Obiectivul vieții mele a fost să ascult de Iehova

Bunicii din partea mamei au aflat despre binecuvântările Regatului lui Iehova în 1906, la scurt timp după ce le-a murit un copil de difterie. Medicul lor, care era Student în Biblie, cum erau cunoscuți Martorii lui Iehova pe atunci, le-a vorbit despre mesajul încurajator al Bibliei, inclusiv despre speranța învierii. Ca urmare, bunicii, mama și sora mamei au devenit Studenți în Biblie.

Mulți ani, ei i-au slujit cu zel lui Iehova. Bunica, mama și mătușa chiar au fost plasatoare în sală cu ocazia prezentării „Foto-Dramei Creațiunei” în Chicago, Illinois (Statele Unite). Din nefericire însă, doar mama a continuat să-i slujească lui Iehova. Nu i-a fost ușor deoarece au fost o familie unită cât timp i-au slujit împreună lui Iehova, până în anii ’30. Loialitatea și ascultarea pe care le-a arătat mama față de Iehova m-au impresionat profund, ca de altfel și exemplul tatălui meu, care a fost și el un Student în Biblie fidel.

M-am născut în 1927, fiind cea mai mare dintre cei șase copii. Cu toții am iubit adevărul. Tata era tâmplar și locuiam într-o casă frumoasă la periferia orașului Chicago. Aveam o grădină mare de legume și creșteam găini și rațe.

Îmi plăcea să muncesc. Una dintre sarcinile mele era să cârpesc șosetele familiei. Astăzi nu prea mai face nimeni asta, dar pe atunci șosetele nu erau aruncate când se găureau, ci erau cârpite cosându-le cu ac și ață. Mi-a fost de mare folos să învăț să cos deoarece mai târziu m-am ocupat mult cu asta.

Exemplul bun al părinților mei

Tata s-a îngrijit ca familia noastră să nu neglijeze activitățile spirituale. Asistam la toate întrunirile, participam cu regularitate la lucrarea de predicare și analizam în fiecare zi un pasaj din Biblie. Sâmbătă seara țineam închinarea în familie folosind Turnul de veghe.

Pentru a le depune mărturie oamenilor, tata a montat o reclamă luminoasă la fereastra sufrageriei. Era realizată de frați cu scopul de a face reclamă la o cuvântare publică sau la o publicație. În realitate, era o cutie cu lumină intermitentă care atrăgea atenția trecătorilor. Tata a pus și două afișe pe mașina noastră.

Prin fapte și cuvinte, tata ne-a învățat pe noi, copiii, importanța ascultării de Iehova, iar mama l-a susținut mereu. Ea a început să-i slujească lui Iehova cu timp integral când sora mea cea mai mică avea 5 ani și a continuat să facă pionierat pentru tot restul vieții ei. Am avut cei mai buni părinți!

În acele vremuri, viața era foarte diferită de cea de azi. Nu aveam televizor, așa că noi, copiii, stăteam pe jos și ascultam la radio emisiuni captivante. Dar ce ne plăcea cel mai mult erau programele spirituale pe care organizația lui Iehova le difuza la radio.

Congrese, fonografe și oameni-sendviș

Ne plăcea să participăm la congresele noastre. La congresul din 1935, s-a explicat că ‘marea mulțime’, care avea să supraviețuiască ‘necazului celui mare’, menționată în Revelația 7:9, 14, are speranța de a trăi pentru totdeauna în Paradis pe pământ. Înainte de 1935, părinții mei se împărtășeau din embleme la Comemorare. Însă, după acel congres, doar tata a continuat să se împărtășească. Mama a înțeles atunci că speranța ei era să trăiască pentru totdeauna pe pământ, nu să domnească alături de Cristos în cer.

În 1941, la un congres ținut în St. Louis, Missouri, Joseph Rutherford, președintele de atunci al organizației, a lansat cartea Copiii. Anunțul a fost urmat de ropote de aplauze. Aveam 14 ani și mă botezasem cu un an în urmă. Parcă și acum mă văd stând la coadă cu ceilalți copii pentru a urca pe podium și a primi propriul exemplar.

