Uganda

VEACURI la rând, exploratorii au căutat izvorul măreţului Nil, fluviu care străbate jumătate din suprafaţa Africii şi se varsă în Marea Mediterană. În cele din urmă, unii dintre ei au ajuns la concluzia că izvoarele principale ale Nilului provin din lacul Victoria şi munţii dimprejur. În ultimele decenii însă, mulţi locuitori ai acestui ţinut au descoperit izvoarele unei ape mult mai preţioase: ‘apa vie’ care dă ‘viaţă veşnică’ (Ioan 4:10–14). Vă prezentăm în continuare istoria ugandezilor care au ‘însetat după dreptate’ (Mat. 5:6).

„PERLA AFRICII“

Aflată în centrul Africii şi străbătută de ecuator, Uganda este o ţară frumoasă cu o climă temperată. Piscurile maiestuosului lanţ muntos Ruwenzori (numit şi Munţii Lunii) sunt acoperite de gheţari care se topesc şi ale căror ape se varsă în râuri şi lacuri fără număr. Solul fertil şi ploile bogate fac din Uganda un ţinut ideal pentru cultivarea arborilor de cafea şi de ceai, dar şi a bumbacului. Întrucât Uganda este şi ţara bananilor, o mâncare preferată a ugandezilor — matooke — se prepară din banane plantain, un soi de banane folosite numai la gătit. Din alimentaţia localnicilor fac parte şi preparatele pe bază de manioc, porumb, mei şi sorg.

Această ţară tropicală se mândreşte cu o faună bogată, printre animalele cărora le oferă găzduire numărându-se lei, leoparzi, elefanţi, hipopotami, girafe, antilope şi crocodili. Ea este totodată habitatul perfect al cimpanzeilor şi al gorilelor de munte — o specie pe cale de dispariţie —, precum şi al altor specii de maimuţe de-a dreptul fascinante. Văzduhul răsună de trilurile încântătoarelor păsări de aici. Frumuseţea o întâlneşti la tot pasul în Uganda. Nu-i de mirare că această ţară a fost numită „perla Africii“!

UN POPOR MINUNAT

Uganda are o populaţie de circa 30 de milioane de locuitori, din aproximativ 30 de grupări etnice. Mulţi ugandezi sunt religioşi, unii dintre ei declarându-se creştini. Dar, ca în multe alte locuri de pe glob, şi aici obiceiurile religioase tradiţionale s-au contopit cu cele „creştine“. Ugandezii sunt un popor prietenos şi ospitalier. Nu este ceva neobişnuit să vezi tineri care îngenunchează în faţa celor în vârstă când îi salută sau îi ajută în diverse activităţi.

Din nefericire, în anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut, această frumoasă ţară şi minunatul ei popor au suferit mult din pricina frământărilor politice, care au atras după ele moartea a mii de oameni. Uganda a fost însă lovită din nou când SIDA a început să-şi ceară tributul. Martorii lui Iehova se străduiesc să le aducă mângâiere şi speranţă acestor oameni greu încercaţi, dar puternici.

ADEVĂRAŢI PIONIERI

Cea dintâi menţiune referitoare la lucrarea de predicare despre Regat în Uganda datează din 1931, când filiala din Africa de Sud supraveghea activitatea din întregul ţinut african aflat la sud de ecuator. Filiala a trimis doi pionieri care să predice în acest teritoriu vast, pe Robert Nisbet şi pe David Norman. Ei trebuiau să lucreze în zona unde astăzi se află Kenya, Uganda şi Tanzania.

Hotărâţi să ducă vestea bună despre Regat până în inima Africii, fraţii Nisbet şi Norman şi-au început campania de predicare în 31 august 1931, având la ei 200 de cutii cu publicaţii biblice. Primul oraş în care au depus mărturie a fost Dar es Salaam, după care s-au îndreptat spre insula Zanzibar. De acolo, au pornit spre oraşul-port Mombasa şi spre ţinuturile muntoase ale Kenyei. Călătorind cu trenul, au predicat în oraşele aflate de-a lungul malului de est al lacului Victoria. Plini de curaj, cei doi pionieri au trecut lacul cu un vapor cu aburi, ajungând în Kampala, capitala Ugandei. După ce au distribuit multe publicaţii şi au făcut abonamente la Epoca de aur, şi-au continuat călătoria, mergând cu maşina cât mai departe în interiorul continentului african.

În 1935, patru pionieri din Africa de Sud au pornit într-o altă campanie de predicare, în partea de est a Africii. Era vorba de Gray Smith şi soţia sa, Olga, de Robert Nisbet şi de fratele său mai mic, George. Cu două furgonete bine echipate, ce le serveau drept locuinţă, ei au trebuit să străbată drumuri anevoioase şi să-şi croiască drum prin trestia înaltă de aproape trei metri. „Dormind adesea sub cerul liber, ei simţeau din plin «pulsul» Africii cu multele ei animale sălbatice: leii care făceau nopţile să răsune de răgetele lor, zebrele şi girafele care păşteau în tihnă, dar şi rinocerii şi elefanţii cei de temut“, se arată în Anuarul pe 1976 (engl.). Aceşti pionieri neînfricaţi au ajuns în oraşe în care mesajul despre Regat nu se predicase până atunci.

Gray şi Olga Smith au locuit o vreme în Tanganyika (actualmente Tanzania), iar Robert şi George Nisbet au plecat în Nairobi (Kenya). Mai târziu, când autorităţile coloniale le-au ordonat soţilor Smith să părăsească Tanganyika, aceştia s-au îndreptat spre Kampala (Uganda). Însă nici aici lucrurile nu stăteau prea bine, cei doi fiind mereu sub supravegherea poliţiei din Kampala. În pofida acestei situaţii, Gray şi Olga au distribuit 2 122 de cărţi şi broşuri şi au organizat şase întruniri — şi asta în doar două luni. În cele din urmă, guvernatorul a emis un ordin de expulzare, obligându-i să părăsească Uganda. Înainte de a se întoarce în Africa de Sud, au călătorit spre Nairobi, unde s-au întâlnit cu fraţii Nisbet.

Cu ajutorul lui Iehova, aceste campanii de predicare au avut un succes remarcabil. Ce mărturie extraordinară s-a depus în acele vremuri! În pofida opoziţiei religioase şi a presiunilor crescânde din partea autorităţilor coloniale, pionierii au distribuit peste 3 000 de cărţi şi mai bine de 7 000 de broşuri şi au făcut multe abonamente la revistele societăţii. De la aceste prime campanii au trecut însă mulţi ani până când lucrarea de predicare a luat din nou avânt în Uganda.

ACTIVITATEA DE PREDICARE REÎNCEPE

În aprilie 1950, fratele şi sora Kilminster, un cuplu tânăr din Anglia, s-au stabilit în Kampala. Au început să predice cu zel vestea bună şi mare le-a fost bucuria când două familii, una de greci, iar alta de italieni, au reacţionat favorabil la mesajul despre Regat.

În decembrie 1952, fraţii Knorr şi Henschel, de la sediul mondial din New York al Martorilor lui Iehova, au venit să viziteze Nairobi (Kenya). Cum nu voia să piardă ocazia de a sta puţin în compania lor, fratele Kilminster a călătorit din Kampala până în Nairobi. Fraţii Knorr şi Henschel au încurajat micul grup de fraţi din Nairobi şi au luat măsuri să se înfiinţeze o congregaţie în Kampala. În scurt timp membrii nou-formatei congregaţii au început să culeagă roadele muncii lor. Astfel, în anul de serviciu 1954, s-a înregistrat un număr record de zece vestitori!

