Myanmar (Birmania)

AFLATĂ între India şi China, giganţi ai Asiei, Myanmar este o ţară care fascinează prin contraste.a Cel mai mare şi mai aglomerat oraş al ţării, Yangon (în trecut, Rangoon), se mândreşte cu clădiri cu multe etaje şi cu magazine ce forfotesc de oameni. Însă dincolo de lumea oraşului, se întinde un ţinut rural. Pământul este arat cu ajutorul bivolilor, oamenii îi privesc cu mirare pe străini, iar trecerea vremii se măsoară în anotimpuri.

Myanmarul de azi ne poartă cu gândul spre ceea ce era Asia odinioară. Aici, autobuze şubrede se zdruncină pe drumurile pline de gropi. În drumul lor, ele trec pe lângă care trase de boi, încărcate cu roade ce urmează să fie vândute la piaţă, şi pe lângă păstori de capre, ce se îngrijesc de turmele lor pe păşune. Majoritatea bărbaţilor din Myanmar poartă încă tradiţionala lungi, o îmbrăcăminte asemănătoare unei fuste înfăşurate în jurul taliei. Femeile folosesc ca produs cosmetic pentru faţă thanaka, o pastă obţinută din scoarţă de copac. Oamenii sunt foarte religioşi, motiv pentru care călugării budişti se bucură de mai multă onoare decât personalităţile din diferite domenii. În plus, zilnic îi sunt aduse ofrande lui Buddha, credincioşii poleindu-i cu foiţe de aur statuile strălucitoare.

Oamenii din Myanmar sunt blânzi, amabili şi curioşi din fire. În ţară există opt grupuri etnice mari şi cel puţin 127 de subgrupuri. Limba, vestimentaţia, bucătăria şi obiceiurile diferă de la un grup etnic la altul. Cea mai mare concentraţie a populaţiei se află în întinsa depresiune din centrul ţării, udată de marele fluviu Irrawaddy (Ayeyarwady). Acesta măsoară 2 172 de kilometri şi curge şerpuit din zonele îngheţate ale munţilor Himalaya până în apele calde ale Mării Andaman. Alte milioane de locuitori trăiesc într-o vastă deltă din regiunea de coastă, precum şi în arcul descris de zonele înalte care mărginesc China, India, Bangladesh, Laos şi Thailanda.

De aproape o sută de ani, Martorii lui Iehova din Myanmar dau dovadă de o credinţă de neclintit şi de perseverenţă. Ei şi-au păstrat neutralitatea în vremuri marcate de violenţă extremă şi de instabilitate politică (Ioan 17:14). În pofida dificultăţilor de ordin fizic, a opoziţiei religioase şi a contactului limitat cu familia lor internaţională de fraţi, slujitorii lui Iehova au continuat să predice neobosit vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. În cele ce urmează, vom afla povestea emoţionantă a evenimentele trăite de ei.

Începuturile lucrării de predicare

În 1914, un an de cotitură în istorie, doi englezi, Hendry Carmichael şi partenerul său de pionierat, au coborât de pe un vapor cu aburi pe docurile din Yangon. Căldura din port era înăbuşitoare. Ei veniseră din India cu o misiune deloc uşoară: să pună bazele lucrării de predicare în Birmania. Teritoriul lor era întreaga ţară.

Hendry şi partenerul său şi-au început activitatea în Yangon. În scurtă vreme, i-au întâlnit pe Bertram Marcellineb şi Vernon French, doi bărbaţi anglo-indienic care au manifestat interes sincer faţă de mesajul despre Regat. Aceştia au întrerupt imediat orice legătură cu creştinătatea şi au început să le depună mărturie informală prietenilor. N-a trecut mult, şi un grup de aproape 20 de persoane se întruneau cu regularitate în casa lui Bertram pentru a studia Biblia cu ajutorul Turnului de veghe.

În 1928, George Wright, un alt pionier englez din India, a vizitat Birmania. El a străbătut ţara într-o perioadă de cinci luni şi a distribuit multă literatură biblică. Printre seminţele adevărului semănate de el s-a numărat, fără îndoială, şi cartea broşată Millions Now Living Will Never Die! (Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată), publicată în 1920. Aceasta a fost prima dintre publicaţiile noastre biblice traduse în birmană.

Doi ani mai târziu, în Yangon au sosit alţi doi pionieri, Claude Goodman şi Ronald Tippin. Ei au găsit un grup mic de fraţi care ţineau cu regularitate întruniri, însă nu predicau în mod organizat. „I-am încurajat pe fraţi să ieşim în predicare în fiecare duminică“, a spus Claude. „Un frate a întrebat dacă putea să ne delege pe noi, pionierii, să predicăm în locul lui, oferindu-ne sprijin financiar. Ron i-a răspuns: «Cum să nu, însă atunci va trebui să delegi pe cineva să intre în locul tău şi în lumea nouă».“ Modul direct în care au fost spuse lucrurile era tocmai încurajarea de care aveau nevoie membrii grupului. Din acel moment, Claude şi Ronald n-au mai dus lipsă de parteneri de lucrare!

„Rachel, am găsit adevărul!“

În 1930, Ron şi Claude l-au întâlnit pe Sydney Coote, un şef de gară din Yangon. Sydney a acceptat „colecţia curcubeu“, alcătuită din zece dintre cărţile noastre viu-colorate. După ce a citit câteva fragmente dintr-o carte, Sydney i-a spus soţiei sale: „Rachel, am găsit adevărul!“. Nu după mult timp, întreaga familie Coote îi slujea lui Iehova.

Sydney studia cu sârguinţă Scripturile. Fiica sa, Norma Barber, care a slujit mulţi ani ca misionară, iar în prezent se află la Filiala din Marea Britanie, spune: „Tatăl meu şi-a întocmit propria carte cu referinţe biblice. Când găsea un verset ce explica o învăţătură biblică, îl introducea la cuvântul-titlu corespunzător. El i-a pus cărţii titlul Unde se află?“.

Sydney nu avea numai dorinţa să studieze Biblia, ci voia şi să le împărtăşească altora mesajul biblic. De aceea, el a scris la Filiala din India pentru a afla dacă erau Martori în Birmania. În scurt timp, a primit o cutie mare, plină cu literatură, şi o listă cu nume. „Tata i-a scris fiecărei persoane de pe listă, invitând-o la noi pentru o zi“, spune Norma. „Mai târziu, vreo cinci sau şase fraţi au venit la noi acasă şi ne-au explicat cum să depunem mărturie informală. Părinţii mei au trecut imediat la acţiune, distribuind literatură prietenilor şi vecinilor. În plus, ei le-au scris tuturor rudelor şi le-au trimis publicaţii.“

Sora lui Sydney, Daisy D’Souza, locuia în Mandalay. Când a primit scrisoarea fratelui ei, împreună cu broşura The Kingdom, the Hope of the World (Regatul, speranţa lumii), ea i-a răspuns imediat, cerând şi alte publicaţii, precum şi o Biblie. Fiica ei, Phyllis Tsatos, povesteşte: „Mamei mele i-a plăcut atât de mult această publicaţie, încât a studiat-o până la primele ore ale dimineţii. Apoi ne-a chemat pe toţi cei şase copii şi a făcut un anunţ neaşteptat: «Părăsesc Biserica Catolică pentru că am găsit adevărul!»“. Cu timpul, atât soţul lui Daisy, cât şi copiii lor au acceptat adevărul. În prezent, patru generaţii ale familiei D’Souza îi slujesc cu fidelitate lui Iehova Dumnezeu.

Pionieri curajoşi

În prima jumătate a anilor ’30, pionieri zeloşi răspândeau vestea bună de-a lungul principalei căi ferate care făcea legătura între Yangon şi Myitkyina, un oraş din nordul ţării, aflat în apropierea graniţei cu China. Ei au predicat şi în Moulmein (actualmente Mawlamyine), precum şi în Akyab (actualmente Sittwe), oraşe de coastă situate la est şi la nord-vest de Yangon. Drept urmare, într-o scurtă perioadă, au fost înfiinţate mici congregaţii în Moulmein şi în Mandalay.

Începând din 1938, lucrarea de predicare din Birmania nu a mai fost supravegheată de Filiala din India, ci de Filiala din Australia. Astfel, în Birmania au început să sosească pionieri din Australia şi din Noua Zeelandă. Printre aceşti lucrători hotărâţi s-au numărat Fred Paton, Hector Oates, Frank Dewar, Mick Engel şi Stuart Keltie. Toţi aceşti fraţi au fost pionieri în adevăratul sens al cuvântului.

Fred Paton relatează: „În cei patru ani petrecuţi în Birmania, am predicat în aproape toată ţara. În această perioadă m-am îmbolnăvit de malarie, tifos, dizenterie şi am avut şi alte probleme de sănătate. Deseori, după o zi lungă în lucrarea de predicare, nu aveam unde să dorm. Cu toate acestea, Iehova s-a îngrijit mereu de mine şi, prin intermediul spiritului său, mi-a dat putere să perseverez“. Frank Dewar, un neozeelandez vânjos, a spus: „Am întâlnit tâlhari, rebeli şi oficiali cu atitudine ameninţătoare. Însă am observat că, fiind calm, rezonabil şi dând dovadă de politeţe şi de umilinţă, chiar şi obstacolele dificile puteau fi, de regulă, depăşite. Majoritatea oamenilor îşi dădeau repede seama că Martorii lui Iehova nu sunt o ameninţare“.

Se putea vedea o diferenţă clară între pionieri, care îi tratau într-un mod iubitor şi respectuos pe localnici, şi ceilalţi străini din ţară, care, de cele mai multe ori, îi dispreţuiau. Prin abordarea lor prietenoasă, pionierii au câştigat simpatia birmanilor, oameni umili ce apreciază mai degrabă amabilitatea şi tactul, decât francheţea şi discuţiile în contradictoriu. Prin cuvinte şi fapte, pionierii au dovedit că Martorii lui Iehova sunt creştini adevăraţi (Ioan 13:35).

Un congres de neuitat

La câteva luni de la sosirea pionierilor, Filiala din Australia a luat măsuri pentru a se ţine un congres în Yangon. S-a decis ca în acest sens să fie folosită primăria din Yangon, o clădire somptuoasă, cu scări de marmură şi imense uşi din bronz. La congres au venit delegaţi din Thailanda, Malaysia şi Singapore. Iar împreună cu servul Filialei din Australia, Alex MacGillivray, a venit un grup de fraţi din Sydney.

Întrucât norii negri ai războiului se întrevedeau la orizont, discursul public intitulat „Războiul universal este aproape“, anunţat pe scară largă, a trezit un mare interes în rândul populaţiei. „Nu am văzut niciodată o sală care să se umple atât de repede“, a spus Fred Paton. „Când am deschis uşile de la intrare, mulţimi de oameni au năvălit pe scări. În mai puţin de zece minute, peste o mie de persoane s-au înghesuit să ocupe cele 850 de locuri ale sălii.“ „Am fost nevoiţi să închidem uşile de la intrare. Astfel, au rămas afară alţi aproximativ o mie de oameni, ce încercau din răsputeri să intre. Chiar şi aşa, câţiva tineri ingenioşi s-au furişat înăuntru pe nişte uşi mai mici, laterale“, a adăugat Frank Dewar.

Fraţii erau bucuroşi să vadă atât interesul manifestat faţă de adevăr, cât şi diversitatea auditoriului, care includea multe grupuri etnice locale. Până atunci, foarte puţini localnici arătaseră interes faţă de adevăr, întrucât majoritatea erau budişti devotaţi. Iar cei ce se declarau creştini — în mare parte, kayin (karen), kachin şi chin — trăiau în zone izolate, unde vestea bună ajunsese doar în mică măsură. Se părea că teritoriul alcătuit din populaţia locală era gata pentru seceriş. ‘Marea mulţime’ multinaţională prezisă în Biblie avea să includă, în scurt timp, oameni din multe grupuri etnice din Birmania (Rev. 7:9).