În perioada de început, lucrarea de predicare era foarte diferită. În anii ’30, foloseam fonografe portabile pentru a le pune locatarilor cuvântări biblice înregistrate. Înainte de a bate la ușă, trebuia să pregătim fonograful și să ne asigurăm că discul și acul erau în poziția potrivită. Când locatarul venea la ușă, făceam o scurtă prezentare, îi puneam o cuvântare biblică de patru minute și jumătate, iar apoi îi ofeream publicații. Oamenii din zona noastră ascultau cu respect. Nu-mi amintesc să fi fost cineva nepoliticos. Când am început pionieratul, la 16 ani, tata mi-a făcut cadou un fonograf, pe care îl foloseam cu mândrie în lucrare. Partenera mea de pionierat era o soră minunată pe nume Lorraine.

O altă formă de mărturie erau marșurile de informare. Pentru o perioadă le-am numit marșurile oamenilor-sendviș pentru că purtam două pancarte, una în față și una în spate. Pe ele erau sloganuri precum: „Religia este o cursă și o escrocherie” și „Slujiți-i lui Dumnezeu și lui Cristos, Regele”.

La întruniri am fost pregătiți pentru persecuții și am învățat ce să spunem în apărarea adevărului. Iar persecuțiile n-au întârziat să apară. De exemplu, când am oferit prima dată reviste într-o zonă comercială aglomerată, poliția ne-a reținut, ne-a băgat într-o dubă și ne-a dus la secția de poliție. Am fost eliberați câteva ore mai târziu. A fost o bucurie să fim persecutați pentru că am ascultat de Iehova.

Căsătoria, Școala Galaad și mobilizarea militară

După un timp, Lorraine mi-a prezentat un frate pe nume Eugene Rosam, pe care îl cunoscuse la un congres din Minneapolis, Minnesota. El crescuse în Key West, Florida. Când era în clasa a X-a, a fost exmatriculat pentru că refuzase să ia parte la o ceremonie patriotică. Imediat după aceea, a început pionieratul. Într-o zi, s-a întâlnit cu o fostă colegă de clasă. Deoarece Eugene fusese un elev foarte bun, ea nu înțelegea de ce a fost exmatriculat. Întrucât a folosit Biblia pentru a-i răspunde la întrebări, ea a început un studiu biblic. După un timp, a acceptat adevărul și a devenit o soră zeloasă.

Eu și Eugene ne-am căsătorit în 1948. În primii ani de căsnicie am făcut pionierat în Key West. Mai târziu, am fost invitați la cursurile celei de-a 18-a clase a Școlii Galaad, pe care am absolvit-o la începutul anului 1952. La școală am învățat și spaniola, așa că ne așteptam să fim repartizați ca misionari într-o țară în care se vorbea această limbă. Însă n-a fost așa. În timpul școlii, Războiul din Coreea era în toi, așa că Eugene a fost chemat în armată. Asta ne-a luat complet prin surprindere deoarece lui Eugene i se acordase scutire de la serviciul militar în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial întrucât era slujitor religios. Din cauza mobilizării, ni s-a spus să rămânem în Statele Unite. Am fost atât de dezamăgită, încât am izbucnit în plâns. Doi ani mai târziu, Eugene a beneficiat de scutire de la serviciul militar. Totuși, din această experiență am învățat o lecție importantă: Când o ușă se închide, Iehova poate deschide alta. Și exact așa a făcut. Trebuia doar să avem răbdare.

În lucrarea itinerantă și apoi în Canada

În 1953, după ce am făcut pionierat într-o congregație de limbă spaniolă din Tucson, Arizona, am fost repartizați în lucrarea itinerantă. Am slujit în circumscripții din statele Ohio și California și din orașul New York. În 1958, am început lucrarea de districta în California și Oregon. În acea perioadă locuiam la frați. Apoi, în 1960, am mers în Canada, unde Eugene a slujit ca instructor la Școala pentru Serviciul Regatului, la care participau supraveghetorii congregațiilor. Am stat în Canada până în 1988.

Una dintre cele mai frumoase amintiri din perioada petrecută în Canada are legătură cu o familie pe care am cunoscut-o în lucrarea de predicare. În timp ce predicam din casă în casă împreună cu o soră, am întâlnit-o pe Gail. Ea ne-a spus că fiii ei erau foarte afectați de moartea bunicului lor. Ei au întrebat-o: „De ce a murit? Unde s-a dus?”. Însă Gail nu avea niciun răspuns. I-am arătat răspunsul Bibliei și am citit câteva versete încurajatoare.