În acelaşi an, Eric Cooke de la filiala din Rhodesia de Sud (actualmente Zimbabwe) a vizitat partea de est a Africii şi a petrecut un anumit timp cu noua congregaţie din Kampala. Deşi fraţii ţineau săptămânal studiul Turnului de veghe, ei nu erau prea activi în predicare. Prin urmare, fratele Cooke l-a încurajat pe fratele Kilminster să conducă toate întrunirile congregaţiei, inclusiv întrunirea de serviciu care trebuia să se desfăşoare săptămânal. Pentru a-i îndemna pe fraţi să se implice mai mult în serviciul creştin, fratele Cooke a subliniat importanţa lucrării din casă în casă şi i-a instruit cu iubire pe câţiva vestitori, însoţindu-i în lucrare.

Până atunci, li se depusese mărturie în principal europenilor ce trăiau în Uganda. Observând că majoritatea ugandezilor din Kampala vorbeau luganda, Eric Cooke le-a spus fraţilor că, pentru a ajunge la inima localnicilor, trebuiau să traducă o publicaţie în luganda. Ca urmare, a fost tradusă broşura „Această Veste Bună a Împărăţiei“, iar în 1958 a început să fie folosită în lucrarea de predicare. Ce impuls s-a dat atunci lucrării! Rezultatele n-au întârziat să apară, în 1961 înregistrându-se un număr record de vestitori, şi anume 19!

La locul său de muncă, fratele Kilminster l-a cunoscut pe George Kadu, un ugandez ce avea puţin peste 40 de ani, a cărui limbă maternă era luganda şi care vorbea fluent engleza. Când a aflat că numele lui Dumnezeu este Iehova, George a vrut să cunoască adevărul şi a început un studiu biblic. Nu după mult timp, îl însoţea pe fratele Kilminster în lucrarea din casă în casă, fiindu-i translator. Apoi, în 1956, George şi-a simbolizat dedicarea lui Iehova, fiind botezat în lacul Victoria, în apropiere de Entebbe. El s-a numărat astfel printre primii ugandezi botezaţi.

Din nefericire, în scurtă vreme, lucrarea de predicare a încetinit din nou. Unii fraţi străini s-au întors în ţara lor natală când contractul de muncă în Uganda le-a expirat. Câţiva fraţi au fost excluşi, iar alţii s-au poticnit din cauza unor membri ai congregaţiei a căror conduită încălca normele biblice. Fratele Kadu însă îl iubea pe Iehova şi ştia că găsise adevărul. El a rămas loial adevărului şi „în timpuri prielnice, [şi] în timpuri dificile“, slujind ca bătrân de congregaţie până la moartea sa, survenită în 1998 (2 Tim. 4:2).

SLUJIND UNDE ESTE MAI MARE NEVOIE DE VESTITORI

Întrucât teritoriul de predicare din zona de est a Africii era vast, era nevoie de mulţi vestitori ai Regatului. Mai exista însă o problemă. Administraţia colonială nu permitea accesul misionarilor în zonă. Ce era de făcut?

În 1957, Martorii de pe întregul glob au fost îndemnaţi să slujească acolo unde era mare nevoie de vestitori. Fraţi maturi spiritualiceşte erau încurajaţi să se mute în astfel de zone. De fapt, invitaţia se asemăna cu îndemnul primit de apostolul Pavel, care, într-o viziune, fusese rugat de un bărbat: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!“ (Fap. 16:9, 10). Dar ce efect a avut această invitaţie asupra lucrării de predicare din Uganda?

Frank şi Mary Smith au dat curs acestei invitaţii, animaţi de un spirit asemănător celui al profetului Isaia.a Ei au început imediat să facă pregătiri pentru a se muta în partea de est a Africii (Is. 6:8). În iulie 1959, au luat vaporul din New York cu destinaţia Mombasa via Cape Town. Apoi au călătorit cu trenul până în Kampala, Frank obţinând un contract de muncă pentru un post de chimist în cadrul Departamentului de Cercetări Geologice. Familia Smith s-a stabilit la circa 35 de kilometri sud de Kampala, în Entebbe, un frumos oraş situat pe malul lacului Victoria unde nu fusese predicată vestea bună despre Regat. Fraţii Smith mergeau cu regularitate la întruniri alături de congregaţia din Kampala, care, deşi mică, făcea progrese.

Soţii Smith i-au împărtăşit adevărul biblic lui Peter Gyabi, care avea o funcţie importantă în administraţia publică a Ugandei, şi soţiei lui, Esther. Cu ceva timp în urmă, Peter a primit cartea Ce a făcut religia pentru omenire? (engl.)b, dar nu i-a acordat atenţie, întrucât era prea ocupat cu serviciul şi adesea era în delegaţie. Apoi, Peter a fost trimis să medieze un conflict dintre două facţiuni tribale. Era vorba despre o problemă complexă referitoare la un teren. Peter s-a rugat: „Doamne, dacă mă ajuţi, am să te caut“. Şi cum situaţia s-a rezolvat pe cale paşnică, Peter n-a dat uitării rugăciunea pe care o făcuse şi a început să lectureze cartea lăsată de Martori. Dându-şi seama că ceea ce citea era adevărul, i-a căutat pe Martori. Ce bucuros a fost să-l întâlnească pe Frank Smith, care a acceptat imediat să studieze Biblia cu el şi cu soţia lui! Aceşti oameni deosebiţi au fost botezaţi şi sunt şi acum proclamatori activi ai Regatului, după mai bine de patru decenii de serviciu îndeplinit cu loialitate.

Dar şi alţi fraţi străini au reacţionat favorabil la invitaţia de a sluji unde era nevoie de mai mulţi vestitori. Unii au obţinut contracte de muncă în locuri ceva mai îndepărtate de micuţa congregaţie din Kampala. Un cuplu, de pildă, s-a stabilit în Mbarara, un orăşel cuibărit între dealurile line din sud-vestul Ugandei, la circa 300 de kilometri de Kampala. Ţineau studiul Turnului de veghe şi studiul de carte în casa lor. Din când în când, călătoreau până în Kampala ori în Entebbe ca să se bucure de compania fraţilor de credinţă. Totodată, păstrau legătura cu filiala din Luanshya (Rhodesia de Nord, actualmente Zambia), care în acea vreme supraveghea lucrarea de predicare în estul Africii. Harry Arnott, coordonatorul de atunci al filialei, a slujit ca supraveghetor de zonă şi a vizitat Kampala pentru a-i încuraja pe cei câţiva vestitori din Uganda. Aceştia au apreciat mult grija lui plină de iubire.

Tom şi Ann Cooke din Anglia au manifestat şi ei o dorinţă sinceră de a sluji unde era mare nevoie de vestitori. Tom a căutat un loc de muncă în mai multe ţări şi a reuşit să obţină un post de răspundere în cadrul Ministerului Educaţiei din Uganda. Astfel, Tom împreună cu soţia sa, Ann, şi cu fiica lor de patru ani, Sarah, s-au stabilit mai întâi în Iganga, un orăşel aflat la circa 130 de kilometri est de Kampala. După naşterea celei de-a doua fiice a lor, Rachel, Tom şi Ann s-au mutat în Jinja, un oraş situat în apropiere de presupusul izvor al Nilului. Mai târziu, familia Cooke s-a mutat în Kampala.