Primii discipoli kayin

În 1940, o pionieră pe nume Ruby Goff predica în Insein, un orăşel din apropiere de Yangon. Într-o zi, nu a întâlnit nicio persoană interesată de adevăr. Atunci, ea s-a rugat astfel: „Iehova, înainte să mă întorc acasă, ajută-mă, te rog, să găsesc măcar «o oiţ㻓. Chiar la următoarea casă, a întâlnit-o pe Hmwe Kyaing, o femeie baptistă de etnie kayin. Aceasta a ascultat cu viu interes mesajul despre Regat. Nu după mult timp, Hmwe Kyaing şi fiicele ei, Chu May (Daisy) şi Hnin May (Lily), au început să studieze Biblia şi să facă progrese spirituale frumoase. Deşi Hmwe Kyaing a murit la scurt timp după aceea, Lily, fiica ei mai mică, a fost prima persoană kayin care s-a botezat ca Martoră a lui Iehova. Mai târziu, s-a botezat şi Daisy.

Lily şi Daisy au devenit pioniere zeloase şi au lăsat o moştenire spirituală durabilă. În prezent, foarte mulţi dintre descendenţii lor şi dintre cei cu care au studiat Biblia îi slujesc lui Iehova în Myanmar şi peste hotare.

Încercări în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

În 1939, în Europa a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, care a zguduit întreaga lume. Profitând de haosul creat de război, clerul creştinătăţii din Birmania a exercitat presiuni tot mai mari asupra guvernului colonial ca să interzică literatura noastră. Drept urmare, Mick Engel, care supraveghea depozitul de literatură din Yangon, a apelat la un oficial american de rang înalt. El a obţinut o autorizaţie pentru a putea transporta cu ajutorul camioanelor militare aproximativ două tone de literatură pe şoseaua ce lega Birmania de China.

Fred Paton şi Hector Oates au dus literatura la capul de linie din Lashio, un oraş aflat aproape de graniţa cu China. Când au vorbit cu oficialul responsabil cu verificarea convoiului ce pleca spre China, acesta a spus plin de furie: „Chiar vă imaginaţi că pot să ocup spaţiul preţios din camioanele mele cu pliantele voastre mizerabile? Nu vedeţi că nu este loc nici măcar pentru echipamentul militar şi stocul de medicamente? În loc să plece urgent, putrezesc aici, sub cerul liber!“. După câteva momente, Fred şi-a deschis servieta, a scos autorizaţia şi i-a adus la cunoştinţă oficialului că ar fi grav dacă ar ignora un ordin dat de autorităţile de la Yangon. Atunci, responsabilul a pus la dispoziţia fraţilor o camionetă, un şofer şi provizii. Ei au parcurs aproximativ 2 400 de kilometri până la oraşul Chongqing (Chungking), din partea central-sudică a Chinei. Acolo au distribuit preţioasele publicaţii biblice şi chiar i-au depus personal mărturie lui Chiang Kai Shek, conducătorul guvernului naţionalist din China.

În cele din urmă, în mai 1941, guvernul colonial din India le-a ordonat printr-o telegramă autorităţilor din Yangon să confişte literatura noastră. Însă doi fraţi de la oficiul telegrafic au văzut telegrama şi l-au anunţat imediat pe Mick Engel. Mick le-a chemat pe Lily şi pe Daisy şi au mers în grabă la depozit, au luat cele 40 de cutii cu literatură care rămăseseră acolo şi le-au ascuns la loc sigur în case din Yangon. Când au ajuns autorităţile, literatura nu mai era.

În 11 decembrie 1941, la patru zile după ce Japonia a atacat Pearl Harbor, japonezii au început să lanseze bombe şi asupra Birmaniei. În acel weekend, un grup de Martori s-a întrunit într-un apartament mic, situat deasupra Gării Centrale din Yangon. În urma unei discuţii biblice purtate într-o atmosferă demnă, Lily a fost botezată într-o cadă.

Trei luni mai târziu, când armata japoneză a intrat în Yangon, oraşul era aproape pustiu. Peste o sută de mii de oameni fugiseră spre India. Mii dintre aceştia au murit pe drum de foame, de epuizare sau din cauză că s-au îmbolnăvit. Sydney Coote, care a fugit cu familia sa, a murit de malarie în apropiere de graniţa cu India. Un alt frate a fost împuşcat de soldaţii japonezi, iar altul şi-a pierdut soţia şi ceilalţi membri ai familiei când casa le-a fost bombardată.

În Birmania rămăseseră doar o mână de fraţi. Lily şi Daisy s-au mutat în Pyin Oo Lwin (actualmente Maymyo), un oraş liniştit de pe o colină din apropiere de Mandalay. Acolo au semănat seminţe ale adevărului, care, mai târziu, au dat rod. Cyril Gay, un alt Martor, s-a stabilit în Thayarwaddy, un sat mic aflat la circa 100 de kilometri nord de Yangon, unde a dus o viaţă liniştită pe tot parcursul războiului.

O întâlnire plină de bucurie

După terminarea războiului, majoritatea fraţilor şi a surorilor care fugiseră în India au început să se întoarcă în Birmania. În aprilie 1946, congregaţia din Yangon avea opt vestitori activi. Spre sfârşitul anului, când congregaţia avea deja 24 de vestitori, fraţii au decis să organizeze un congres.

Acest congres de două zile s-a ţinut la o şcoală din Insein. Theo Syriopoulos, ce învăţase adevărul în 1932, în Yangon, îşi aminteşte: „Când m-am întors din India, am aflat că trebuia să prezint discursul public de o oră. Până atunci, nu prezentasem decât două teme de câte cinci minute, la întruniri în India. Congresul însă s-a dovedit un mare succes. Au fost prezente peste 100 de persoane“.

Câteva săptămâni mai târziu, conducătorul unei comunităţi kayin, care era interesat de adevăr, a donat un teren congregaţiei. Terenul se afla în Ahlone, pe malul unui râu, în apropiere de zona centrală a Yangonului. Fraţii au construit acolo o sală a Regatului din bambus, cu aproximativ o sută de locuri. Membrii congregaţiei au fost foarte fericiţi. Fraţii şi surorile îşi păstraseră puternică credinţa în timpul războiului. Ei erau pregătiţi şi, totodată, dornici să continue lucrarea de predicare.

Sosesc primii misionari de la Şcoala Galaad

La începutul anului 1947, pe docurile Yangonului s-au adunat un grup de fraţi entuziaşti pentru a-l întâmpina pe Robert Kirk, primul misionar instruit la Şcoala  Galaad care a venit în Birmania. Nu după mult timp, au mai sosit trei misionari, Norman Barber, Robert Richards şi Hubert Smedstad, împreună cu Frank Dewar, care, în timpul războiului, făcuse pionierat în India.

Când misionarii au sosit în Yangon, ei au găsit un oraş devastat de război. Nenumărate clădiri fuseseră incendiate până în temelii. Mii de oameni trăiau în colibe şubrede din bambus, înşirate de-a lungul străzilor. Acolo găteau, acolo spălau; practic, locuiau pe stradă. Misionarii însă veniseră să-i înveţe adevărul din Biblie. Astfel, s-au adaptat condiţiilor şi au început să predice din plin.

La 1 septembrie 1947, în casa de misionari de pe strada Signal Pagoda, care era aproape de centrul oraşului, a fost înfiinţată o filială a Societăţii Watch Tower. Robert Kirk a fost numit coordonatorul filialei. La scurt timp după aceea, congregaţia din Yangon nu a mai ţinut întrunirile în sala Regatului din Ahlone, ci s-a mutat într-un apartament de pe strada Bogalay Zay, situat la etajul unei clădiri. Noua locaţie se afla la numai câteva minute de mers pe jos de Secretariat, o clădire impresionantă care găzduia guvernul colonial britanic, conducere ale cărei zile erau numărate!

Izbucneşte războiul civil!

În 4 ianuarie 1948, britanicii au cedat puterea noului guvern birman. După 60 de ani de dominaţie colonială, Birmania era independentă. Însă războiul civil a cuprins întreaga ţară.

Diferite grupuri etnice luptau să-şi întemeieze state independente, iar armate particulare şi grupări criminale luptau între ele pentru a câştiga controlul asupra unor teritorii. La începutul anului 1949, cea mai mare parte a ţării se afla sub controlul forţelor rebele, iar luptele s-au extins până la periferia Yangonului.

În timp ce conflictele se înteţeau sau se mai atenuau, fraţii predicau cu prudenţă. Sediul filialei a fost mutat din casa de misionari de pe strada Signal Pagoda într-un apartament mare de la etajul unei clădiri de pe strada nr. 39, la trei minute de mers pe jos de oficiul poştal. În această zonă mai sigură se aflau şi câteva ambasade.

Încetul cu încetul, armata birmană şi-a restabilit autoritatea, obligându-i astfel pe rebeli să se retragă în munţi. Pe la jumătatea anilor ’50, cea mai mare parte a teritoriului ţării a ajuns din nou sub controlul guvernului. Totuşi, războiul civil era departe de a se sfârşi, continuând sub o formă sau alta până în prezent.

Predicarea şi predarea în birmană

Până la mijlocul anilor ’50, fraţii din Birmania au predicat în principal în limba engleză, limbă vorbită de oamenii instruiţi din marile oraşe ale ţării. Însă alte câteva milioane de locuitori vorbeau doar birmană, kayin, kachin, chin, precum şi alte limbi locale. Cum se putea ajunge la ei cu vestea bună?

În 1934, Sydney Coote a luat măsuri ca un profesor de etnie kayin să traducă câteva broşuri în limbile birmană şi kayin. Mai târziu, alţi vestitori au tradus în birmană cartea „Let God Be True“ (Dumnezeu să fie găsit adevărat) şi unele broşuri. În 1950, Robert Kirk l-a rugat pe Ba Oo să traducă în birmană articole de studiu din Turnul de veghe. Traducerile scrise de mână erau apoi bătute la maşină şi tipărite la tipografiile comerciale din Yangon. După aceea, erau distribuite celor ce asistau la întrunirile congregaţiei. Pentru a se realiza mai repede procesul de traducere, filiala a achiziţionat ulterior o maşină de scris cu caractere birmane.

Primii traducători s-au confruntat cu nenumărate încercări. „Ziua mergeam la serviciu ca să mă îngrijesc de familia mea, iar noaptea târziu traduceam articole la lumina slabă a unui bec“, îşi aminteşte Naygar Po Han, care a început să traducă publicaţii biblice când Ba Oo nu a mai reuşit. „Nu cunoşteam bine limba engleză, prin urmare traducerile făcute de mine nu au fost foarte exacte. Dar noi doream mult ca revistele să ajungă la cât mai mulţi oameni.“ Când Robert Kirk i-a cerut lui Doris Raj să traducă Turnul de veghe în birmană, ea s-a simţit atât de copleşită de această responsabilitate, încât a izbucnit în plâns. „Beneficiasem doar de instruire elementară şi nu aveam experienţă în munca de traducere“, explică Doris. „Totuşi, fratele Kirk m-a încurajat să încerc. Aşa că m-am rugat lui Iehova şi am început lucrul.“ Şi acum, după 50 de ani, Doris lucrează ca traducător la Betelul din Yangon. Naygar Po Han, în vârstă de 93 de ani, se află şi el la Betel, unde continuă să susţină plin de entuziasm lucrarea Regatului.

În 1956, Nathan Knorr, de la sediul mondial, a vizitat Birmania şi a anunţat lansarea Turnului de veghe în birmană. De asemenea, el i-a îndemnat pe misionari să înveţe limba pentru a putea depune mărturie cu mai multă eficienţă. Încurajaţi de cuvintele sale, misionarii s-au străduit şi mai mult să înveţe birmana. Anul următor, Frederick Franz, un alt delegat de la sediul mondial, a prezentat cuvântarea-cheie la un congres de cinci zile. El i-a încurajat pe fraţi să-şi extindă activitatea de predicare trimiţând pionieri şi în alte oraşe din ţară. Astfel, următorul oraş în care au ajuns pionierii a fost Mandalay, vechea capitală a Birmaniei, al doilea oraş ca mărime din ţară.

Rodul lucrării de predicare în Mandalay

La începutul anului 1957, şase pionieri speciali au sosit în Mandalay, alăturându-li-se în lucrare misionarului Robert Richards şi soţiei sale de etnie kayin, pe nume Baby, care erau proaspăt căsătoriţi. Teritoriul din Mandalay reprezenta o adevărată provocare pentru pionieri, oraşul fiind un centru al budismului. Totodată, aici trăiesc aproximativ jumătate dintre călugării budişti din Birmania. Cu toate acestea, pionierii şi-au dat seama că Iehova avea „mulţi oameni în acest oraş“, la fel ca în anticul Corint (Fap. 18:10).

