upanişadele (completare a Vedelor, redactate în sanscrită între secolele VIII şi IV î.e.n.) au fost „pentru prima dată aşternute în scris, în 1656 e.n.“ Faptul că pînă atunci nu s-a încercat acest lucru, nu s-a datorat nicidecum neglijenţei. Într-adevăr, istoricul Will Durant explică: „Vedele şi marile epopei erau poeme care îşi îmbogăţeau conţinutul o dată cu fiecare generaţie care le cînta, ele erau destinate urechii şi nu ochiului“.

Unii hinduşi şi budişti afirmă chiar că numai recitarea orală a cărţii permite scoaterea în relief a întregii ei semnificaţii. Ei acordă o mare importanţă aşa-numitelor mantra, formule considerate a avea o putere salvatoare intrinsecă. Conform cu Noua Enciclopedie Britanică, „unii cred că pronunţînd o mantra în mod corect credinciosul poate să-i determine adică să-i constrîngă pe zei să-i acorde puteri magice şi spirituale pe care nu le-ar putea dobîndi în alt mod“.

Care cuvînt, şi pentru cine?

Nu toate scrierile sfinte se pretind a fi de origine divină, nici nu cer să fie larg răspîndite şi puse la dispoziţia tuturor popoarelor. De exemplu, Upanişadele hinduse (cu sensul literal „a se ţine aproape“) au ajuns să se numească astfel pentru că maeştrii aveau obiceiul să le încredinţeze doctrina secretă discipolilor lor preferaţi, cei care „se ţineau aproape“ de ei. „Termenul upanişadă are deci o conotaţie tainică (sau un sens ascuns) explică Enciclopedia religiei. Într-adevăr, Upanişadele demonstrează explicit că aceste discursuri nu erau destinate populaţiei în general (...) /ci că/ numai o elită trebuia să le asculte“.

Tot astfel, Mahomed considera Coranul drept o lucrare rezervată arabilor. Totuşi, în această carte este prezentat foarte des exprimîndu-se Dumnezeu însuşi, Creatorul tuturor popoarelor. Traducerea Coranului fiind considerată improprie, numai textul arab poate fi recitat şi utilizat pentru ritualuri. Iată un aspect care le va reaminti unor catolici că înainte de conciliul Vatican II, ţinut în anii ’60, nu se putea folosi decît limba latină în liturghia catolică.

În schimb, Biblia declară limpede că mesajul ei nu este rezervat numai unui grup anumit. Este deci logic faptul că ea se declară a fi, nu „cuvîntul oamenilor, ci (...) cuvîntul lui Dumnezeu“. (1 Tesaloniceni 2:13) Cei care îşi pun încrederea în ea, se străduiesc să o răspîndească cît mai mult, considerînd că fiecare om are dreptul de a beneficia de cuvintele înţelepciunii Creatorului. La sfîrşitul anului 1987, Biblia fusese tradusă, total sau parţial, în 1 884 de limbi şi dialecte. În 1977, se estima (conform cu The Book of Lists) că erau în circulaţie 2 458 milioane de exemplare ale Bibliei, cu precizarea că cifra de 3 miliarde ar fi probabil mai exactă.

Religiile: examinate pe baza cărţilor lor

În 1933, filozoful englez Alfred Whitehead scria: „Nu se poate analiza o religie făcînd abstracţie de adepţii săi“. În consecinţă, o religie poate fi considerată adevărată sau falsă, bună sau rea, după tipul de persoane pe care le produce. Desigur, în măsura în care învăţăturile lor sînt aplicate, scrierile sfinte joacă un rol important în dezvoltarea personalităţii credincioşilor.

De la cărţile sfinte este de aşteptat ca ele să furnizeze o bună îndrumare. Ar trebui, după cum spune Biblia, ca ele să fie ‘utile pentru a instrui, pentru a mustra, pentru a îndrepta lucrurile, pentru a disciplina în dreptate’, ajutîndu-i omului să fie „pe deplin competent, complet echipat pentru orice lucrare bună“. — 2 Timotei 3:16, 17.

Care este valoarea marilor cărţi religioase? De exemplu, în ce măsură scrierile sfinte hinduse şi budiste îi echipează pe cititorii lor pentru a înfrunta dificultăţile vieţii? Pentru a afla acest lucru trebuie să ne ocupăm de India, ţară despre care istoricul Will Durant a declarat: „În nici o altă ţară, religia nu este atît de puternică şi nu joacă un rol atît de important“. Ediţia viitoare va conţine două articole cansacrate acestui subiect pasionant. Primul se intitulează: „Hinduismul — Religia toleranţei“.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 21]

Semnificaţia numelui lor

BUDISM: Tripiţaka, cuvînt sanscrit semnificînd „triplu coş/sau colecţie/“.

CREŞTINISM: Biblia, de la un cuvînt grecesc semnificînd „cărţi mici“.

CONFUCIANISM: Lunyu, termen chinezesc tradus prin „conversaţii“.

HINDUISM: Vedele, cuvînt sanscrit care înseamnă „cunoştinţă“.

ISLAMISM: Coran, de la un cuvînt arab însemnînd „lectură, recitare“.

IUDAISM: Talmud, de la un cuvînt ebraic tradus prin „studiu, învăţătură“.

ŞINTOISM: Kojiki şi Nihon shoki cuvinte japoneze care înseamnă „Relaţia lucrurilor vechi“ şi „Cronica Japoniei“.

TAOISM: Tao-te-king, cuvînt chinezesc însemnînd „Cartea Căii şi a Virtuţii“.

ZOROASTRISM: Avesta, după avestic, care desemnează limba iraniană moartă (ieşită din uz) în care a fost redactată această carte.

[Chenarul de la pagina 22]

Comparare a lungimii lor

Unele dintre marile cărţi religioase sînt extrem de voluminoase. Coranul face excepţie; el nu echivalează decît cu aproximativ un sfert din Biblie. Dar Samhita, o colecţie de scrieri sfinte hinduse, se spune că are cel puţin un milion de strofe. Prin comparaţie, King James Bible, utilizată de vorbitorii de limbă engleză, nu are decît 31 102 versete. Această versiune conţine 773 746 de cuvinte, faţă de cele 2,5 milioane ale Talmudului din Babilon. Canonul budist chinezesc, încă şi mai voluminos, cuprinde aproape o sută de mii de pagini tipărite.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Biblia şi Coranul figurează printre marile cărţi religioase.