SACRIFICII ŞI BINECUVÂNTĂRI

Ce mult au contribuit aceste familii la progresul lucrării de predicare în Uganda! Este adevărat că au lăsat în urmă un stil de viaţă confortabil. Dar au fost răsplătiţi din abundenţă. Au avut bucuria de a vedea cum oameni umili îşi schimbă modul de viaţă şi reacţionează favorabil la vestea bună despre Regat. În plus, participarea la activităţile creştine, precum şi la unele reuniuni recreative alături de fraţii locali le-a oferit ocazia de a lega prietenii frumoase cu aceştia, simţind astfel iubirea frăţească.

Tom Cooke îşi aminteşte: „Ne-a impresionat firea prietenoasă a oamenilor pe care-i întâlneam în lucrarea de predicare, dar şi atitudinea lor demnă şi respectuoasă. A fost un mare privilegiu să contribuim, chiar şi în mică măsură, la creşterea congregaţiei“.

Tom povesteşte şi despre binecuvântările pe care le-au avut pentru că s-au mutat aici: „Nu cred că în altă parte ne-am fi putut bucura de un mediu mai bun în care să-i putem sluji lui Iehova cu copiii noştri. Ne-a încurajat mult exemplul fraţilor veniţi din alte părţi ale lumii. Ne-am simţit bine în compania fraţilor locali, oameni iubitori şi loiali, şi am avut nenumărate privilegii de serviciu. Iar în lipsa televizorului şi a influenţei lui nesănătoase am putut admira din plin frumuseţile naturale ale Africii. Acestea au fost doar câteva dintre binecuvântările primite“.

Aceşti fraţi, care au slujit unde era nevoie de mai mulţi vestitori, au arătat o profundă apreciere şi pentru ocazia de a fi alături de colaboratorii lor la întrunirile creştine. Ca să asiste la congresele de circumscripţie, ei au fost dispuşi să călătorească până în Kenya, deşi asta însemna un drum de 1 500 de kilometri dus-întors cu autobuzul sau cu trenul!

Pentru a asista la congresele de district, fraţii făceau eforturi şi mai mari. În 1961, de pildă, delegaţii din Uganda şi din Kenya au participat la congresul de district din Kitwe, Rhodesia de Nord (Zambia). Un delegat îşi aminteşte: „Patru zile am parcurs 1 600 de kilometri pe nişte drumuri groaznice din Tanganyika (Tanzania), majoritatea fiind neasfaltate. La întoarcere în Uganda, am străbătut savana, mergând încă patru zile prin arşiţă şi praf. A fost o adevărată aventură. Dar asocierea cu atâţia fraţi de credinţă s-a dovedit a fi o mare binecuvântare!“. Câte eforturi pentru a asista la un congres! Însă înviorarea spirituală de care au avut parte a fost o răsplată binemeritată!

MISIONARII EFECTUEAZĂ O LUCRARE VITALĂ

În 1962, Uganda şi-a proclamat independenţa, nemaifiind sub administraţia Marii Britanii. Anul următor, fratele Henschel a vizitat Nairobi (Kenya) şi a discutat despre posibilitatea de a trimite misionari în Uganda. Cine avea să fie trimis în această ţară?

Tom şi Bethel McLain, absolvenţi ai celei de-a 37-a clase a Şcolii Galaad, fuseseră repartizaţi recent în Nairobi. Spre surprinderea lor, de acolo au fost trimişi în Kampala! Ei au acceptat cu bucurie noua repartiţie, devenind astfel primii misionari absolvenţi ai Şcolii Galaad repartizaţi în Uganda. Tom mărturiseşte: „La început ne-a fost dor de Kenya. Dar în scurtă vreme am ajuns să îndrăgim şi Uganda cu locuitorii ei prietenoşi, care reacţionau favorabil la lucrarea de predicare“.

Cât timp au fost în Kenya, Tom şi Bethel învăţaseră swahili. Acum însă trebuiau să înveţe luganda. N-au avut la dispoziţie decât o hotărâre de fier, o încredere de nestrămutat în Iehova şi un manual de învăţare a limbii luganda. În prima lună de şedere în Uganda, ei au dedicat 250 de ore învăţării limbii, iar în a doua lună, 150 de ore — şi asta pe lângă cele 100 de ore petrecute în lucrarea de predicare! Încetul cu încetul, au ajuns să stăpânească această limbă şi să obţină rezultate frumoase în lucrare.

În ianuarie 1964, lui Tom şi Bethel li s-au alăturat Gilbert şi Joan Walters, absolvenţi ai celei de-a 38-a clase a Şcolii Galaad. Întrucât au întâmpinat unele probleme legate de viză, alte două cupluri, Stephen şi Barbara Hardy şi Ron şi Jenny Bicknell, repartizate iniţial în Burundi — o ţară din apropiere — au fost trimise şi ele în Uganda. Curând, în Kampala era nevoie de o casă de misionari mai încăpătoare!

Cu toţii îşi amintesc cu plăcere de congregaţia din Kampala. Aici slujeau fratele Kadu şi familia lui; John şi Eunice Bwali, un cuplu de pionieri speciali din Rhodesia de Nord şi copiii lor; Margaret Nyende şi copiii ei. Întrunirile se ţineau practic sub cerul liber. Gilbert Walters îşi aminteşte: „Trecătorii ne vedeau şi ne auzeau. Când intonam melodiile Regatului, membrii familiei Bwali conduceau corul, cântând pe voci cu însufleţire, chiar fără acompaniament muzical. Asta se petrecea în văzul tuturor, ceea ce ne-a dat curaj să continuăm lucrarea noastră ca misionari“.

Nu după mult timp, Gilbert şi Joan Walters au fost numiţi să înfiinţeze o casă de misionari în Jinja, unde, până atunci, nu se predicase în mod organizat. Mai târziu, s-au deschis alte două case de misionari: una în Mbale, în apropiere de graniţa cu Kenya, iar alta în Mbarara. Misionarii din acele case au lucrat umăr la umăr cu mulţi pionieri speciali veniţi din alte ţări. Ogoarele erau, într-adevăr, „albe pentru seceriş“ (Ioan 4:35). Dar ce se putea face pentru a grăbi strângerea celor sinceri?

O MAI BUNĂ ORGANIZARE

Slujitorii cu timp integral din Uganda s-au străduit să lucreze vastul teritoriu cât mai sistematic. În timpul săptămânii, ei predicau în cartierele în care străzile aveau nume, iar casele erau numerotate. Dar cum puteau lucra teritoriile în care străzile nu aveau nicio denumire, iar casele, niciun număr?

Tom McLain explică: „Ne-am împărţit teritoriul în dealuri. Doi dintre noi mergeam pe o parte a dealului, iar doi, pe cealaltă. Urmam cărările, predicându-le oamenilor de la poalele dealului şi din vârful lui, până când ne întâlneam cu celălalt grup.“

După puţin timp, fraţii străini au fost ajutaţi de vestitorii ugandezi, tot mai mulţi la număr. Aceştia cunoşteau bine teritoriul şi înţelegeau cultura localnicilor. La rândul lor, martorii ugandezi beneficiau de experienţa fraţilor străini. În Jinja, de pildă, fraţii ugandezi îi însoţeau pe misionari în lucrarea de predicare. Duminica, ieşeau împreună din casă-n casă între orele 8 şi 10 dimineaţa. Apoi, petreceau o oră efectuând vizite ulterioare, după care, până la ora prânzului, mergeau la un studiu biblic. Astfel, toţi membrii congregaţiei dobândeau experienţă şi aveau parte de încurajare.