O astfel de persoană a fost Robin Zauja, un student în vârstă de 21 de ani. Acesta îşi aminteşte: „Într-o dimineaţă devreme, Robert şi Baby Richards au sunat la uşa mea. Ei mi-au spus că erau Martori ai lui Iehova şi că, în armonie cu porunca lui Isus, predicau vestea bună din casă-n casă (Mat. 10:11–13). Au prezentat mesajul şi mi-au dat adresa lor, precum şi câteva cărţi şi reviste. În acea seară, am luat una dintre cărţi şi, până în zori, am citit-o în întregime. A doua zi, am mers acasă la Robert şi l-am asaltat cu întrebări câteva ore bune. El mi-a răspuns la fiecare întrebare folosind Biblia“. În scurt timp, Robin Zauja a acceptat adevărul, devenind primul Martor de etnie kachin. După o vreme, el a slujit mai mulţi ani ca pionier special în nordul Birmaniei şi a ajutat aproape o sută de persoane să afle adevărul. Doi dintre copiii săi slujesc în prezent la Betelul din Yangon.

O altă persoană care a manifestat zel pentru adevăr a fost Pramila Galliara. Această tânără de 17 ani aflase adevărul în Yangon. Pramila spune: „Tatăl meu, un adept al jainismului, se împotrivea cu înverşunare noii mele credinţe. De două ori mi-a ars Biblia şi literatura biblică, iar de câteva ori m-a bătut în public. De asemenea, ca să mă împiedice să particip la întruniri, m-a închis în casă şi chiar a ameninţat că va da foc casei fratelui Richards. Însă, când a văzut că nu-mi putea distruge credinţa, încetul cu încetul nu mi s-a mai împotrivit“. Pramila a renunţat la studiile universitare devenind o pionieră zeloasă, iar mai târziu s-a căsătorit cu Dunstan O’Neill, un supraveghetor de circumscripţie. De-a lungul timpului, ea a ajutat 45 de persoane să înveţe adevărul.

În timp ce lucrarea de predicare progresa în Mandalay, filiala a trimis misionari sau pionieri şi în alte oraşe din ţară, printre care Pathein (Bassein), Kalemyo, Bhamo, Myitkyina, Mawlamyine şi Myeik (Mergui). Fără îndoială că Iehova a binecuvântat lucrarea, întrucât în fiecare dintre aceste oraşe s-au format congregaţii puternice.

Misionarii sunt expulzaţi

Pe măsură ce lucrarea de predicare se extindea, conflictele de natură etnică şi tulburările pe plan politic luau amploare. În cele din urmă, în martie 1962, armata a preluat conducerea ţării. Sute de mii de indieni şi de anglo-indieni au fost deportaţi în India şi în Bangladesh (pe atunci, Pakistanul de Est), iar vizitatorii străini puteau obţine viză doar pentru 24 de ore. Prin urmare, accesul în Birmania a fost mult îngreunat.

Fraţii au urmărit aceste evenimente cu o oarecare îngrijorare. Regimul militar a garantat libertatea de închinare cu condiţia ca religiile să nu se implice în politică. După cum era de aşteptat însă, misionarii creştinătăţii au continuat să se amestece în chestiuni politice. În mai 1966, guvernul a pus piciorul în prag ordonând ca toţi misionarii străini să părăsească ţara. Deşi misionarii Martori nu s-au implicat în politică, în scurt timp şi ei au fost expulzaţi.

Fraţii locali au fost luaţi prin surprindere, însă nu s-au descurajat. Ei ştiau că Iehova Dumnezeu nu-i va părăsi (Deut. 31:6). Totuşi, unii fraţi s-au întrebat cum va continua lucrarea Regatului.

Nu după mult timp, avea să se observe că Iehova îi îndruma. Maurice Raj, un fost supraveghetor de circumscripţie care beneficiase de instruire la filială, a primit responsabilitatea de a supraveghea activitatea filialei. Deşi era originar din India, Maurice nu fusese deportat împreună cu restul populaţiei indiene. „Cu câţiva ani în urmă, depusesem actele pentru a obţine cetăţenie birmană“, explică el. „Însă trebuia să plătesc 450 de kyaţid pentru certificatul de cetăţenie. Neavând aceşti bani, am decis să mai aştept. Într-o zi, în timp ce treceam pe lângă sediul firmei unde lucrasem mai demult, m-a văzut fostul meu şef şi m-a strigat: «Hei, Raj, vino să-ţi iei banii! Când ai plecat, ai uitat să-ţi ridici banii din fondul de pensii». Erau tocmai 450 de kyaţi!

După ce am ieşit din biroul lui, m-am gândit la câte lucruri aş fi putut face cu cei 450 de kyaţi. Însă, întrucât aceşti bani erau exact suma necesară pentru obţinerea certificatului de cetăţenie, am înţeles că Iehova dorea să-i folosesc în acest scop. Decizia pe care am luat-o s-a dovedit a fi foarte bună. Deşi alţi indieni au fost deportaţi, eu, fiind cetăţean al Birmaniei, puteam să rămân în ţară, să călătoresc liber, să aduc literatură şi să mă ocup şi de alte activităţi importante legate de lucrarea de predicare.“

Maurice împreună cu Dunstan O’Neill au pornit într-un tur prin ţară pentru a încuraja fiecare congregaţie şi fiecare grupă izolată. „Le-am spus fraţilor: «Nu vă îngrijoraţi, Iehova este cu noi! Dacă-i suntem loiali, el ne va ajuta»“, relatează Maurice. „Iehova într-adevăr ne-a ajutat! În scurt timp, au fost numiţi mulţi pionieri speciali şi lucrarea de predicare s-a extins într-un ritm mai alert.“

După 46 de ani, Maurice continuă să viziteze congregaţiile de pe teritoriul Myanmarului ca să le întărească. În prezent, el slujeşte în calitate de membru al Comitetului Filialei. Asemenea vârstnicului Caleb din anticul Israel, el manifestă şi acum un zel fierbinte pentru lucrarea lui Dumnezeu (Ios. 14:11).

Extinderea lucrării în statul Chin

Printre primele zone în care au fost trimişi pionieri speciali s-a numărat şi statul Chin, o regiune montană aflată la graniţa cu Bangladesh şi India. În acest teritoriu trăiesc mulţi oameni ce se declară creştini, fapt datorat activităţii misionarilor baptişti din perioada colonială britanică. Astfel, majoritatea locuitorilor de etnie chin au mare respect faţă de Biblie şi faţă de cei care explică învăţăturile ei.

Spre sfârşitul anului 1966, în Falam, pe atunci cel mai mare oraş din statul Chin, a sosit Lal Chhana, un pionier special ce fusese înainte soldat. Lui i s-au alăturat Dunstan şi Pramila O’Neill, precum şi Than Tum, care era botezat de puţină vreme, iar în trecut fusese şi el soldat. Aceşti lucrători neobosiţi au întâlnit câteva familii interesate de adevăr şi, nu după mult timp, au pus bazele unei congregaţii mici, dar foarte active.

Anul următor, Than Tum s-a mutat în Haka, un oraş aflat la sud de Falam, unde a început pionieratul şi a pus bazele unei mici grupe. Mai târziu, el a predicat pe tot cuprinsul statului Chin şi a ajutat la formarea de congregaţii în Vanhna, în Surkhua, în Gangaw şi în alte zone. După 45 de ani, Than Tum încă slujeşte cu zel ca pionier special în satul său natal, Vanhna.

Când Than Tum a plecat din Haka, în locul lui a venit Donald Dewar, un pionier special care avea douăzeci de ani. Frank şi Lily Dewar (în trecut, Lily May), părinţii lui Donald, fuseseră expulzaţi de puţin timp. De aceea, fratele lui Donald, Samuel, în vârstă de 18 ani, a venit să locuiască împreună cu el. „Locuiam într-o baracă mică, în care vara te topeai de căldură, iar iarna îngheţai de frig“, spune Donald. „Însă am ajuns să-mi dau seama că cea mai grea încercare este singurătatea. Predicam de obicei singur şi nu ştiam prea bine limba chin vorbită în Haka. La întruniri eram doar eu, Samuel şi unu sau doi vestitori. Încetul cu încetul, m-am deprimat şi chiar m-am gândit să-mi părăsesc repartiţia.

În acea perioadă, am citit în Anuar emoţionanta relatare a fraţilor şi surorilor din Malawi, care se dovedeau fideli în pofida persecuţiilor extreme.e Atunci m-am întrebat: «Dacă nu pot face faţă singurătăţii, cum aş putea face faţă persecuţiei?». I-am spus lui Iehova în rugăciune toate îngrijorările mele şi am început să mă simt mai bine. Citind Biblia şi articole din Turnul de veghe, precum şi meditând la cele citite, am primit forţă. Când Maurice Raj şi Dunstan O’Neill mi-au făcut pe neaşteptate o vizită, parcă aş fi văzut doi îngeri! Treptat, mi-am recăpătat bucuria.“

După o perioadă, în timp ce slujea ca supraveghetor itinerant, Donald s-a folosit de experienţa sa pentru a-i încuraja pe alţi Martori, din zone izolate. Eforturile depuse de el în Haka au dat rod. În prezent, aici există o congregaţie înfloritoare, iar oraşul găzduieşte cu regularitate congrese. Doi dintre vestitorii care participau la întruniri în Haka, Johnson Lal Vung şi Daniel Sang Kha, au devenit pionieri speciali zeloşi şi au contribuit la răspândirea veştii bune în aproape tot statul Chin.

‘Urcând pe munte’

Statul Chin se află la o altitudine cuprinsă între 900 şi 1 800 de metri deasupra nivelului mării, unele piscuri ajungând până la 3 000 de metri. Munţii sunt acoperiţi în mare parte de păduri maiestuoase de tec şi de conifere, de rododendroni viu-coloraţi, dar se întâlnesc şi orhidee splendide. Ţinutul este sălbatic şi greu de străbătut, însă de o frumuseţe unică. Oraşele din zonă sunt legate între ele prin drumuri şerpuite şi noroioase, care, pe timp de ploaie, devin aproape impracticabile, iar din cauza alunecărilor de teren, sunt deseori blocate. La multe sate izolate se poate ajunge doar pe jos. Toate acestea nu constituie obstacole de netrecut pentru slujitorii lui Iehova, deoarece ei sunt hotărâţi să ajungă cu vestea bună la cât mai mulţi oameni.

Aye Aye Thit, care a slujit în lucrarea itinerantă în statul Chin împreună cu soţul ei, spune: „Am crescut în delta fluviului Irrawaddy, o zonă joasă, prin urmare, la vederea frumoasele coline Chin am fost fascinată. În prima mea călătorie pe munte, am pornit cu avânt, însă, când am ajuns în vârf, abia mai puteam respira şi m-am prăbuşit. După ce am urcat alte câteva culmi, m-am simţit atât de extenuată, încât am crezut că voi muri. În cele din urmă, am învăţat cum să urc pe munte: fără să mă grăbesc şi dozându-mi forţele. În scurt timp, reuşeam să parcurg şi 32 de kilometri pe zi, în călătorii de şase zile sau chiar mai mult“.

De-a lungul timpului, fraţii din statul Chin au folosit diferite mijloace de transport printre care calul, catârul şi bicicleta. În ultimii ani însă, au început să folosească motocicleta, camioneta şi vehicule cu tracţiune integrală. Totuşi, majoritatea merg îndeosebi pe jos. De exemplu, pentru a ajunge la satele din apropiere de Matupi, doi pionieri speciali, Kyaw Win şi David Zama, au parcurs nenumăraţi kilometri urcând şi coborând culmile munţilor. Pentru a participa la congresele ţinute în Haka, situat la peste 270 de kilometri distanţă, congregaţiei din Matupi îi lua între şase şi opt zile să ajungă acolo şi tot atât să se întoarcă. Pe drum, vestitorii cântau cântările Regatului, al căror ecou răsuna pe dealurile pitoreşti.

