Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu dăm înapoi

Nu degeaba se îndoiau frații că voi reuși să continui pionieratul. Nu eram o persoană spirituală și nu-mi plăcea lucrarea de predicare. Chiar mă rugam să plouă duminica pentru a nu fi nevoit să ies în lucrare. Când totuși mergeam, doar împărțeam reviste. Nu am făcut niciodată o introducere folosind Biblia. Mama îmi promitea diverse lucruri ca să mă determine să țin citirea Bibliei la întruniri. Nu-mi plăcea să studiez Biblia și n-aveam niciun obiectiv spiritual.

În vara acelui an, s-a ținut un congres de district (numit în prezent congres regional) în Cardiff, Țara Galilor. Acest congres a fost un punct de cotitură în viața mea. Unul dintre vorbitori a pus auditoriului mai multe întrebări de autoanaliză. El a întrebat: „Ești dedicat și botezat?”. „Da”, mi-am zis. „I-ai promis lui Iehova să-i slujești cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea și cu toată puterea ta?” „Da.” „Te împiedică problemele de sănătate sau responsabilitățile familiale să faci pionierat?” „Nu.” „Ai vreun alt motiv pentru care nu poți începe pionieratul?” „Nu.” „Dacă ai răspuns cu «nu» la ultima întrebare, atunci de ce nu ești încă un pionier?”

Acea cuvântare m-a trezit la realitate. Mi-am zis: „Îmi irosesc viața. Nu îmi respect promisiunea dedicării pentru că nu-i slujesc lui Iehova cu tot sufletul”. M-am gândit că, dacă vreau ca Iehova să-și țină promisiunile față de mine, și eu trebuie să-mi țin promisiunea față de el. Așadar, în octombrie 1956, am început pionieratul auxiliar, care pe atunci se numea pionierat în timpul vacanței.

Anul următor, am devenit pionier regular și m-am mutat într-o congregație care avea doar 19 vestitori. Nici n-am ajuns bine că am și primit săptămânal teme. Frații au avut multă răbdare cu mine și, treptat, am făcut îmbunătățiri în ce privește calitatea și prezentarea temelor. Doi ani mai târziu, în 1959, am primit numirea de pionier special și am fost repartizat în Aberdeen, în nordul îndepărtat al Scoției. După câteva luni, am fost invitat să slujesc la Betelul din Londra. Timp de șapte ani, cât am slujit aici, am avut privilegiul de a lucra la tipografie.

Îmi plăcea viața la Betel, dar doream să slujesc cu timp integral în teritoriu. Aveam o sănătate bună. Eram tânăr și dornic să-i slujesc lui Iehova oriunde. Așa că, în aprilie 1965, am depus o cerere pentru a fi instruit ca misionar la Școala Galaad.

În același an, eu și colegul meu de cameră am mers la Berlin (Germania) pentru a asista la un congres și pentru a vedea Zidul Berlinului, care fusese construit cu câțiva ani în urmă.

Într-una din zilele de congres, am ieșit în lucrarea de predicare și am fost repartizat cu o soră pe nume Susanne Bandrock. Ne-am căsătorit în 1966, iar doi ani mai târziu am fost invitați să urmăm cursurile celei de-a 47-a clase a Școlii Galaad. Ce privilegiu deosebit! Cele cinci luni de instruire parcă au zburat. Am fost șocați să aflăm că urma să slujim în Zair, care în prezent se numește Republica Democratică Congo. Nu știam mai nimic despre această țară. Eram îngrijorați, dar am acceptat repartiția și ne-am pus încrederea în Iehova.

După o lungă călătorie în care am schimbat multe zboruri, am ajuns în Kolwezi, un orășel minier. Spre surprinderea noastră, nu ne-a întâmpinat niciun frate. Mai târziu, am aflat că telegrama care îi informa pe frați de sosirea noastră a ajuns la două zile după noi. La aeroport, un ofițer a venit la noi și ne-a spus ceva în franceză, limbă pe care nu o înțelegeam pe atunci. O femeie care se afla în fața noastră s-a întors spre noi și ne-a explicat: „Sunteți arestați”.