În Jinja, pe atunci al doilea oraş ca mărime din ţară, exista o hidrocentrală — un adevărat lux! Prin urmare, Jinja avea un mare potenţial pentru dezvoltarea industrială. Aşa că misionarii predicau şi în staţiile aglomerate de taxi şi de autobuz, având rezultate deosebite. Oameni din locuri îndepărtate primeau cu bucurie publicaţii biblice pe care le citeau în timpul călătoriei. Astfel, seminţele Regatului au fost răspândite în zonele rurale din jur.

Fraţii s-au folosit şi de emisiuni radio pentru a transmite vestea bună la cât mai mulţi oameni. Ei chiar au reuşit să aibă săptămânal o emisiune pe un post naţional de radio intitulată „Întrebări care îi frământă pe oameni“. În cadrul ei, fraţii dezbăteau subiecte interesante, precum „Cum puteţi face faţă dificultăţilor legate de viaţa de familie“ sau „Cum vă puteţi ocroti viaţa într-o lume violentă şi plină de criminalitate“. Emisiunea era realizată sub forma unui dialog între „dl Robbins“ şi „dl Lee“. Un frate îşi aminteşte: „Era destul de nostim să asculţi la un post de radio african o conversaţie între un american şi un scoţian. Mulţi oameni pe care îi întâlneam în lucrarea de predicare ne spuneau că ascultau emisiunea noastră, întărindu-ne convingerea că aceasta era utilă“.

AJUTOR PENTRU VESTITORII NOI

Pe atunci, grupul de vestitori din Jinja ţinea întrunirile într-o casă de cultură din Walukuba, cartierul principal al oraşului. „Mulţi fraţi erau noi la adevăr şi aveau puţine publicaţii din care să-şi pregătească temele repartizate“, îşi aminteşte Tom Cooke. Ce se putea face?

„Misionarii au amenajat o bibliotecă în casa unui frate care locuia în centrul acestui cartier. În fiecare luni seara, cei care aveau de pregătit teme veneau aici şi consultau cărţile din bibliotecă. Iar dacă aveau nevoie de ajutor, misionarii le stăteau la dispoziţie“, povesteşte Tom. Acum sunt mai multe congregaţii în Jinja, iar vestitorii au şi azi experienţe încurajatoare în lucrarea de predicare.

SUPRAVEGHETORII ITINERANŢI ŞI CREŞTEREA SPIRITUALĂ

În septembrie 1963, lucrarea de predicare din Uganda a trecut sub supravegherea nou-înfiinţatei filiale din Kenya. William şi Muriel Nisbet au fost trimişi să viziteze Uganda, care aparţinea de circumscripţia ce cuprindea şi oraşul Nairobi, unde erau ei repartizaţi. E demn de remarcat că William călca pe urmele fraţilor săi mai mari, Robert şi George Nisbet, primii care ajunseseră cu vestea bună în Uganda cu circa 30 de ani mai înainte. Vestitorii beneficiau acum de sprijinul acordat de încă un cuplu Nisbet.

Întrucât interesul oamenilor din teritoriu creştea, se înfiinţau tot mai multe grupe. Vestitorii însă erau răspândiţi pe un teritoriu destul de vast. Prin urmare, vizitele regulate ale supraveghetorilor itineranţi erau vitale. Ei nu doar îi instruiau pe fraţii locali, ci şi îi încurajau, dându-le asigurarea că ‘ochii lui Iehova erau peste cei drepţi’, deci şi peste ei, şi asta chiar dacă se aflau în locuri izolate (1 Pet. 3:12).

În 1965, Stephen şi Barbara Hardy au vizitat congregaţiile din circumscripţia lor care se întindea din Uganda până la insulele Seychelles, un arhipelag situat la 2 600 de kilometri depărtare, în largul Oceanului Indian. La un moment dat, au mers „în recunoaştere“ în Uganda ca să vadă în care zone era nevoie de pionieri. Cu un automobil Volkswagen Kombi, împrumutat de filiala din Kenya, automobil care le slujea nu doar ca mijloc de transport, ci şi ca locuinţă, cei doi au străbătut aproape tot teritoriul Ugandei în doar şase săptămâni. Ei au vizitat oraşele Masaka, Mbarara, Kabale, Masindi, Hoima, Fort Portal, Arua, Gulu, Lira şi Soroti.

Fratele Hardy îşi aminteşte: „Călătoria a fost palpitantă, iar lucrarea de predicare, o încântare. Cu toţii, inclusiv autorităţile locale, au fost prietenoşi şi ne-au ajutat ori de câte ori am avut nevoie. Adesea, când mergeam să discutăm cu un locatar, vizita noastră se transforma într-un adevărat discurs public, fiindcă mulţi vecini şi trecători veneau să ne asculte. Chiar şi atunci când ajungeam într-un loc mai izolat, eram imediat înconjuraţi de oameni zâmbitori, care parcă îşi aşteptau musafirii. Publicaţiile pe care le aveam ni s-au terminat repede. Am reuşit să distribuim circa 500 de cărţi şi să facem numeroase abonamente la revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă!“.

Firea prietenoasă a ugandezilor, curiozitatea şi interesul pentru subiecte religioase arătau că în această ţară exista un mare potenţial de creştere spirituală. Lucru şi mai important însă, soţii Hardy au simţit din belşug binecuvântarea lui Iehova asupra lucrării de predicare desfăşurate în acest teritoriu fertil.

IEHOVA FACE SĂ CREASCĂ

Un eveniment însemnat în istoria slujitorilor lui Iehova din Uganda a avut loc la 12 august 1965, când Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie a fost înregistrată, iar lucrarea de facere de discipoli a fost recunoscută oficial. În anii ’60, ugandezi sinceri — precum George Mayende, Peter şi Esther Gyabi şi Ida Ssali — au format un grup mic de Martori, dar foarte unit. În 1969, în Uganda, o ţară cu circa opt milioane de locuitori, erau 75 de vestitori — o proporţie de un Martor la peste 100 000 de locuitori. În 1970, numărul proclamatorilor Regatului crescuse la 97, iar în 1971, la 128. În 1972, în Uganda existau 162 de Martori activi.

Deşi creşterea era încurajatoare, fraţii ştiau că puterea lor nu se datora creşterii numerice. Ea venea de la „Dumnezeu, care face să crească“ (1 Cor. 3:7). În acele zile, ei nici nu bănuiau ce schimbări dramatice aveau să aducă anii ’70 în viaţa lor. Nu ştiau la ce încercări avea să le fie supusă credinţa. În urma loviturii de stat din 1971, generalul Idi Amin a preluat conducerea, instituind un regim dictatorial, care a generat haos. Mii de oameni şi-au pierdut viaţa. Adesea aveau loc ciocniri între guvern şi facţiunile opozante. Din când în când, graniţele cu ţările învecinate erau închise. S-a impus şi interdicţia de a ieşi din casă pe timp de noapte. Unii oameni dispăreau în împrejurări suspecte, iar alţii erau puşi sub urmărire. Dar cum aveau să reacţioneze la intimidări şi la acte de violenţă fraţii noştri ugandezi, cunoscuţi pentru firea lor paşnică?

„GUVERNARE DIVINĂ“ SAU GUVERNARE OMENEASCĂ?