În acele călătorii istovitoare, cu precădere în sezonul ploios, fraţii aveau de îndurat greutăţi nu doar din cauza vremii aspre de la munte, ci şi din cauza roiurilor de ţânţari şi a tot felul de vietăţi. „În timp ce mergeam prin pădure, am văzut câteva lipitori urcând pe picioarele mele“, povesteşte Myint Lwin, un supraveghetor de circumscripţie. „Când le-am dat jos, au urcat alte două. Atunci am sărit pe un copac căzut la pământ. Însă mulţimi de lipitori începeau să urce pe buştean. Îngrozit, am luat-o la fugă prin pădure. Când am ajuns, în sfârşit, la drum, eram plin de lipitori.“

Totuşi, lipitorile nu au fost singura încercare a celor ce au călătorit prin statul Chin. În Myanmar trăiesc şi mistreţi, urşi tibetani, leoparzi, tigri şi, potrivit unor surse, tot aici există cea mai mare varietate de şerpi veninoşi din lume. În timp ce călătoreau de la o congregaţie la alta în statul Chin, Gumja Naw, un supraveghetor de district, împreună cu soţia sa, Nan Lu, aprindeau noaptea mai multe focuri în jurul lor pentru a ţine animalele sălbatice la distanţă.

Aceşti evanghelizatori neobosiţi au lăsat o moştenire de durată. „Ei i-au slujit lui Iehova cu toată forţa lor“, spune Maurice Raj. „Chiar şi după ce au plecat din statul Chin, ar fi dorit să se întoarcă. Eforturile lor i-au adus cu adevărat glorie lui Iehova!“ În statul Chin există în prezent şapte congregaţii şi câteva grupe izolate, deşi regiunea este una dintre cele mai slab populate din ţară.

‘Nicio «oiţă» în Myitkyina’

În 1966, câţiva pionieri speciali au ajuns în Myitkyina, un orăşel pitoresc din statul Kachin, aflat la graniţa cu China. Acesta este cuibărit în una dintre meandrele fluviului Irrawaddy. Robert şi Baby Richards predicaseră o scurtă perioadă acolo, cu şase ani mai devreme. Ei au scris: „Nu sunt «oiţe» în Myitkyina“. Totuşi, noii pionieri au găsit oameni însetaţi după adevăr.

O astfel de persoană a fost Mya Maung, un baptist în vârstă de 19 ani, care se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să înţeleagă Biblia. El relatează: „Am fost nespus de bucuros când un pionier a trecut pe la locul meu de muncă şi mi-a propus un studiu biblic. Am simţit că rugăciunile mele au primit răspuns. Eu şi fratele meu mai mic, San Aye, studiam de două ori pe săptămână, astfel că am făcut repede progrese spirituale.

L-am avut ca ajutor pe Wilson Thein, care s-a dovedit un profesor excelent. El nu doar ne-a spus ce trebuie să facem, ci ne-a şi arătat. Prin lecţii practice şi demonstraţii, am învăţat să folosim cu eficienţă Biblia, să predicăm cu îndrăzneală, să facem faţă opoziţiei, să pregătim şi să prezentăm teme în congregaţie. Wilson Thein asculta cum repetam fiecare cuvântare şi ne dădea sugestii ca să facem îmbunătăţiri. Instruirea pe care ne-a oferit-o într-un mod binevoitor ne-a motivat să ne propunem obiective spirituale şi să le atingem.

În 1968, eu şi San Aye am început pionieratul, numărul pionierilor din Myitkyina ajungând astfel la opt. Printre primele persoane cu care am studiat Biblia au fost mama şi şapte dintre fraţii şi surorile noastre. Toţi au acceptat adevărul. De asemenea, am predicat în oraşele şi în satele de pe ruta feroviară Myitkyina-Mandalay. Aceste călătorii durau între una şi trei zile. Seminţele adevărului au dat mai târziu rod. În prezent, în oraşele Namti, Hopin, Mohnyin şi Katha, aflate de-a lungul căii ferate, există congregaţii înfloritoare“.

În timp ce predica în teritoriul comercial din Myitkyina, San Aye l-a întâlnit pe Phum Ram, un baptist de etnie kachin, ce lucra într-un birou guvernamental. Phum Ram a acceptat adevărul cu înflăcărare şi s-a mutat în Putao, un oraş mic de la poalele munţilor Himalaya. Acolo le-a depus mărturie multor rude, iar, în scurt timp, 25 de oameni asistau la întruniri. De când slujeşte ca pionier, Phum Ram şi-a ajutat soţia şi şapte dintre copii, precum şi multe rude să accepte adevărul. În prezent, el este şi bătrân de congregaţie în Myitkyina.

Vagoane decuplate

Întrucât în statul Kachin s-a înregistrat o creştere spirituală mare într-un timp relativ scurt, filiala a decis ca, în 1969, să organizeze în Myitkyina congresul internaţional „Pace pe pământ“ şi nu în Yangon, unde se ţineau de obicei congresele. Pentru a-i transporta pe delegaţi din Yangon în Myitkyina, oraş aflat la peste 1 100 de kilometri spre nord, filiala le-a cerut autorităţilor feroviare birmane permisiunea de a închiria şase vagoane. Această cerere era foarte neobişnuită, deoarece în statul Kachin izbucneau adesea revolte, iar accesul era strict supravegheat. Spre surprinderea fraţilor, autorităţile feroviare au acceptat cu promptitudine cererea lor.

În ziua în care trenul trebuia să ajungă în Myitkyina, Maurice Raj şi un grup de fraţi s-au dus la gară pentru a-i întâmpina pe delegaţi. Maurice relatează: „În timp ce aşteptam, şeful de gară a venit grăbit spre noi şi ne-a informat că tocmai primise o telegramă în care se spunea că autorităţile au decuplat cele şase vagoane cu delegaţi, lăsându-le între Mandalay şi Myitkyina. Din câte se pare, locomotiva nu putea trage la deal vagoanele suplimentare.

Ce puteam face? Primul gând a fost să amânăm congresul. Dar asta ar fi însemnat să depunem cerere pentru o altă serie de autorizaţii, iar obţinerea lor ar fi durat câteva săptămâni! În timp ce ne rugam fierbinte lui Iehova, trenul a ajuns în gară. Nu ne venea să credem: toate cele şase vagoane erau pline de fraţi! Toţi zâmbeau şi făceau cu mâna. Când i-am întrebat ce se întâmplase, unul dintre ei a spus: «Au decuplat şase vagoane, dar nu pe ale noastre!»“.

Congresul din Myitkyina a fost remarcabil. S-au lansat trei publicaţii în birmană şi cinci în engleză. În 1966, după expulzarea misionarilor, în Birmania ajungea din ce în ce mai puţină hrană spirituală. Acum însă, exista din abundenţă!

Predicarea în teritoriul naga

La patru luni după congresul din Myitkyina, filiala a primit o scrisoare din partea unui funcţionar, pe nume Ba Yee, de la poşta din Hkamti. Acest oraş este situat pe malul unui râu, la poalele dealurilor înalte ce se întind de-a lungul graniţei de nord-vest cu India. În zonă locuieşte populaţia naga, formată din mai multe triburi, ai căror membri erau odinioară fioroşi vânători de capete. În scrisoarea sa, funcţionarul, un fost Adventist de Ziua a Şaptea, cerea ajutor spiritual. Filiala i-a trimis imediat în Hkamti pe Aung Naing şi pe Win Pe, doi pionieri speciali.

Win Pe relatează: „Am încremenit când i-am văzut lângă pista de aterizare din Hkamti pe fioroşii luptători naga, ce purtau doar o bucată de pânză în jurul coapselor. Ba Yee a venit în întâmpinarea noastră şi ne-a dus repede să facem cunoştinţă cu unele persoane interesate. În scurt timp, studiam cu cinci persoane.

Autorităţile locale însă, au crezut că suntem pastori baptişti care aveau legături cu rebelii din regiune. În ciuda eforturilor noastre de a-i asigura că eram neutri din punct de vedere politic, ne-au ordonat să părăsim zona în mai puţin de o lună“.

Trei ani mai târziu, când au fost numiţi în funcţie alţi oficiali, Biak Mawia, un pionier care avea 18 ani, a început să predice în teritoriul de unde plecaseră ceilalţi pionieri. Ba Yee şi-a dat în scurt timp demisia de la poştă şi a început pionieratul. După aceea, au sosit şi alţi pionieri. Într-o perioadă relativ scurtă, acest grup de vestitori zeloşi a înfiinţat o congregaţie în Hkamti şi câteva grupe mai mici în satele din vecinătate. Biak Mawia îşi aminteşte: „Fraţii şi surorile naga nu ştiau să scrie şi să citească. Dar iubeau Cuvântul lui Dumnezeu şi predicau cu zel folosind cu iscusinţă imaginile din publicaţiile noastre. De asemenea, ei au învăţat pe de rost cântările Regatului şi multe versete“.

În prezent, în Hkamti se ţin cu regularitate congrese de district, la care participă delegaţi chiar şi din Homalin, un oraş situat în partea de sud, la 15 ore de mers cu vaporul.

Opoziţie în „Triunghiul de aur“

Între timp, în cealaltă parte a ţării, lucrarea se răspândea şi în zonele înalte de la graniţa cu China, Laos şi Thailanda, ţinut cunoscut sub denumirea de „Triunghiul de aur“. Frumuseţea acestei regiuni cu dealuri domoale şi văi fertile este însă pătată de producţia de opiu, de rebeliuni şi de alte activităţi ilegale. Pionierii care au ajuns cu adevărul în această zonă instabilă au dat dovadă de prudenţă (Mat. 10:16). Cu toate acestea, în activitatea lor de predicare s-au confruntat la tot pasul cu opoziţie din partea clerului creştinătăţii.

Când pionierii Robin Zauja şi David Abraham au sosit în Lashio, un oraş aglomerat din statul Shan, clerul local i-a denunţat imediat la poliţie spunând că sunt rebeli. Robin a spus: „Am fost arestaţi şi duşi la închisoare, unde am prezentat poliţiei documentele care arătau că suntem slujitori religioşi. N-a trecut mult, şi a venit un maior de armată. «Bună ziua, domnule Zauja», a zis el cu o voce puternică. «Văd că Martorii lui Iehova au ajuns şi în Lashio!» Maiorul, care îmi fusese coleg de şcoală, ne-a eliberat imediat“.

Cei doi pionieri au început să predice şi, în scurt timp, au înfiinţat o congregaţie destul de mare. Apoi, congregaţia a construit o sală a Regatului. Doi ani mai târziu, pionierii au fost chemaţi la sediul administraţiei locale, unde erau prezente peste 70 de persoane, dintre care oficialităţi militare, conducători de triburi, precum şi reprezentanţi ai clerului. Robin îşi aminteşte: „Clericii ne-au acuzat plini de furie că îi constrângem pe oameni să renunţe la tradiţiile religioase. Când cel care prezida întrunirea ne-a permis să luăm cuvântul, l-am întrebat dacă puteam folosi Biblia în apărarea mea. El a fost de acord. Am rostit repede o rugăciune în gând, după care am explicat punctul de vedere al Bibliei cu privire la tradiţiile religioase false, la serviciul militar şi la ceremoniile cu caracter naţionalist. După ce am terminat, persoana care prezida s-a ridicat în picioare şi a spus că, potrivit legilor Birmaniei, fiecare cult religios are libertate de închinare. Am fost eliberaţi şi, spre dezamăgirea clerului, ni s-a permis să continuăm să predicăm“.

În Mongpaw, un sat mic aflat în apropiere de graniţa cu China, o gloată de baptişti a incendiat sala Regatului. Văzând că acest act de vandalism nu a putut să-i intimideze pe Martorii locali, gloata a incendiat casa unui pionier special şi a început să-i terorizeze pe fraţi şi pe surori în casele lor. Fraţii au apelat la conducătorul local, însă acesta a fost de partea baptiştilor. În cele din urmă, autorităţile au intervenit şi le-au dat fraţilor permisiunea să construiască o nouă sală a Regatului, dar nu la marginea satului, unde fusese înainte sala, ci chiar în centru!