Pe atunci, Eugene era supraveghetor de circumscripție, așa că nu am stat în acea congregație decât o săptămână. Însă sora care era cu mine a vizitat-o din nou pe Gail. În cele din urmă, toată familia a acceptat adevărul: Gail, soțul ei, Bill, și cei trei fii ai lor, Christopher, Steve și Patrick. Chris este bătrân de congregație în Canada, Steve este instructor la complexul de școli biblice din Palm Coast, Florida, iar Patrick este membru al Comitetului filialei din Thailanda. De-a lungul anilor, eu și Eugene am păstrat legătura cu această familie, rămânând prieteni. Sunt foarte bucuroasă c-am putut și eu să-i ajut într-o mică măsură să-l cunoască pe Iehova!

De la discuții cu medici la comitete de legătură cu spitalele

Când eram în Canada, Iehova i-a deschis lui Eugene o ușă către o activitate frumoasă și eficientă. Dar să vă povestesc mai multe.

Cu ani în urmă, poziția noastră privitoare la transfuziile de sânge era greșit înțeleasă și ni se făcea multă publicitate negativă. În toată Canada, ziarele publicau articole în care se spunea că părinții Martori își lăsau copiii să moară pentru că nu doreau să li se administreze transfuzii de sânge. Soțul meu a avut privilegiul să contribuie la dezmințirea unor astfel de știri.

Chiar înainte de congresul internațional din 1969, ținut în Buffalo, statul New York, Eugene și alți frați au mers la cele mai importante spitale din zonă pentru a anunța că în jur de 50 000 de Martori din Canada și Statele Unite vor asista la congres. În cazul unor urgențe medicale, era util ca medicii să cunoască poziția noastră referitoare la sânge și să înțeleagă că este o poziție rezonabilă. Frații le-au oferit medicilor articole despre terapii fără sânge din publicații de specialitate renumite. Reacția pozitivă a medicilor i-a determinat pe Eugene și pe alți câțiva frați să ia inițiativa și să viziteze spitale din Canada. Ei i-au ajutat și pe bătrânii de congregație locali să gestioneze mai eficient urgențele medicale.

Treptat, acele eforturi au dat rezultate. Însă era doar începutul. Nici nu ne imaginam ce avea să urmeze!

Pe la mijlocul anilor ’80, Eugene a primit un telefon de la sediul mondial din Brooklyn, New York. Era fratele Milton Henschel. În Statele Unite era deja implementat un program care le punea la dispoziție medicilor informații utile, iar Corpul de Guvernare dorea să-l extindă. Așa că eu și Eugene ne-am mutat în Brooklyn. În ianuarie 1988, Corpul de Guvernare a înființat un departament la sediul mondial, numit Serviciul de Informații Sanitare. Mai târziu, soțul meu și alți doi frați au fost trimiși să țină seminarii mai întâi în Statele Unite, iar apoi în alte țări. În scurt timp, la filiale au fost înființate departamente de informații sanitare, iar în mai multe orașe au fost formate comitete de legătură cu spitalele. Aceste măsuri iubitoare din partea lui Iehova au fost o binecuvântare pentru nenumărați Martori și copiii lor. Când Eugene ținea seminarii sau făcea vizite medicilor în alte țări, eu lucram la Betelul din țara respectivă, de obicei la croitorie sau la bucătărie.

Cea mai grea încercare

În 2006, m-am confruntat cu cea mai grea încercare: moartea dragului meu soț. Cât de mult îmi lipsesc iubirea și compania sa! Totuși, sunt multe lucruri care m-au ajutat să fac față acestei încercări. De exemplu, rămân aproape de Iehova rugându-mă și citind cu regularitate din Biblie. Ascult analiza textului zilei împreună cu familia Betel. Citesc capitolul din Biblie din care e luat versetul. În plus, mă mențin ocupată cu repartiția mea din cadrul Departamentului de croitorie, pe care o consider un privilegiu. În trecut, chiar am avut ocazia să ajut la confecționarea draperiilor de la sălile de congrese din New Jersey și din New York. Acum, slujesc la Fishkill, unde fac retușuri de croitorie, dar mă ocup și de alte mici însărcinări.b

Pentru mine, cele mai importante lucruri în viață sunt să-l iubești pe Iehova și să asculți de el și de organizația sa. (Evrei 13:17; 1 Ioan 5:3) Mă bucur că eu și Eugene am făcut din acestea obiectivul vieții noastre. De aceea, sunt foarte sigură că Iehova ne va răsplăti cu viață veșnică în Paradis pe pământ, unde vom avea bucuria de a ne revedea. (Ioan 5:28, 29)