Tot în acea perioadă s-au luat măsuri ca, în 1972, să se desfăşoare în Kampala Congresul de District „Guvernarea divină“, primul congres de acest gen din Uganda. Urmau să vină delegaţi din Kenya, Tanzania şi din îndepărtata Etiopie. Însă cum aveau ei să facă faţă tensiunilor crescânde, conflictelor politice şi tribale tot mai serioase şi dificultăţilor întâmpinate la graniţă? Trebuia oare anulat congresul? Fraţii s-au rugat fierbinte lui Iehova, implorându-l să-i îndrume pentru a şti ce măsuri să ia în privinţa congresului şi a delegaţilor care urmau să facă acea călătorie în Uganda.

Situaţia a părut şi mai gravă când delegaţii, ajunşi la graniţă, au văzut grupuri mari de oameni ce părăseau ţara. Majoritatea plecau în urma ordinului guvernamental de expulzare care-i viza pe toţi rezidenţii de origine asiatică — în primul rând pe indieni şi pe pakistanezi. Mulţi alţii, precum profesorii străini, plecau deoarece se temeau că decretul putea viza şi alte grupări etnice. În pofida acestei situaţii neplăcute, congresiştii continuau să sosească în Uganda. Ce aveau să găsească în Kampala, un oraş atât de frământat pe plan politic?

Spre surprinderea lor, în Kampala era linişte. Fraţii şi cei interesaţi de adevăr îi aşteptau bucuroşi la locul de desfăşurare a congresului. Totodată, delegaţii au fost uluiţi când au aflat că, în acele vremuri tulburi, autorităţile le-au dat permisiunea de a suspenda un afiş imens, ce anunţa data şi locul congresului, deasupra celei mai aglomerate străzi din Kampala. Pe afiş era scris cu litere de-o şchioapă titlul cuvântării publice: „Guvernarea divină — Singura speranţă a omenirii!“.

Programul s-a desfăşurat fără incidente, iar asistenţa maximă a fost de 937 de persoane — o cifră record în istoria închinării curate din Uganda! La întoarcere, delegaţii au întâmpinat unele probleme la graniţă, însă nu le-a slăbit zelul. În plus, cu toţii au ajuns teferi şi nevătămaţi la casele lor. În pofida instabilităţii politice accentuate, închinătorii lui Iehova şi-au declarat, plini de curaj, loialitatea faţă de Suveranul universului. În acele momente cruciale, Dumnezeu ‘şi-a încurajat slujitorii şi le-a dat putere’ (Ps. 138:3).

Printre ugandezii care au participat la congres au fost şi George şi Gertrude Ochola. „A fost primul congres la care am participat, dar şi cel la care m-am botezat!“, povesteşte Gertrude. Pe atunci, George nu era Martor. Fiind un mare microbist, venise pe stadion în primul rând pentru că acela era locul unde se desfăşurau evenimente sportive. Dar conduita frumoasă a soţiei lui şi studiul Bibliei l-au îndemnat să-şi simbolizeze dedicarea lui Dumnezeu prin botezul în apă în Kenya, în 1975.

Gertrude relatează că ea a fost printre primii ugandezi din nordul ţării care au aflat adevărul biblic. „În 1972, anul botezului meu, mă gândeam că sunt izolată de fraţi. În prezent, aici se află o Sală a Regatului, o casă de misionari, precum şi un birou de traduceri. Am mai multe motive de bucurie acum, decât atunci când m-am botezat!“, mărturiseşte ea.

„TIMPURI DIFICILE“

În 8 iunie 1973, fraţii au fost luaţi prin surprindere de un anunţ făcut pe posturile de radio şi televiziune: 12 grupări religioase, între care şi Martorii lui Iehova, erau scoase în afara legii! Noul guvern crease un climat de teamă şi suspiciune, prezentându-i în mod eronat pe străini drept spioni. Misionarilor le era din ce în ce mai greu să meargă în lucrarea de predicare. Pentru Martorii lui Iehova din Uganda începuseră „timpuri dificile“ (2 Tim. 4:2). Ce avea să se întâmple cu ei?

Două cupluri de misionari părăsiseră deja ţara în acel an deoarece li se refuzase prelungirea permiselor de şedere. Pe la mijlocul lunii iulie, şi cei 12 misionari rămaşi în ţară au fost expulzaţi. Fraţii străini care veniseră să slujească unde era nevoie de vestitori au putut să mai rămână o perioadă datorită locului lor de muncă. Dar nu pentru mult timp, întrucât anul următor şi ei au fost obligaţi să plece.

„STATORNICI, DE NECLINTIT“

Vestitorii ugandezi au fost întristaţi că trebuiau să se despartă de fraţii lor dragi, şi pe bună dreptate. Dar cu ajutorul lui Iehova ei s-au dovedit „statornici, de neclintit“ (1 Cor. 15:58). Dând glas hotărârii lor de a rămâne loiali, Ernest Wamala, un frate în vârstă, aflând că lucrarea Martorilor lui Iehova fusese interzisă, a exclamat: „Cum pot să interzică ceva ce este adânc întipărit în inima mea?“.

Dar cum aveau să se descurce bătrânii de congregaţie ugandezi, precum George Kadu şi Peter Gyabi, acum, când ceilalţi bătrâni, din alte ţări, nu mai erau cu ei? Spiritualitatea lor puternică şi cunoaşterea obiceiurilor locale s-au dovedit o mare binecuvântare. „Pentru a cunoaşte adevărul şi pentru a-i sluji lui Iehova, un ugandez are nevoie de autodisciplină. El trebuie să renunţe la obiceiurile care sunt în dezacord cu normele lui Iehova. Şi fraţii cu responsabilităţi au avut nevoie de autodisciplină, cu atât mai mult cu cât trebuiau să se bizuie doar pe instrucţiunile scrise din partea organizaţiei lui Iehova“, explică fratele Gyabi. Studiind cu sârguinţă Biblia, bătrânii locali nu s-au lăsat induşi în eroare de înţelepciunea omului imperfect. Ca urmare, această perioadă de încercări s-a dovedit mai degrabă una de progres spiritual pentru slujitorii lui Iehova, decât de regres.

În schimb, oamenii în general se simţeau tot mai în nesiguranţă. Mulţi erau hărţuiţi, iar alţii trăiau în teroare sub regimul militar. Corupţia era în floare, antrenând prăbuşirea economiei. O ţară de-o rară frumuseţe acum suferea cumplit. Oare aveau slujitorii fideli ai lui Iehova să-şi păstreze bucuria în aceste timpuri tulburi?

ÎNTRUNIRI PLINE DE BUCURIE

Guvernul a făcut tot posibilul să împiedice desfăşurarea oricăror întruniri cu caracter politic ce constituiau o ameninţare la adresa regimului. Deşi Martorii lui Iehova se menţineau neutri din punct de vedere politic, ei respectau porunca biblică de a se întruni pentru a se încuraja unii pe alţii (Evr. 10:24, 25). Însă au avut nevoie de mult curaj şi ingeniozitate, întrucât autorităţile, suspicioase, nu-i scăpau din ochi. Dar cum puteau slujitorii lui Dumnezeu să nu atragă atenţia asupra întrunirilor lor, care, de altfel, nu prezentau nicio ameninţare pentru stat?