Mai la sud de Mongpaw se află Leiktho, un sat montan izolat din statul Kayin. Aici, Gregory Sarilo a întâmpinat o opoziţie înverşunată din partea Bisericii Catolice. Gregory relatează: „Preotul din sat le-a poruncit enoriaşilor să-mi distrugă grădina de legume. Apoi, ei mi-au oferit în dar alimente, însă un prieten mi-a spus că mâncarea era otrăvită. Odată, acoliţii preotului m-au întrebat pe ce drum voi merge în următoarea zi, însă am luat-o pe un alt drum, evitând astfel să le cad în capcană şi să fiu ucis. Când am denunţat tentativele lor de a-mi lua viaţa, autorităţile le-au ordonat preotului şi susţinătorilor lui să mă lase în pace. Iehova m-a ocrotit de cei care «căutau să-mi vâneze sufletul»“ (Ps. 35:4).

Au rămas complet neutri

De-a lungul anilor, integritatea fraţilor şi a surorilor din Birmania a fost testată şi în alt mod. Conflictele interetnice şi tulburările politice le-au pus deseori la încercare neutralitatea creştină (Ioan 18:36).

Hla Aung era pionier special în Thanbyuzayat, oraş din sudul ţării, unde se află un capăt al „Căii ferate a morţii“, construite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a face legătura între Birmania şi Thailanda. În zonă se dădeau lupte între rebelii separatişti şi forţele guvernului. „Soldaţii făceau incursiuni nocturne în sate şi, sub ameninţarea cu arma, îi adunau pe bărbaţi pentru a-i folosi ca hamali“, spune Hla Aung. „Mulţi nu s-au mai întors niciodată. Într-o noapte, în timp ce discutam cu Donald Dewar la mine acasă, soldaţii au venit şi în satul nostru. Soţia mea ne-a avertizat imediat printr-un semnal şi, astfel, am avut timp să fugim în pădure. După ce am scăpat ca prin urechile acului, mi-am construit o ascunzătoare în casă, unde mă puteam adăposti repede în cazul în care soldaţii aveau să se întoarcă.“

Rajan Pandit a fost repartizat ca pionier special în Tavoy, un oraş aflat la sud de Thanbyuzayat. N-a trecut mult, şi a iniţiat câteva studii biblice într-un sat din apropiere, unde erau mulţi rebeli. Rajan îşi aminteşte: „În timp ce mă întorceam din sat, soldaţii m-au arestat şi m-au bătut, acuzându-mă că aveam legături cu rebelii. Când le-am spus că sunt Martor al lui Iehova, ei m-au întrebat cum ajunsesem în Tavoy. Le-am arătat biletul de avion, pe care-l păstrasem ca suvenir. Acesta era dovada că venisem cu avionul, un mijloc de transport pe care rebelii nu-l foloseau niciodată. Soldaţii nu m-au mai bătut şi, în cele din urmă, m-au eliberat. Totuşi, l-au interogat pe unul dintre bărbaţii cu care studiam. El a confirmat că doar purtasem discuţii pe baza Bibliei. După aceea, soldaţii m-au lăsat în pace, iar unii dintre ei chiar au ajuns să facă parte din traseul meu cu reviste“.

Oficialii locali făceau uneori presiuni asupra fraţilor ca să-şi încalce neutralitatea participând la vot sau la ceremonii patriotice. În Zalun, un oraş aflat la 130 de kilometri nord de Yangon, pe malul unui râu, oficialii au făcut presiuni asupra Martorilor ca să participe la alegeri. Dar fraţii au rămas fermi, îndreptând atenţia spre Biblie (Ioan 6:15). Oficialii însă au făcut apel la autorităţile regionale pentru a obţine un ordin prin care Martorii să fie obligaţi să voteze. Acestea ştiau bine că Martorii lui Iehova sunt neutri din punct de vedere politic. Astfel, fraţii au fost scutiţi de participarea la alegeri.

În Khampat, un oraş de la graniţa cu India, 23 de copii Martori au refuzat să salute steagul naţional. Drept urmare, directoarea şcolii i-a exmatriculat. Apoi a pretins ca doi bătrâni de congregaţie să se prezinte în faţa unui grup mare de oficiali, printre care se aflau judecătorul şi comandantul militar. Paul Khai Khan Thang, unul dintre bătrâni, relatează: „În timp ce explicam motivele biblice care stau la baza poziţiei noastre, se vedea clar că unii dintre oficiali erau ostili. Apoi le-am arătat o copie a unui decret guvernamental, care menţiona că Martorilor lui Iehova li se permite ca «în timpul ceremoniilor legate de salutul drapelului să stea respectuos, în tăcere». Oficialii au rămas câteva clipe înmărmuriţi. După aceea, comandantul i-a ordonat directoarei să-i reprimească la şcoală pe elevii exmatriculaţi. Directoarea chiar a distribuit copii ale decretului tuturor catedrelor şcolii“.

În prezent, poziţia de neutralitate a Martorilor lui Iehova le este cunoscută oficialilor guvernamentali de rang înalt din Myanmar. Susţinând cu loialitate principiile Bibliei, slujitorii lui Iehova depun o frumoasă mărturie, aşa cum a prezis Isus Cristos (Luca 21:13).

Unii militari devin creştini

De-a lungul zbuciumatei istorii moderne a Myanmarului, mulţi dintre cetăţenii ţării au fost fie militari, fie rebeli. Asemenea lui Corneliu, un centurion roman din secolul I e.n., unii dintre ei sunt ‘oameni devotaţi, care se tem de Dumnezeu’ (Fap. 10:2). Când ajung să cunoască adevărul, aceştia fac mari eforturi pentru a trăi potrivit normelor drepte ale lui Iehova.

O astfel de persoană este Hlawn Mang, un fost subofiţer de marină. El a aflat adevărul în timp ce era în portul Mawlamyine. „Am vrut să încep să predic imediat“, spune el. „Chiar înainte să-mi dau demisia din armată, am aflat că fusesem propus pentru o avansare şi pentru o bursă la o şcoală militară dintr-o ţară occidentală prosperă! Însă eu eram hotărât să iau parte la lucrarea lui Dumnezeu. Spre uimirea superiorilor mei, mi-am înaintat demisia şi am început să-i slujesc lui Iehova. Chiar şi acum, după 30 de ani, sunt convins că am luat decizia corectă. Nimic nu se compară cu privilegiul de a-i sluji adevăratului Dumnezeu!“

Robin Zauja i-a arătat cartea From Paradise Lost to Paradise Regainedf (De la Paradisul pierdut la Paradisul recâştigat) lui La Bang Gam, în timp ce acesta se afla în convalescenţă într-un spital militar. La Bang Gam a fost foarte încântat de carte şi l-a întrebat pe Robin dacă putea să o păstreze. Întrucât avea un singur exemplar, Robin i-a împrumutat cartea numai o noapte. A doua zi, când Robin s-a întors, La Bang Gam a exclamat: „Poftim cartea! Acum am şi eu un exemplar!“. El stătuse treaz întreaga noapte ca să copieze în câteva caiete toate cele 250 de pagini ale cărţii. La scurt timp după aceea, La Bang Gam a demisionat din armată şi a folosit cartea „Paradisul“ pentru a-i ajuta pe mulţi să înveţe adevărul.

În statul Shan, o regiune montană, Sa Than Htun Aung, căpitan în armata birmană, şi Aik Lin, comandant din Armata Unită de Stat Wa, s-au aflat în tabere opuse în câteva lupte crâncene din junglă. Într-un final, după încheierea unui acord de încetare a focului între cele două armate, amândoi s-au stabilit în statul Shan. Mai târziu, fiecare dintre ei a învăţat adevărul, a demisionat din armată şi s-a botezat. Aceşti foşti duşmani s-au întâlnit la un congres de circumscripţie şi s-au îmbrăţişat cu căldură ca fraţi! Eliberaţi din lanţurile urii, ei sunt acum uniţi prin legături de iubire datorită puterii eliberatoare a Cuvântului lui Dumnezeu! (Ioan 8:32; 13:35)

Aducând argumente ‘oamenilor de orice fel’

Între 1965 şi 1976 numărul vestitorilor din Birmania a crescut cu peste 300 de procente. Majoritatea celor care au reacţionat favorabil la eforturile Martorilor de a predica vestea bună şi şi-au însuşit adevărul făcuseră în trecut parte din creştinătate. Dar fraţii ştiau că voinţa lui Dumnezeu este ca „orice fel de oameni să fie salvaţi şi să ajungă la cunoştinţa exactă a adevărului“ (1 Tim. 2:4). De aceea, de la mijlocul anilor ’70, ei şi-au intensificat eforturile de a le predica membrilor altor religii din Birmania, printre care budişti, hinduşi şi animişti.

Însă ei au întâmpinat şi multe obstacole. Budiştii nu acceptă ideea că Dumnezeu este Creatorul, hinduşii se închină la milioane de zei, iar animiştii din Birmania cred în existenţa unor spirite puternice cunoscute ca nats, pe care le venerează. De asemenea, superstiţiile, divinaţia şi spiritismul sunt des întâlnite în închinarea lor. Mulţi oameni consideră că Biblia este o carte sfântă, însă cunosc puţine lucruri sau aproape nimic despre evenimentele, personajele şi învăţăturile consemnate în paginile ei.

Cu toate acestea, fraţii ştiau că adevărurile pline de putere din Cuvântul lui Dumnezeu pot sensibiliza inima oricărui om (Evr. 4:12). Ei trebuiau doar să se încreadă în spiritul lui Dumnezeu şi să se folosească de „arta de a preda“, adică de argumente logice, care să atingă inima oamenilor şi să-i îndemne să facă schimbări în viaţă (2 Tim. 4:2).

De exemplu, să vedem cum foloseşte Rosaline, care slujeşte de mult timp ca pionieră specială, argumente logice când discută cu budişti. Ea povesteşte: „Când budiştilor li se spune că există un Creator, ei întreabă de obicei «Dar cine l-a creat pe Creator?». Budiştii cred că oamenii se reîncarnează în animale, de aceea, când discut cu ei, fac referire la animalul lor de companie şi-i întreb:

«E conştient un animal că stăpânul lui există?»

«Da.»

«Dar ştie el despre acesta că are un serviciu, că este căsătorit sau că provine dintr-un anumit mediu?»

«Nu.»

«Atunci, din moment ce oamenii nu sunt ca Dumnezeu, care este spirit, ar trebui să ne aşteptăm să înţelegem totul despre existenţa sau originea lui?»

«Nu!»“.

O astfel de argumentaţie i-a ajutat pe mulţi budişti sinceri să analizeze şi alte dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Oamenii acceptă adevărul nu numai pentru că fraţii folosesc argumente logice, ci şi pentru că manifestă faţă de ei o iubire creştină autentică. Ohn Thwin, un fost budist, relatează: „Când am comparat convingerea mea budistă despre nirvana cu promisiunea Bibliei despre paradisul pământesc, mi s-a părut mai atrăgător Paradisul. Dar eu credeam că există mai multe căi ce duc la adevăr, aşa că nu am considerat necesar să fac schimbări ţinând cont de ceea ce învăţam. Am început, apoi, să particip la întrunirile Martorilor lui Iehova. Iubirea pe care fraţii au manifestat-o faţă de mine a fost o experienţă foarte plăcută, ca «siropul peste melasă», cum zice un proverb birman. Această iubire m-a impulsionat să fac schimbări în armonie cu adevărurile învăţate“.

Pentru a-i ajuta pe oameni să-şi schimbe convingerile religioase este nevoie de tact şi de răbdare. Kumar Chakarabani avea zece ani când tatăl lui, un hindus care ţinea cu stricteţe la religia sa, i-a permis unui betelist pe nume Jimmy Xavier să-l înveţe să citească. Kumar relatează: „Tata i-a atras atenţia să mă înveţe doar să citesc, nu şi religie. Prin urmare, Jimmy i-a spus că un manual foarte bun cu ajutorul căruia copiii puteau învăţa să citească era Cartea mea cu relatări biblice. De asemenea, după fiecare lecţie, Jimmy îşi făcea timp să discute cu tata şi manifesta un interes sincer faţă de el. Când tata a început să pună întrebări despre subiecte religioase, Jimmy i-a spus cu tact: «Răspunsurile se află în Biblie. Am putea să le găsim împreună». Cu timpul, nu doar tata, ci şi 63 de membri ai familiei noastre au acceptat adevărul, devenind Martori ai lui Iehova“.