Ofițerul care ne-a arestat a confiscat mașina unui bărbat și ne-a obligat să intrăm în ea. Era o mașină sport, foarte veche, cu motor în spate și cu două locuri. Imaginați-vă patru oameni înghesuiți pe cele două locuri. Mașina ne zgâlțâia cu putere din cauza drumului plin de hârtoape. Unde mai pui că portbagajul doldora de bagaje nu se închidea bine și clămpănea întruna. Parcă era o scenă dintr-un film de comedie.

Într-un final, am ajuns la casa de misionari. Noi nu știam adresa, dar ofițerul o știa. Nu era nimeni acasă, iar porțile erau încuiate. Toți misionarii erau plecați, fie la congrese internaționale, fie în vacanță. Așteptând în soarele arzător, ne întrebam ce avea să se întâmple cu noi. Dar, la un moment dat, a sosit un frate local. Când i-am văzut fața zâmbitoare, ne-am mai liniștit. Ofițerul aștepta să primească bani de la noi, însă fratele, care îl cunoștea, a vorbit cu el, iar în cele din urmă acesta a plecat. Astfel, am putut să ne instalăm.

Nu era momentul să dăm înapoi

În scurt timp, am ajuns să-i cunoaștem pe frații locali, care erau bucuroși și iubitori, deși suferiseră mult. Din nefericire, în ultimii zece ani, țara fusese tulburată de conflicte și revolte violente. Apoi, în 1971, Martorii lui Iehova nu au mai fost recunoscuți oficial. Ne gândeam cu îngrijorare ce vom face.

Nu era momentul să fim cuprinși de frică și să dăm înapoi. Majoritatea fraților au fost curajoși, în ciuda presiunilor mari de a avea un carnet de partid și de a purta o insignă a partidului, ceea ce ar fi însemnat să facă compromis în ce privește neutralitatea creștină. Cei care nu purtau insigna partidului nu beneficiau de unele servicii publice și erau hărțuiți de armată și de poliție. Frații și-au pierdut locurile de muncă, iar copiii au fost exmatriculați. Sute de frați au fost închiși. Au fost timpuri foarte dificile. Cu toate acestea, Martorii au continuat să răspândească vestea bună cu mult curaj.

Aveam nevoie de perseverență

Pe parcursul acelor ani, eu și Susanne am străbătut multe zone rurale în lucrarea itinerantă. Viața la țară a adus cu sine provocări unice și chiar și unele dificultăți. Locuiam în colibe atât de mici, încât nici nu aveam loc să ne întindem. Nici nu mai știu de câte ori am dat cu capul de pragul de sus al ușii. Ne spălam în apa colectată din pâraie și râuri. Găteam la foc de cărbuni, iar seara citeam la lumina lumânării. Dar, din punctul nostru de vedere, asta era adevărata viață de misionar. Pentru asta veniserăm. Simțeam că eram în prima linie a activității teocratice.

De la frații locali am învățat să nu luăm de la sine înțeles lucruri precum mâncarea, apa, îmbrăcămintea și adăpostul. (1 Timotei 6:8) Orice altceva era un bonus. Acest adevăr simplu, dar profund continuă să ne călăuzească în viață.

Deși nu am trecut prin aceleași încercări ca apostolul Pavel, am simțit că, în unele situații, ne-au fost puse la încercare credința și motivațiile. De exemplu, uneori, trebuia să mergem pe drumuri foarte accidentate sau aproape inexistente, iar mașina se zgâlțâia din toate încheieturile. Alteori, mașina se afunda în nisip. În timpul sezonului ploios, ne împotmoleam în noroi și ne era greu să mai ieșim de acolo. Cu o anumită ocazie, într-o zi întreagă, nu am reușit să facem mai mult de 70 km pentru că a trebuit să ne despotmolim mașina de 12 ori.