În primul rând, se întâlneau în grupuri mici în case particulare. Sub pretextul că mergeau la picnic, Martorii reuşeau să se întrunească şi în număr mai mare. De pildă, o dată pe lună întreaga congregaţie se aduna pentru a asculta o cuvântare şi pentru a studia împreună un articol din revista Turnul de veghe. Fraţii organizau un picnic fie într-un parc, fie în grădina cuiva. Această tactică funcţiona foarte bine, întrucât ugandezii sunt oameni sociabili. Pentru ei era ceva firesc să vadă prieteni sau rude care se întâlnesc în număr mare ca să se destindă. Aşadar, ei aduceau, desigur cu prudenţă, Biblii şi publicaţii de studiu, precum şi tot ce era necesar pentru un picnic sau un grătar. Asemenea întruniri le aminteau de israeliţii din vechime şi de bucuria pe care trebuie să o fi simţit aceştia când se adunau pentru a-şi ţine sărbătorile religioase (Deut. 16:15).

În perioada cât lucrarea Martorilor a fost interzisă, s-au ţinut şi congrese de circumscripţie prescurtate. În pofida eforturilor depuse de autorităţi de a-i împiedica, fraţii n-au încetat să se întrunească şi să predice vestea bună. Unii chiar au asistat la congresele din Nairobi, iar când s-au întors acasă, le-au împărtăşit fraţilor lor experienţe emoţionante.

„PRUDENŢI CA ŞERPII, DAR INOCENŢI CA PORUMBEII“

Fraţii cu răspundere se gândeau că, dacă erau „prudenţi ca şerpii, dar inocenţi ca porumbeii“, interdicţia impusă lucrării nu avea să fie foarte aspră, iar activităţile teocratice urmau să se desfăşoare nestingherit (Mat. 10:16). Şi într-adevăr, dând dovadă de multă prudenţă, pionierii speciali au rămas în repartiţiile lor, iar vestitorii au continuat să predice din casă-n casă.

Dar, evident, unii oameni nu erau încântaţi să-i vadă pe Martorii lui Iehova la uşa lor. Într-o zi, pe la jumătatea anilor ’70, fratele Peter Gyabi se afla în lucrare cu un tânăr pe nume Fred Nyende. În 1962, când mama lui a învăţat adevărul, Fred era doar un copil. Însă acum, aflat la vârsta adolescenţei, avea să se confrunte cu o încercare serioasă.

Un locatar furios — fără îndoială un securist în haine civile — şi-a dat seama că cei doi oameni de la uşa lui erau Martori ai lui Iehova. I-a arestat şi i-a obligat să urce într-o maşină. Peter şi Fred erau pe bună dreptate îngrijoraţi, deoarece mii de oameni care fuseseră arestaţi în felul acesta pur şi simplu dispăruseră. În plus, tortura, cu sau fără motiv, era o practică obişnuită pe atunci. În timp ce erau duşi la securitate, Peter şi Fred s-au rugat lui Iehova să le dea puterea de a rămâne calmi şi loiali. Bărbatul i-a dus direct la superiorul lui, acuzându-i în permanenţă şi punându-le o mulţime de întrebări. Peter şi Fred au constatat personal cât de adevărate sunt cuvintele din Proverbele 25:15: „Prin răbdare poate fi convins un comandant şi o limbă blândă poate zdrobi un os“. Din fericire, niciun os n-a fost zdrobit literalmente în acea după-amiază. Peter a explicat cu calm că Martorii sunt oameni care respectă legile ţării şi pun în practică principiile biblice. Atitudinea şi răspunsurile pline de respect ale fraţilor au învins prejudecăţile superiorului. Ce s-a întâmplat după aceea?

Acesta i-a eliberat pe Peter şi pe tânărul Fred. Ba mai mult, i-a ordonat celui ce-i arestase să-i ducă şi înapoi cu maşina! Umilit, bărbatul s-a supus fără tragere de inimă ordinului, iar fraţii i-au mulţumit lui Iehova că i-a scăpat.

În alte ocazii, confruntările cu poliţia au fost mai puţin tensionate. De pildă, Emmanuel Kyamiza şi soţia sa, care locuiau în Entebbe, ţineau pe ascuns întruniri la ei acasă, la care asistau şi câţiva oameni interesaţi de adevăr. Pentru a nu trezi suspiciuni, Emmanuel schimba locul în care conducea studiile biblice. După un timp, a ajuns la concluzia că aceste metode funcţionau destul de bine. Într-o zi, conducea un studiu biblic în Grădina Botanică din Entebbe. După încheierea studiului, Emmanuel a văzut că un poliţist se apropia de el şi atunci a încercat să ascundă repede cartea de studiu. Poliţistul l-a întrebat: „De ce ascunzi cărţile? Ştim ce faceţi. Ştim că sunteţi Martori ai lui Iehova. Ştim şi unde vă întruniţi. Dacă am fi vrut, v-am fi arestat demult! Dar puteţi să vă continuaţi activitatea ca şi până acum“. Bineînţeles, Emmanuel asta a şi făcut!

Mai târziu, când a ieşit la pensie şi s-a mutat în satul natal, Emmanuel a trebuit să suporte multe împotriviri şi batjocuri. Asemenea lui Isus, şi el a fost ‘dispreţuit în patria lui’ (Mar. 6:4). Cu toate acestea, deşi avea peste 70 de ani, nu a încetat ‘să aducă roade şi la bătrâneţe’, parcurgând cu bicicleta 30 de kilometri dus-întors pentru a asista la întruniri (Ps. 92:14, Biblia Cornilescu, 2001). În prezent, Emmanuel are peste 85 de ani şi, chiar dacă nu mai poate merge cu bicicleta atât cât şi-ar dori, încă activează cu fidelitate ca slujitor auxiliar.

PIONIERI CARE PERSEVEREAZĂ

În pofida climatului de nesiguranţă, au existat întotdeauna Martori care au găsit o cale de a sluji ca pionieri. Un pionier zelos a fost James Luwerekera, care în trecut lucrase pentru guvern şi care s-a botezat în 1974. Întrucât voia să le predice vestea bună oamenilor din apropiere de satul său, după botez, el a început să se ocupe cu agricultura. Soţia lui a studiat şi ea o vreme Biblia, dar apoi a început să i se împotrivească tot mai mult.

De pildă, într-o dimineaţă, când încă nu se crăpase de ziuă, James şi câţiva fraţi s-au întâlnit pentru a călători împreună la congresul de district din Nairobi. La un punct de control, poliţia le-a cerut să oprească maşina. Atunci, fraţii au remarcat că James se îmbrăcase cam ciudat, ceea ce nu-l caracteriza. Hainele nu-i erau nici asortate şi nici nu-i veneau foarte bine. La început, James a glumit, zicând că a pus ceva în grabă pe el dimineaţă, pe întuneric. Dar când fraţii au insistat să le spună ce se întâmplase, James le-a mărturisit că soţia sa îi ascunsese hainele de întrunire ca să nu poată asista la congres. Astfel, s-a văzut nevoit să se îmbrace cu ce a găsit. Tovarăşii de drum i-au oferit lui James câteva haine, iar el a putut asista la congres îmbrăcat adecvat.

Uneori, împotrivirile din partea familiei sau a vecinilor nu erau prea mari, alteori însă erau intense. Dar James a reuşit să le suporte ani la rând, cu blândeţe şi loialitate. El a perseverat până la moartea sa, survenită în 2005. Fraţii încă vorbesc despre credinţa lui. Şi, fără îndoială, Iehova îşi aminteşte cu plăcere de ea.

„ÎN NENOROCIRE AJUNGE CA UN FRATE“

„Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate.“ (Prov. 17:17) În anii ’70, când Martorii ugandezi au trecut prin mari necazuri, fraţii din Kenya s-au dovedit prieteni adevăraţi. Supraveghetorii de circumscripţie şi reprezentanţii Filialei au avut nevoie de curaj ca să treacă graniţa în Uganda şi să le ofere sprijin şi încurajare fraţilor şi surorilor lor dragi.