Congrese în perioade de instabilitate politică

La mijlocul anilor ’80, climatul politic din Birmania a ajuns din ce în ce mai instabil. Astfel, în 1988, zeci de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva guvernului. Protestele au fost însă reprimate repede, iar, în cea mai mare parte a ţării, a fost impusă legea marţială.

Kyaw Win, care era betelist, îşi aminteşte: „Autorităţile au instituit o interdicţie în ce priveşte circulaţia pe timp de noapte, iar întrunirile la care participau mai mult de cinci persoane au fost interzise. Ne gândeam să anulăm congresele ce urmau să se ţină. Dar, manifestând credinţă în Iehova, am luat legătura cu comandantul militar al regiunii administrative Yangon şi am cerut autorizaţie pentru a organiza un congres la care aveau să participe 1 000 de persoane. Două zile mai târziu am primit un răspuns favorabil! Când autorităţile din alte zone ale ţării vedeau autorizaţia, ne permiteau să organizăm congrese şi acolo. Cu ajutorul lui Iehova, toate congresele s-au desfăşurat fără probleme!“.

N-au renunţat să participe la întruniri

După protestele din 1988, situaţia economică din Birmania s-a înrăutăţit treptat. Cu toate acestea, fraţii şi surorile au manifestat o credinţă de neclintit în Dumnezeu continuând să pună interesele Regatului pe primul loc în viaţă (Mat. 6:33).

De exemplu, Cin Khan Dal locuia împreună cu membrii familiei lui într-un sat izolat din Sagaing. „Doream să participăm la congresul de district din Tahan. Ca să ajungem acolo, trebuia să călătorim două zile cu barca şi cu camionul“, povesteşte el. „Cât timp eram plecaţi, nu aveam în grija cui să lăsăm puii noştri de găină. Totuşi, ne-am pus încrederea în Iehova şi am mers la congres. La întoarcere am văzut că ne lipseau 19 pui, o pierdere economică însemnată. Dar, după un an, am ajuns să avem peste 60 de pui. În acel an, multor vecini le-au murit puii din cauza bolii, nouă însă nu ne-a murit niciunul“.

Şi familia lui Aung Tin Nyunt a rămas puternică din punct de vedere spiritual. El, soţia lui, Nyein Mya, şi cei nouă copii ai lor locuiau în Kyonsha, un sat mic situat la 64 de kilometri nord-vest de Yangon. Aung Tin Nyunt spune: „De cele mai multe ori, mâncam doar legume şi terci de orez. Nu aveam nici bani, nici ce să vindem. Dar nu eram descurajaţi. Le-am spus membrilor familiei: «Isus nu a avut unde să-şi pună capul. Chiar dacă va trebui să dorm sub cerul liber sau să mor de foame, o să-i slujesc în continuare cu fidelitate lui Dumnezeu».

Într-o zi, nu mai aveam nimic de mâncare. Soţia şi copiii mă priveau cu îngrijorare. «Nu vă îngrijoraţi!», le-am spus eu. «Dumnezeu o să ne ajute!» Dimineaţa, am ieşit în lucrarea de predicare, iar apoi am mers cu fiii mei la pescuit. Însă peştii pe care i-am prins ne ajungeau doar pentru o masă. Am lăsat coşurile de pescuit pe malul râului, în apropiere de nişte nuferi, şi le-am spus băieţilor: «O să ne întoarcem mai târziu, după întrunire». Vântul a bătut foarte tare în acea după-amiază. Când ne-am întors, am văzut că sub nuferi se adăpostiseră mulţi peşti. Am cufundat atunci în apă coşurile de pescuit şi am prins mulţi peşti. I-am vândut, iar cu banii obţinuţi am putut să ne cumpărăm mâncare pentru toată săptămâna“.

Slujitorii lui Iehova din Myanmar au văzut de nenumărate ori împlinindu-se şi în cazul lor încurajatoarea promisiune a lui Dumnezeu: „Nicidecum nu te voi lăsa şi nicidecum nu te voi părăsi“. Astfel, ei pot să spună: „Iehova este ajutorul meu, nu mă voi teme! Ce poate să-mi facă omul?“ (Evr. 13:5, 6).

Progrese în producerea literaturii

Încă din 1956, locuitorii Myanmarului primesc cu regularitate hrană spirituală prin intermediul Turnului de veghe, ediţia în birmană. În pofida conflictelor civile, interetnice şi a tulburărilor economice, a apărut fiecare număr al revistei. Dar cum se tipărea această revistă?

Ani la rând, filiala a trimis comisiei de cenzori guvernamentali mai multe copii dactilografiate ale textului revistei tradus din engleză. Când textul era aprobat de cenzor, filiala înainta o cerere ca să obţină autorizaţia de cumpărare a hârtiei pentru tipar. După aceea, împreună cu textul revistei, un frate ducea hârtia la o tipografie comercială. Acolo, textul cu caractere birmane era aranjat manual, literă cu literă, în presa tipografică. Fratele citea apoi textul pentru a se asigura că nu existau greşeli, după care tipograful tipărea revista la o presă şubredă. Câteva copii ale revistei erau trimise comisiei de cenzori. Comisia elibera un certificat cu o serie prin care se aproba publicarea revistei. Bineînţeles, această procedură laborioasă dura mai multe săptămâni, iar calitatea hârtiei şi a tipăririi lăsau de dorit.

În 1989, filialei i s-a pus la dispoziţie un nou sistem de editare a publicaţiilor, care a revoluţionat procesul de tipărire. Proiectat şi realizat la sediul mondial, Sistemul multilingv de fotoculegere electronică (MEPS) opera cu ajutorul computerelor, al aplicaţiilor software şi al aparatelor de fotoculegere pentru a pregăti materiale în vederea tipăririi în 186 de limbi, inclusiv în limba birmană.g

Mya Maung, care a lucrat la filială, spune: „Martorii lui Iehova au fost primii din Myanmar care au pregătit şi au publicat literatură cu ajutorul computerelor. Folosind caractere birmane elegante, desenate la filiala noastră, MEPS a făcut furori în industria tipografică de pe plan local. Oamenilor nu le venea să creadă cât de frumoase erau aceste caractere!“. MEPS era compatibil şi cu tipărirea ofset, un progres uriaş faţă de tiparul înalt. Mai mult, acum se puteau tipări imagini de calitate, ceea ce a făcut ca revista Turnul de veghe să fie mai atrăgătoare.

În 1991, guvernul a aprobat publicarea revistei Treziţi-vă!, spre marea bucurie a fraţilor. Dar şi publicul a fost încântat! Un oficial de rang înalt din domeniul informării publice a exprimat ceea ce simţeau şi mulţi cititori: „Treziţi-vă! este diferită de celelalte reviste religioase. Ea abordează multe subiecte captivante şi foloseşte un limbaj uşor de înţeles. Îmi place foarte mult!“.

În ultimii 20 de ani, tirajul lunar al revistelor tipărite pentru Myanmar a crescut de la 15 000 la peste 141 000 de exemplare, o creştere de aproape 900 de procente! În prezent, revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! sunt bine cunoscute în Yangon. De asemenea, mulţi oameni din Myanmar le citesc cu plăcere.

Este nevoie de o nouă filială

După protestele din 1988, autorităţile militare au lansat organizaţiilor sociale şi religioase din Myanmar invitaţia de a se înregistra în mod legal. Bineînţeles, filiala a acceptat imediat această invitaţie. Doi ani mai târziu, în 5 ianuarie 1990, „Societatea Watch Tower a Martorilor lui Iehova“ a fost recunoscută oficial de către guvernul din Myanmar.

La acea vreme, fraţii mutaseră filiala, de pe strada nr. 39, într-o casă cu etaj. Clădirea era amplasată pe un teren de aproape 2 000 m² de pe strada Inya, într-o zonă prosperă de la periferia oraşului. Totuşi, spaţiul din noua clădire era folosit la maximum. Viv Mouritz, care, pe atunci, a vizitat Myanmarul în calitate de supraveghetor de zonă, îşi aminteşte: „Cei 25 de membri ai familiei Betel lucrau în condiţii grele. Deoarece în bucătărie nu era sobă, o soră trebuia să pregătească mâncarea pe o plită electrică. Şi fiindcă nu exista o maşină de spălat, o altă soră spăla hainele într-un mic bazin făcut în podea. Fraţii ar fi vrut să cumpere o sobă şi o maşină de spălat, dar acestea nu puteau fi importate“.

Era evident că fraţii aveau nevoie de o filială mai mare. Astfel, Corpul de Guvernare a aprobat cererea de a demola casa cu etaj şi de a construi o clădire de trei etaje, cu birouri şi camere. Însă, înainte ca fraţii să înceapă lucrul, trebuiau depăşite câteva obstacole majore. În primul rând, era necesar să obţină aprobări de la şase departamente guvernamentale. În al doilea rând, companiile locale nu puteau realiza proiectul din cauză că nu ştiau cum să ridice construcţii din cadre de oţel. Un al treilea obstacol era faptul că voluntarii Martori din alte ţări nu puteau intra în Myanmar. Iar un al patrulea, materialele de construcţii nu se găseau pe plan local şi nici nu puteau fi importate. E lesne de înţeles că proiectul părea irealizabil. Cu toate acestea, fraţii şi-au pus încrederea în Iehova. Dacă era voinţa lui Iehova, noua filială avea să fie construită! (Ps. 127:1)

‘Nu prin putere, ci prin spiritul meu’

Kyaw Win, de la Departamentul Juridic, relatează: „Cererea noastră pentru realizarea construcţiei fusese aprobată de cinci dintre cele şase organe guvernamentale, inclusiv de către Ministerul Cultelor. Însă Comisia de Dezvoltare Urbană din Yangon a respins-o, susţinând că o clădire cu trei etaje ar fi prea înaltă. Am înaintat din nou cererea, dar ea a fost respinsă şi cu această ocazie. Comitetul Filialei m-a încurajat să perseverez. Aşa că m-am rugat fierbinte lui Iehova şi am depus cererea pentru a treia oară. Şi a fost aprobată!

După aceea ne-am adresat Ministerului pentru Imigrări. Acolo ni s-a spus că străinii puteau intra în ţară cu viză turistică doar pentru o perioadă de şapte zile. Însă, când le-am explicat că voluntarii calificaţi, care trebuiau să vină din străinătate, urmau să-i instruiască pe localnici în tehnici avansate de construcţie, ei le-au dat voluntarilor noştri viză pentru şase luni.

Apoi am mers la Ministerul Comerţului, unde am aflat că fusese impus un embargou asupra tuturor importurilor. Totuşi, când le-am adus la cunoştinţă oficialilor natura proiectului nostru, aceştia ne-au acordat o licenţă de import pentru materiale de construcţie în valoare de peste un milion de dolari americani. Dar cum aveam să plătim taxa de import? Ministerul Finanţelor ne-a permis să importăm materialele fără să plătim vreo taxă! În aceste situaţii, precum şi în altele am simţit adevărul cuvintelor lui Dumnezeu: «„Nu prin armate, nici prin putere, ci prin spiritul meu“, a spus Iehova al armatelor» (Zah. 4:6)“.

În 1997, voluntarii au ajuns la locul unde avea să se construiască filiala. Fraţii din Australia au donat majoritatea materialelor de construcţie, iar alte lucruri necesare au sosit din Malaysia, Singapore şi Thailanda. Bruce Pickering, care a ajutat la supravegherea proiectului, povesteşte: „Mai mulţi fraţi au realizat tot cadrul de oţel în Australia, după care au venit în Myanmar şi l-au asamblat, piesă cu piesă. În mod surprinzător, toate piesele s-au îmbinat perfect!“. Alţi voluntari au venit din Fiji, Germania, Grecia, Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Statele Unite.

Pentru prima oară după 30 de ani, vestitorii locali se puteau bucura de compania multor fraţi şi surori din alte ţări. „Eram atât de încântaţi, parcă trăiam un vis!“, îşi aminteşte Donald Dewar. „Am fost foarte încurajaţi de iubirea, de spiritualitatea şi de spiritul de sacrificiu al voluntarilor.“ Un alt frate adaugă: „Am învăţat şi tehnici de construire valoroase. Vestitorii care în trecut folosiseră doar lumânări au învăţat să tragă cabluri pentru instalaţii de iluminat. Iar alţii care folosiseră numai evantaie au învăţat să monteze instalaţii de aer condiţionat. Am învăţat chiar şi să lucrăm cu unelte electrice“.