Totuși, în acea perioadă, ne-am simțit mai aproape de Iehova ca oricând. Am înțeles că el ne poate ajuta să perseverăm cu bucurie chiar și atunci când nu putem schimba o situație dificilă. Susanne nu este din fire o persoană aventuroasă, dar nu s-a plâns niciodată, indiferent de dificultățile pe care le-am întâmpinat. Ne amintim cu drag de acele timpuri frumoase, pline de satisfacții, din care am învățat multe lucruri.

Pe parcursul șederii noastre în Zair am fost arestat de mai multe ori. Odată, chiar am fost acuzat de trafic de diamante. Bineînțeles, în astfel de situații ne-a fost teamă, dar ne-am spus că, dacă Iehova dorea să ne achităm de serviciul primit, el avea să ne ajute. Și chiar așa a făcut!

Ne continuăm serviciul adus lui Iehova

În 1981, am fost invitați să slujim la filiala din Kinshasa. Cu un an înainte, lucrarea noastră a fost din nou recunoscută oficial. Frații au obținut un teren pentru a construi o filială mai mare. Apoi, pe neașteptate, în martie 1986, președintele țării a semnat un decret prin care se interzicea activitatea Martorilor lui Iehova. Lucrările de construcție au fost oprite, iar în scurt timp majoritatea misionarilor au plecat din țară.

Însă noi am reușit să mai rămânem o perioadă. Ne-am străduit să continuăm să predicăm, deși știam că suntem mereu urmăriți. Chiar dacă eram foarte precauți, am fost arestat în timp ce conduceam un studiu biblic. Am fost aruncat într-o temniță subterană în care erau mulți deținuți. Era întunecat, cald și sufocant. Singura sursă de lumină și de aer era o deschizătură mică în perete. Câțiva deținuți m-au înșfăcat și m-au dus la șeful lor. Mi-a zis: „Cântă imnul țării noastre!”. I-am răspuns că nu-l știu. „Atunci cântă imnul țării tale!”, au zis ei. Le-am răspuns: „Nici pe acesta nu-l știu”. Drept urmare, m-au pus să stau la perete 45 de minute. După un timp, frații locali au reușit să negocieze eliberarea mea.

Era evident că lucrurile nu aveau să se îmbunătățească în țară. În scurt timp, am primit o nouă repartiție, în Zambia. Când am trecut granița, ne-am simțit ușurați, dar în același timp triști. Ne-au venit în minte cei 18 ani petrecuți alături de misionari și de frații locali. Deși ne-a fost greu uneori, am simțit binecuvântarea lui Iehova. El a fost cu noi la fiecare pas. Am învățat swahili și franceză, iar Susanne și puțină lingala. Am avut rezultate frumoase în lucrare, ajutând mai mult de 130 de persoane să se boteze. De asemenea, am simțit o satisfacție profundă știind că am contribuit într-o anumită măsură la creșterea spirituală din Zair. Deși începuturile au fost mici, creșterea spirituală care a urmat a fost impresionantă! În 1993, Curtea Supremă a ridicat interdicția din 1986. În prezent, sunt peste 240 000 de vestitori în Republica Democratică Congo.

Cât timp am slujit în Zambia, am asistat la construirea unei noi filiale, iar ulterior, la extinderea clădirilor de filială. În prezent, aici sunt de trei ori mai mulți vestitori decât au fost în 1987, când am ajuns în această țară.

Ce se poate spune acum despre acel tânăr care părea să nu reziste nici măcar o lună în serviciul cu timp integral? Cu ajutorul lui Iehova și al dragii mele soții, Susanne, am petrecut 65 de ani minunați în serviciul cu timp integral, gustând și văzând cât de bun este Iehova. (Psalmul 34:8)

Nu suntem niște oameni speciali. Pur și simplu ne-am străduit să ne respectăm promisiunea făcută când ne-am dedicat. Suntem siguri că Iehova va continua să ne ajute să nu dăm niciodată înapoi, ci să creștem în „credință pentru salvarea vieții”. (Evrei 10:39)

Urmărește materialul video Dayrell și Susanne Sharp: Am promis să-i slujim lui Iehova din toată inima.