În 1978, o facţiune din armata ugandeză a invadat teritoriul tanzanian. Drept urmare, în aprilie 1979, armata tanzaniană a reacţionat răsturnând guvernul ugandez şi forţându-l pe temutul dictator Idi Amin să renunţe la putere. Înlăturarea rapidă a lui Amin a antrenat o serie de schimbări în Uganda. „Odată cu plecarea lui Amin, a fost ridicată şi interdicţia“, a spus un frate. Ziarul The Uganda Times anunţa: „Misionarii se pot întoarce!“. Slujitorii lui Iehova se bucurau din nou de libertate religioasă!

„ŞI DE M-AR OMORÎ, EU TOT MĂ DUC!“

În perioada imediat următoare schimbării de guvern, Uganda aşa-zis liberă a fost literalmente devastată. Actele de violenţă pline de cruzime şi jafurile se ţineau lanţ. Cu toate acestea, fraţii de la filiala din Kenya au luat neîntârziat măsuri ca Günter Reschke şi Stanley Makumba să viziteze Uganda şi să înceapă să organizeze congrese de circumscripţie.

Günter îşi aminteşte: „Cu două săptămâni înainte de a începe vizita în această ţară sfâşiată de război, am ţinut o şcoală de pionieri în Meru, o localitate aflată în apropiere de muntele Kenya. Îmi amintesc că citeam în ziar despre crimele din Kampala, săvârşite îndeosebi noaptea. După ce-am citit cu glas tare un pasaj, am exclamat: «Tocmai aici trebuie să mergem noi săptămâna viitoare!». Dar apoi mi-am spus: «Vreau cumva să semăn cu Iona care a fugit de misiunea încredinţată?». Imediat temerile mi s-au risipit şi mi-am zis: «Şi de m-ar omorî, eu tot mă duc! Nu vreau să fiu ca Iona şi să fug»“.

Fraţii au plecat, aşa cum fusese stabilit. Astfel, Stanley a vizitat congregaţiile din centrul ţării, iar Günter, pe cele aflate în oraşele mai mari. „După război, trebuiau reorganizate multe lucruri“, au povestit ei. „În acea perioadă, doar 113 vestitori ugandezi erau activi. Cu toţii au fost fericiţi că se puteau întruni din nou în libertate şi că puteau ţine un congres fără să se ascundă. A fost o plăcere să vezi 241 de persoane la un singur congres!“ Deşi, vremurile erau foarte grele, oamenii sinceri căutau adevărul.

TIMPURI PRIMEJDIOASE

Într-o seară, Günter şi Stanley şi-au parcat maşina în faţa casei gazdei lor din Mbale, oraş de lângă frontiera de est a Ugandei. În toiul nopţii, au auzit cum hoţii luau piese de la maşina lor. Günter era gata să strige la ei când şi-a amintit că, la începutul săptămânii, nişte hoţi împuşcaseră mortal un om care încercase să oprească un jaf. Gândindu-se că viaţa preţuieşte mai mult decât o maşină, a decis să nu intervină. Dimineaţa, fraţii au descoperit că lipseau parbrizul şi două cauciucuri. Au informat poliţia, care le-a dat şi un sfat: „Luaţi-vă maşina de aici până când nu vin hoţii să ia şi alte piese!“.

De îndată ce au putut, fraţii au plecat spre Kampala. Totuşi, fără parbriz şi neavând decât o pătură, cu care s-a acoperit Günter, şi o pălărie, pe care şi-a pus-o pe cap Stanley, călătoria de 250 de kilometri pe o vreme umedă şi răcoroasă n-a fost deloc uşoară. Întrucât le lipseau două cauciucuri, fraţii au folosit roata de rezervă şi au împrumutat un cauciuc spart. Şi, ca şi cum nu era de-ajuns, cauciucul spart trebuia returnat în două zile. Tot drumul fraţii au stat cu inima strânsă, sperând să nu se dezumfle de tot cauciucul.

Necazurile însă nu s-au oprit aici. Günter şi Stanley trebuiau să străbată un drum forestier pe care auziseră că se comiteau multe jafuri. „Mergeţi cu viteză şi nu lăsaţi pe nimeni să vă depăşească“, i-a sfătuit gazda. Curajoşii fraţi au răsuflat uşuraţi când au ajuns în Kampala teferi şi nevătămaţi, dar şi extrem de repede. Aşa că au avut suficient timp să găsească pe cineva care să ducă înapoi în Mbale cauciucul împrumutat.

NOI ÎNCERCĂRI ŞI PROGRESE

În 1980, când a vizitat sediul mondial din Brooklyn (New York), fratele Reschke a fost rugat să vorbească pe scurt în faţa familiei Betel despre situaţia fraţilor din Uganda. Apoi, unii membri ai Corpului de Guvernare şi-au exprimat speranţa că vor fi trimişi din nou misionari în această ţară. Toţi erau de acord că venise timpul pentru o activitate de misionariat susţinută. S-au putut organiza iarăşi congrese, iar în 1981, numărul vestitorilor a ajuns la 175. De fapt, în luna iulie a aceluiaşi an, în Uganda s-a înregistrat un nou record — 206 vestitori!

Din nefericire, în cei zece ani de conflicte, mulţi oameni lipsiţi de scrupule au reuşit să obţină arme şi muniţie. Mai tot timpul se auzeau împuşcături. Jafurile erau şi ele la ordinea zilei. Dând dovadă de prudenţă, vestitorii au distribuit pretutindeni publicaţii biblice care aduceau consolare. În luna iulie, fiecare vestitor a plasat în medie 12,5 reviste. Şi, fiindcă în timpul nopţii, riscul unui atac era mult mai mare, fraţii participau la lucrarea de predicare doar ziua. În pofida pericolelor, exista un mare potenţial de creştere.

MISIONARII SUNT ÎNTÂMPINAŢI CU CĂLDURĂ

În septembrie 1982, Jeffrey Welch şi Ari Palviainen, absolvenţi ai Şcolii Galaad, au plecat din Kenya pentru a se stabili în Kampala. Încă de la început, Jeff şi Ari, cum li se spunea, s-au bucurat de rezultate frumoase. „Întrucât oamenii erau dornici să cunoască lucruri spirituale, revistele, care dezbăteau subiecte interesante, practic se ofereau singure“, îşi aminteşte Jeff.

În decembrie, lui Jeff şi lui Ari li s-au alăturat Heinz şi Marianne Wertholz, absolvenţi ai Anexei Şcolii Galaad, ale cărei cursuri se ţineau în Wiesbaden (Germania). Încă de la început, soţii Wertholz au fost impresionaţi de modul în care fraţii ugandezi perseverau în pofida condiţiilor de viaţă precare şi a pericolelor din ţară.

Fratele Heinz îşi aminteşte: „Multe servicii, precum alimentarea cu apă şi mijloacele de comunicare, nu erau funcţionale. Situaţia politică era în continuare tensionată. Se zvonea chiar că va fi o nouă lovitură de stat. Ca urmare, cu ajutorul armatei, fuseseră instituite multe posturi de control. Noaptea mai ales, se auzeau focuri de armă şi aveau loc jafuri. Aşa că la lăsarea serii nu era ţipenie de om pe străzi. Cu toţii stăteau închişi în casă, rugându-se şi sperând că noaptea va trece fără musafiri nepoftiţi“.