La rândul lor, voluntarii din străinătate au fost impresionaţi de credinţa şi de iubirea fraţilor şi a surorilor din Myanmar. „Fraţii erau săraci, dar inimoşi“, spune Bruce Pickering. „Mulţi ne-au invitat la ei acasă pentru a lua masa împreună şi ne-au oferit alimente care le-ar fi putut ajunge familiilor lor câteva zile. Exemplul lor ne-a reamintit ce este cu adevărat important în viaţă: familia, credinţa, colaboratorii noştri în închinare şi binecuvântările pe care le revarsă Dumnezeu.“

Noua clădire a filialei a fost dedicată în 22 ianuarie 2000. Cu acea ocazie, a avut loc o întrunire specială la Teatrul Naţional. Fraţii locali au ascultat cu plăcere cuvântarea de dedicare ţinută de John E. Barr, membru al Corpului de Guvernare.

Se construiesc noi săli ale Regatului

Pe măsură ce lucrările la noua filială se apropiau de finalizare, fraţii şi-au îndreptat atenţia spre o altă necesitate urgentă: construirea de săli ale Regatului. În 1999, Nobuhiko şi Aya Koyama au sosit din Japonia. Nobuhiko a ajutat la înfiinţarea, în cadrul filialei, a unui Birou pentru construirea de săli ale Regatului. El îşi aminteşte: „Noi, fraţii, ne-am început activitatea cercetând în ţară locurile unde se ţineau întruniri ale congregaţiei. Asta a presupus să călătorim cu autobuzul, cu avionul, cu barca, cu bicicleta, cu motocicleta, dar şi pe jos. Ne-au trebuit deseori permise de călătorie eliberate de autorităţile guvernamentale deoarece, în multe zone, accesul le era interzis străinilor. Odată ce am identificat locurile în care era nevoie de săli ale Regatului, Corpul de Guvernare ne-a alocat cu bunăvoinţă fonduri din programul de construire pentru ţările cu resurse limitate.

După ce am format o echipă de voluntari, aceştia s-au întâlnit în Shwepyitha, o suburbie a Yangonului, pentru a construi prima sală a Regatului. Fraţii locali şi din străinătate au lucrat cot la cot la acest proiect, spre uimirea poliţiei, care a oprit de mai multe ori lucrările ca să se consulte cu superiorii lor dacă localnicilor le era permis să lucreze împreună cu străinii. Alţii i-au lăudat pe fraţi. Un bărbat a exclamat: «Un străin curăţa toaleta! Nu i-am văzut niciodată pe străini să facă o asemenea muncă! Într-adevăr, voi sunteţi diferiţi de ceilalţi oameni!».

Între timp, o altă echipă de construcţii a început lucrul la o sală din oraşul Tachileik, aflat la graniţa cu Thailanda. Mulţi Martori thailandezi treceau zilnic graniţa ca să-i ajute pe fraţii lor din Myanmar la acest proiect. Chiar dacă vorbeau limbi diferite, cele două grupuri colaborau în unitate. Pe când lucrările de construire a sălii s-au încheiat, grupuri militare adverse au început să se lupte la graniţă. Ce contrast izbitor faţă de unitatea dintre fraţi! Deşi peste tot vuiau bombe şi gloanţe, sala Regatului a rămas neatinsă. După ce luptele s-au liniştit, 72 de persoane s-au întrunit pentru a participa la programul de dedicare a sălii la Iehova, Dumnezeul păcii“.

Din 1999, echipele au construit pe teritoriul ţării peste 65 de săli ale Regatului. Ce efect a avut acest lucru asupra vestitorilor locali? Mulţi au simţit ceea ce a exprimat, printre lacrimi de bucurie, o soră recunoscătoare: „Nu mi-am imaginat niciodată că vom avea o sală atât de frumoasă! De-acum înainte voi depune eforturi şi mai mari ca să-i invit pe cei interesaţi la întruniri. Îi mulţumesc lui Iehova şi organizaţiei sale pentru bunătatea pe care ne-au arătat-o!“.

Sosesc misionarii

După decenii de izolare, în anii ’90 Myanmar a început, încetul cu încetul, să-şi deschidă graniţele spre restul lumii. Drept urmare, filiala a solicitat aprobarea guvernului de a le permite misionarilor să vină din nou în ţară. Primii misionari care au sosit în Myanmar, după aproximativ 37 de ani, au fost Hiroshi şi Junko Aoki. Ei au venit în ianuarie 2003 din Japonia, după ce au absolvit Şcoala Galaad.

Hiroshi relatează: „Deoarece erau atât de puţini străini în ţară, a trebuit să fim discreţi pentru a nu le lăsa autorităţilor o impresie greşită cu privire la natura lucrării noastre de predicare. Aşa că, la început, îi însoţeam pe vestitorii locali la vizitele ulterioare şi la studiile biblice. Am constatat repede că oamenilor din Myanmar le face plăcere să discute lucruri spirituale. În prima dimineaţă în care am ieşit în lucrare am iniţiat cinci studii biblice!“.

Junko adaugă: „Am simţit de multe ori îndrumarea lui Iehova. Odată, când ne aflam în apropiere de Mandalay şi ne întorceam cu motocicleta de la un studiu biblic, am făcut pană la un cauciuc. Am împins motocicleta până la o fabrică din apropiere, unde am cerut ajutor ca să ne repare roata. Gardianul l-a lăsat pe Hiroshi să intre înăuntru cu motocicleta, însă eu a trebuit să aştept la cabina de pază. Paznicul a devenit curios:

«Ce faceţi aici?», a întrebat el.

«Suntem în vizită la nişte prieteni», am răspuns eu.

«Pentru ce?», a insistat el. «Pentru o întrunire religioasă?»

Nefiind sigură de motivaţia lui, nu am răspuns nimic.

«Fiţi sinceră», a continuat el. «Din ce organizaţie faceţi parte?»

Am scos din geantă o revistă Turnul de veghe şi i-am arătat-o.

«Ştiam!», a exclamat el încântat. Uitându-se spre colegi, a strigat: «Priviţi! Un înger a spart o roată ca să-i aducă pe Martorii lui Iehova la noi!».

Atunci bărbatul a luat din geanta lui o Biblie şi un pliant publicat de noi. El studiase într-o altă zonă, însă pierduse legătura cu Martorii când s-a mutat în Mandalay. Am început imediat cu el un studiu biblic. Mai târziu, şi unii dintre colegii lui au început să studieze“.

În 2005, alţi patru misionari au sosit în Myanmar. Aceşti fraţi urmaseră în Filipine cursurile Şcolii de Instruire Ministerială (în prezent, Şcoala Biblică pentru Fraţi Necăsătoriţi). Unul dintre ei, Nelson Junio, s-a confruntat cu o problemă des întâlnită la mulţi misionari: dorul de casă. Junio spune: „De multe ori, înainte să adorm, plângeam şi mă rugam. Odată, un frate amabil mi-a arătat Evrei 11:15, 16. Aici se spune că Avraam şi Sara nu au rămas cu gândul la fosta lor locuinţă din Ur, ci s-au concentrat asupra înfăptuirii voinţei lui Dumnezeu. După ce am citit acele versete, nu am mai plâns. Am început să-mi consider repartiţia noua mea casă“.

Exemplul bun le aduce foloase multora

În primul secol, apostolul Pavel i-a dat lui Timotei următorul îndemn: „Lucrurile pe care le-ai auzit de la mine . . . să le încredinţezi unor oameni fideli, care, la rândul lor, vor fi calificaţi să-i înveţe pe alţii“ (2 Tim. 2:2). Pe baza acestui principiu, misionarii au depus eforturi ca să ajute congregaţiile din Myanmar să aplice într-o măsură mai mare îndrumările teocratice date de organizaţia lui Iehova.

De exemplu, ei au observat că mulţi vestitori locali îi învăţau pe cei cu care studiau Biblia să citească răspunsul la întrebări direct din carte, o metodă folosită în majoritatea şcolilor din Myanmar. Joemar Ubiña spune: „I-am încurajat cu răbdare pe vestitori să folosească întrebări de opinie pentru a scoate la iveală gândurile şi sentimentele elevilor. Vestitorii au aplicat cu promptitudine sugestia şi, astfel, au devenit învăţători mai iscusiţi“.

De asemenea, misionarii au remarcat că multe congregaţii nu aveau decât un singur slujitor auxiliar sau un singur bătrân. Unii dintre aceşti fraţi numiţi, deşi erau fideli şi sârguincioşi, aveau tendinţa să trateze turma într-un mod autoritar. Întrucât aceeaşi tendinţă a existat, probabil, şi în secolul întâi, apostolul Petru i-a îndemnat pe bătrâni: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este în grija voastră, nu . . . ca unii care stăpânesc peste cei care sunt moştenirea lui Dumnezeu, ci devenind exemple pentru turmă“ (1 Pet. 5:2, 3). Aşadar, cum puteau misionarii să-i ajute pe fraţi? „Ne-am străduit să dăm un bun exemplu fiind deosebit de blânzi, de amabili şi de abordabili“, spune Benjamin Reyes. Încetul cu încetul, exemplul lor pozitiv i-a impulsionat pe ceilalţi să facă schimbări în comportament. Astfel, mulţi bătrâni au început să se îngrijească de congregaţie cu mai multă compasiune.

Progrese în traducere şi rezultate frumoase

Mulţi ani, fraţii din Myanmar au folosit o Biblie din secolul al XIX-lea, care a fost tradusă în limba locală de un misionar al creştinătăţii cu ajutorul călugărilor budişti. Această traducere conţine multe cuvinte arhaice din limba pali şi, prin urmare, limbajul este greu de înţeles. În 2008, fraţii au fost foarte încântaţi de lansarea Scripturilor greceşti creştine — Traducerea lumii noi în limba birmană. Maurice Raj îşi aminteşte: „Cei prezenţi au aplaudat mult timp, iar unii chiar au plâns de bucurie când au primit propriul exemplar. Noua traducere este exactă, iar limbajul, simplu şi clar. Chiar şi budiştii o înţeleg cu uşurinţă!“. La scurt timp după aceea, numărul de studii biblice din ţară a crescut cu peste 40 de procente.

La fel ca multe alte limbi, birmana are două stiluri: unul oficial, având la origine limbile pali şi sanscrită, iar altul colocvial, folosit în vorbirea de zi cu zi. Ambele stiluri apar atât în scris, cât şi în comunicarea orală. O mare parte din publicaţiile noastre mai vechi foloseau stilul oficial, pe care tot mai mulţi nu-l înţeleg. De aceea, filiala a început recent să traducă publicaţiile în birmana de zi cu zi, pe care majoritatea oamenilor o înţeleg uşor.

Cititorii au reacţionat imediat la această schimbare. Than Htwe Oo, supraveghetorul Departamentului de traducere, explică: „Oamenii obişnuiau să spună: «Literatura voastră este de calitate, dar nu pot să o înţeleg». Acum, când o primesc, faţa li se luminează şi încep să o citească imediat. Mulţi exclamă: «Aceste publicaţii sunt atât de uşor de înţeles!»“. Chiar şi răspunsurile de la întrunirile congregaţiei s-au îmbunătăţit, întrucât cei din auditoriu înţeleg clar ceea ce este scris în publicaţii.

În Departamentul de traducere, lucrează în prezent 26 de slujitori cu timp integral. Aceştia sunt organizaţi în echipe, care traduc în trei limbi: birmană, chin (Haka) şi kayin (Sgaw). Se traduc publicaţii şi în alte 11 limbi locale.

Ciclonul Nargis

În 2 mai 2008, asupra Myanmarului s-a abătut ciclonul Nargis, o furtună dezlănţuită cu vânturi de peste 240 de kilometri pe oră, care a secerat vieţi şi a lăsat în urmă distrugere de la delta fluviului Irrawaddy până la graniţa cu Thailanda. Ciclonul a afectat peste două milioane de oameni, iar aproximativ 140 000 au fost daţi dispăruţi sau au murit.

Mii de Martori ai lui Iehova au fost afectaţi de ciclon. Însă, în mod uimitor, niciunul nu a fost rănit. Mulţi au supravieţuit refugiindu-se în săli ale Regatului ce fuseseră construite de puţin timp. În Bothingone, un sat din delta fluviului Irrawaddy, 20 de Martori şi alţi 80 de localnici au stat nouă ore pe grinzile de la acoperişul sălii Regatului, timp în care apele au crescut, ajungând foarte aproape de ei, şi apoi s-au retras.

Filiala a trimis repede o echipă de ajutorare la gura deltei, în zona cel mai grav afectată. Trecând prin teritorii devastate, pe lângă nenumărate trupuri neînsufleţite, echipa a ajuns în sat cu hrană, apă şi medicamente. Aceasta a fost prima echipă de ajutorare care a sosit în zonă. După ce i-a aprovizionat cu cele necesare pe surorile şi pe fraţii locali, echipa i-a încurajat prin cuvântări biblice. De asemenea, întrucât toate bunurile lor au fost luate de apele ciclonului, fraţii le-au dat Biblii şi literatură biblică.

Pentru a coordona ampla operaţiune de ajutorare, filiala a înfiinţat în Yangon şi în Pathein comitete de ajutorare în caz de dezastru. Aceste comitete au organizat sute de voluntari pentru a distribui apă, orez şi alte lucruri de strictă necesitate victimelor ciclonului. Au organizat şi echipe de construcţii, care au reparat ori au reconstruit casele Martorilor ce fuseseră afectate sau distruse de ciclon.

Tobias Lund, unul dintre voluntari, relatează: „Eu şi soţia mea, Sofia, am găsit-o pe May Sin Oo, care îşi usca la soare Biblia printre dărâmăturile casei. Ea avea 16 ani şi era singura vestitoare din familia sa. Când ne-a văzut, a zâmbit, însă o lacrimă a început să-i curgă pe obraz. La scurt timp după aceea, a sosit una dintre echipele noastre de construcţii, având căşti de protecţie, unelte electrice şi materiale de construcţii. Ei au început să construiască o casă nouă familiei lui May Sin Oo. Vecinii au fost foarte uimiţi. Zile în şir, oamenii s-au înghesuit în jurul şantierului, care devenise atracţia principală din zonă. Unii au exclamat: «Nu am văzut niciodată aşa ceva! Membrii organizaţiei voastre sunt atât de uniţi şi de iubitori! Şi noi am dori să devenim Martori ai lui Iehova!». Fraţii, surorile şi părinţii lui May Sin Oo participă acum la întruniri, iar întreaga familie face progrese spirituale frumoase“.

Operaţiunile de ajutorare au continuat câteva luni. Fraţii au distribuit tone de ajutoare, au reparat şi au reconstruit 160 de case şi 8 săli ale Regatului. Ciclonul Nargis a adus tragedie şi necaz în viaţa locuitorilor din Myanmar. Cu toate acestea, s-au putut vedea clar legăturile de iubire ce îi unesc pe slujitorii lui Iehova Dumnezeu şi aduc glorie numelui său.

Un eveniment de neuitat

La începutul anului 2007, Filiala din Myanmar a primit o scrisoare emoţionantă. „Corpul de Guvernare ne-a cerut să organizăm un congres internaţional în Yangon“, spune Jon Sharp, care, împreună cu soţia lui, Janet, sosise la filială cu un an mai devreme. „La congresul din 2009 aveau să participe sute de delegaţi din 10 ţări, ceva fără precedent în istoria filialei.“

Jon continuă: „Ne-am pus o mulţime de întrebări: «Unde se putea ţine o întrunire atât de mare? Aveau să participe şi vestitori din zone îndepărtate şi izolate? Unde aveau să fie cazaţi? Cu ce aveau să călătorească? Cu ce aveau să-şi hrănească familia? Dar ce se poate spune despre autorităţile din Myanmar? Aveau ele să permită desfăşurarea unui astfel de eveniment?». Păreau să existe numai obstacole. Noi însă ne-am amintit cuvintele lui Isus: «Ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu» (Luca 18:27). Astfel, ne-am pus încrederea în Dumnezeu şi am început să facem demersuri concrete.

În scurt timp, am găsit un loc potrivit pentru congres, Complexul Sportiv Naţional din Myanmar. Acesta era aproape de centrul oraşului, avea aer condiţionat şi o capacitate de 11 000 de locuri. N-am stat pe gânduri şi am înaintat o cerere autorităţilor ca să închiriem complexul. Dar nici chiar câteva luni mai târziu, când mai erau puţine săptămâni până la congres, cererea noastră nu fusese încă aprobată. Apoi, am primit o veste rea: conducerea complexului sportiv programase un campionat de kickboxing în aceleaşi zile în care trebuia să aibă loc congresul nostru. Chiar dacă nu mai aveam timp să găsim un alt loc pentru congres, nu ne-am pierdut răbdarea şi am negociat cu organizatorul evenimentului şi cu mulţi oficiali pentru a rezolva această problemă. Într-un final, organizatorul a recunoscut că putea să amâne campionatul dacă cei 16 luptători profesionişti de kickboxing, înscrişi în concurs, aveau să-şi modifice contractele. Când aceştia au auzit că Martorii lui Iehova doreau să ţină acolo un congres special, au fost cu toţii de acord“.

Kyaw Win, un alt membru al Comitetului Filialei, spune: „Deşi făcusem de patru ori cerere pentru a folosi complexul sportiv, guvernul ne-a respins cererea de fiecare dată. După ce ne-am rugat lui Iehova, ne-am întâlnit cu generalul care supraveghea toate stadioanele din Myanmar. Mai erau doar două săptămâni până la congres şi, pentru prima dată, ni s-a permis să vorbim cu un oficial guvernamental cu o poziţie atât de înaltă. Spre bucuria noastră, el ne-a aprobat cererea!“.

Fără să ştie de această situaţie, mii de delegaţi de pe tot cuprinsul Myanmarului şi din străinătate se îndreptau spre Yangon cu avionul, cu barca, cu autobuzul, cu camioneta sau pe jos. Multe familii birmane au făcut economii luni de zile pentru a putea participa la congres. Mulţi au cultivat pământul, alţii au crescut porci, au cusut haine, iar câţiva chiar au căutat aur în râu. Mulţi nu fuseseră niciodată într-un oraş mare sau nu văzuseră niciodată o persoană dintr-o altă ţară.

Peste 1 300 de delegaţi din nordul Myanmarului au pornit spre Gara Mandalay pentru a lua un tren, închiriat special să-i ducă în Yangon. Un grup din Colinele Naga a călătorit şase zile. Ei au trebuit să ducă în spate doi vestitori ale căror scaune cu rotile, fiind improvizate, au cedat la începutul călătoriei. Câteva sute de fraţi au aşteptat pe peron, timp în care au vorbit, au râs şi au cântat cântările Regatului. Pum Cin Khai, unul dintre fraţii care s-a îngrijit de transportul delegaţilor, spune: „Toţi erau plini de entuziasm. Le-am pus la dispoziţie hrană, apă şi saltele de dormit. Într-un final, când a ajuns trenul, bătrânii au ajutat fiecare grup să urce în vagoanele repartizate. Apoi, dintr-un difuzor s-a auzit: «Trenul Martorilor lui Iehova pleacă!». M-am uitat să văd dacă nu rămăsese cineva pe peron, după care am sărit în tren“.

Între timp, în Yangon, aproape 700 de delegaţi din străinătate s-au cazat la hoteluri. Dar unde aveau să stea cei peste 3 000 de delegaţi din ţară? Myint Lwin, care a lucrat la Departamentul cazare, spune: „Iehova le-a deschis inima Martorilor din Yangon ca să se îngrijească de fraţii şi surorile lor. Unele familii au găzduit până la 15 persoane. Ei au plătit pentru oaspeţi ca să fie trecuţi în evidenţa autorităţilor. De asemenea, zilnic, le-au oferit micul dejun şi le-au asigurat transportul pentru congres. Zeci de fraţi au stat în săli ale Regatului locale, iar câteva sute au dormit într-o fabrică mare. Deşi s-au depus eforturi uriaşe în vederea cazării, aproape 500 de delegaţi încă nu aveau unde să stea. Am informat conducerea complexului sportiv despre această problemă, iar ei le-au permis delegaţilor să doarmă în incinta stadionului, ceva nemaiîntâlnit până atunci!“.

Întrucât stadionul era într-o stare deplorabilă, peste 350 de voluntari au lucrat 10 zile ca să-l pregătească pentru congres. Htay Win, care a fost supraveghetorul congresului, spune: „Am reparat instalaţiile sanitare, instalaţiile electrice şi sistemul de aer condiţionat; am curăţat şi am zugrăvit întregul complex. Toate aceste eforturi imense au avut drept rezultat o bună mărturie. Ofiţerul de armată care răspundea de stadion a exclamat: «Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! Mă rog lui Dumnezeu să-mi folosiţi stadionul în fiecare an!»“.

La acest congres, care s-a ţinut între 3 şi 6 decembrie 2009, au asistat peste 5 000 de persoane. În ultima zi, mulţi delegaţi au purtat îmbrăcăminte tradiţională, ceea ce a impresionat prin frumuseţe şi culoare. „Toţi se îmbrăţişau şi plângeau, chiar şi înainte de începerea programului!“, a spus o soră. După ce Gerrit Lösch, din Corpul de Guvernare, a rostit rugăciunea de încheiere, auditoriul a aplaudat şi a făcut cu mâna minute în şir. O soră în vârstă de 86 de ani a exprimat ce simţeau multe persoane care au asistat la congres: „Parcă aş fi fost în lumea nouă!“.

Multe oficialităţi guvernamentale au fost, de asemenea, impresionate. Iată ce a zis unul dintre ei: „Această întrunire este unică. Nimeni nu vorbeşte urât, nu fumează şi nu mestecă nucă de betel. Oameni din grupuri etnice diferite sunt uniţi. E prima oară când văd aşa ceva!“. Maurice Raj spune: „Până şi comandantul militar suprem din Yangon ne-a mărturisit că nici el şi nici colegii lui nu mai văzuseră vreodată un eveniment atât de impresionant“.

Mulţi delegaţi au zis că trăiseră momente speciale, de neuitat. Un frate local a spus: „Înainte de congres, doar auziserăm despre familia noastră internaţională de fraţi şi surori. Acum am văzut-o cu ochii noştri! Nu vom uita niciodată iubirea pe care ne-au arătat-o fraţii“.

„Albe pentru seceriş“

Cu aproape 2 000 de ani în urmă, Isus le-a spus discipolilor: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele: sunt albe pentru seceriş“ (Ioan 4:35). Acelaşi lucru se poate spune despre Myanmar, unde sunt 3 790 de vestitori, proporţia fiind de un vestitor la 15 931 de locuitori — un vast teritoriu pentru seceriş! Întrucât la Comemorarea din 2012 au asistat 8 005 persoane, potenţialul de creştere este într-adevăr mare.

O dovadă elocventă în acest sens o constituie statul Rakhine, o regiune de coastă situată la graniţa cu Bangladesh ce are aproape patru milioane de locuitori, dar niciun Martor al lui Iehova. Maurice Raj spune: „În fiecare lună primim de la oamenii din această zonă multe scrisori în care ne cer literatură şi ajutor pentru a înţelege Biblia. De asemenea, un număr tot mai mare de budişti din Myanmar, îndeosebi tineri, manifestă interes faţă de adevăr. Prin urmare, continuăm să-l rugăm pe Stăpânul secerişului să scoată mai mulţi lucrători la seceriş“ (Mat. 9:37, 38).

În urmă cu aproape 100 de ani, doi pionieri curajoşi au adus vestea bună în această ţară predominant budistă. De atunci, mii de oameni de etnii diferite au luat poziţie de partea adevărului. În pofida conflictelor violente, a instabilităţii politice, a sărăciei, a persecuţiei religioase, a izolării de restul lumii şi a dezastrelor naturale, Martorii lui Iehova din Myanmar au dat dovadă de o devoţiune de neclintit faţă de Iehova Dumnezeu şi de Fiul său, Isus Cristos. Ei sunt şi pe mai departe hotărâţi să predice vestea bună despre Regat, precum şi ‘să persevereze pe deplin şi să fie îndelung răbdători cu bucurie’ (Col. 1:11).