Heinz şi Marianne au fost invitaţi de Sam Waiswa şi familia lui să stea la ei până când aveau să găsească o locuinţă potrivită pentru a fi casă de misionari. Deşi Sam era profesor, din cauza condiţiilor economice din ţară, nici el nu se bucura de o situaţie financiară prea bună, ceea ce făcea ca ospitalitatea lui şi a familiei sale să fie cu atât mai preţioasă.

Heinz spune: „Nu ne-a fost uşor să găsim o casă într-o zonă fără pericole. Am locuit cinci luni acasă la Sam. În acest timp am ajuns să ne cunoaştem foarte bine. Uneori, numeroasa familie a lui Sam nu mânca decât o dată pe zi. Dar asta nu le-a răpit bucuria. Iar copiii erau ascultători şi respectuoşi. Întrucât sistemul de alimentare cu apă din oraş nu funcţiona prea bine, copiii trebuiau să aducă pe cap bidoane de câte 20 de litri pline cu apă. Când ne întorceam din lucrarea de predicare, întotdeauna ne aştepta apă proaspătă. Fireşte, am învăţat să fim economi. De pildă, foloseam doar câţiva litri de apă pentru a ne spăla, iar apa folosită o păstram într-un lighean pentru a o turna în toaletă“.

În aprilie 1983, la circa zece ani după ce primii misionari au fost obligaţi să părăsească Uganda, cei patru misionari nou-veniţi au găsit o locuinţă într-o zonă relativ liniştită. Climatul general de nesiguranţă şi lipsurile au constituit o încercare pentru ei, dar iubirea fraţilor locali a compensat orice neajuns.

Marianne povesteşte: „Ne-am bucurat mult să le împărtăşim ugandezilor vestea bună. Sunt oameni credincioşi. Majoritatea au o Biblie şi le place să poarte discuţii. Sunt persoane manierate, de care te poţi apropia cu uşurinţă. În pofida dificultăţilor economice şi de altă natură, ei sunt mereu veseli“.

CEI ÎN VÂRSTĂ VOR SĂ FACĂ MAI MULT

Multe persoane în vârstă, care se bucurau de o înaltă preţuire în Uganda, au reacţionat favorabil la vestea bună şi i-au slujit lui Iehova. De pildă, Paulo Mukasa, fost profesor, avea 89 de ani când a aflat adevărul. Trecând prin două războaie mondiale şi văzând cu ochii lui ce înseamnă stăpânirea colonială, dictatura caracterizată de violenţă şi frământările politice, Paulo era dornic să înveţe despre Regatul lui Dumnezeu. A fost deosebit de încântat când a aflat că regele mesianic, Isus Cristos, ‘îi va scăpa pe cel sărac şi pe cel asuprit şi le va elibera sufletul de asuprire şi de violenţă’ (Ps. 72:12, 14).

Doi ani mai târziu, când Paulo a întrunit cerinţele pentru botez, fraţii s-au întrebat: „Oare putem cufunda în apă un om atât de în vârstă?“. Dar n-aveau de ce să-şi facă griji. În vreme ce un tânăr candidat la botez se temea să intre în apă, Paulo, care acum avea 91 de ani, a fost botezat, ieşind din apă cu un zâmbet larg. Deşi nu a putut face foarte mult în lucrare, Paulo le-a predicat cu zel vestea bună tuturor celor care îl vizitau, iar aceasta până la moartea sa, survenită câţiva ani mai târziu.

Altă persoană care suferea din cauza vârstei înaintate şi a sănătăţii precare era sora Lovinca Nakayima. Ea avea picioarele atât de umflate, încât nu se putea deplasa fără ajutor. Cu toate acestea, când membrii congregaţiei au fost încurajaţi să facă pionierat auxiliar cu ocazia Comemorării, Lovinca s-a gândit să încerce şi ea. Fraţii au ajutat-o, invitând persoanele interesate să studieze la ea acasă. Misionarii au învăţat-o să le depună mărturie prin scrisori oamenilor din zonele rurale, lucru pe care-l putea face la orice oră. Sâmbăta, un bătrân de congregaţie o ducea pe Lovinca într-o zonă mai aglomerată a oraşului Kampala. Ea stătea pe un parapet, predicându-le trecătorilor cât era ziua de lungă. La sfârşitul lunii, Lovinca a fost fericită şi mulţumită. „Acum îmi dau seama că pot face şi eu pionierat. Şi îmi place mult!“, a mărturisit ea. Cu sprijinul iubitor al congregaţiei, Lovinca a reuşit să facă pionierat auxiliar nu numai în acea lună, ci şi în următoarele 11 luni!

„CUM SE SPUNE. . .?“

În anii ’80, vestitori ugandezi plini de zel i-au primit cu braţele deschise pe misionari, care veneau acum în număr mare. Unii absolviseră recent Şcoala Galaad, iar alţii fuseseră obligaţi să-şi părăsească repartiţia din Zair (actualmente Republica Democratică Congo) şi să vină aici. Întrucât în Kampala şi în Jinja numărul misionarilor crescuse, teritoriile dens populate puteau fi lucrate temeinic. Misionarii au fost încântaţi să găsească ogoarele gata de seceriş. Încercarea nu consta atât în găsirea persoanelor interesate, cât în cultivarea interesului manifestat.

Mats Holmkvist, proaspăt absolvent al Şcolii Galaad, era dornic să înveţe limba locală pentru a le veni în ajutor oamenilor interesaţi de adevărul biblic. Fred Nyende, pe atunci pionier special în Entebbe, îşi folosea talentul de translator pentru a-i ajuta pe noii misionari să vorbească limba luganda — o limbă plină de cuvinte greu de pronunţat. Lui Mats nu i-a fost uşor să înveţe această limbă.

„Cum se spune «Regatul lui Dumnezeu» în luganda?“, a întrebat Mats la primele ore de curs.

„Obwakabaka bwa Katonda“, a răspuns Fred sacadat.

„E imposibil de pronunţat“, şi-a zis Mats, regretând şi că pusese întrebarea.

Cu toate acestea, Mats a făcut mari progrese şi a ajuns să cunoască foarte bine limba luganda.

SECERIŞUL CONTINUĂ

Deşi în cea mai mare parte a anilor ’80 ugandezii au întâmpinat necazuri, mulţi au reacţionat favorabil la mesajul Bibliei. De la 328 de vestitori în 1986 s-a ajuns la 766 în 1990 — o creştere de peste 130%! Pretutindeni în Uganda se formau noi grupe. Numărul congregaţiilor din Kampala s-a dublat, numărul vestitorilor din congregaţia din Jinja a crescut de mai bine de trei ori, iar grupa din Iganga a devenit în scurt timp congregaţie.

Un bătrân de congregaţie din Jinja îşi aminteşte: „Creşterea a fost atât de rapidă, încât ne întrebam de unde veneau toţi aceşti vestitori noi. O perioadă a trebuit ca în fiecare duminică să ne întâlnim cu cei care doreau să devină vestitori nebotezaţi“.

SECERIŞ PE OGOARE MAI MARI

Unul dintre factorii care au contribuit la această remarcabilă creştere a fost minunatul spirit de pionierat al fraţilor. Asemenea lui Pavel, Sila şi Timotei, slujitorii cu timp integral din Uganda ‘s-au dat pe ei înşişi ca exemplu de imitat’ (2 Tes. 3:9). Întrucât era nevoie de lucrători în Uganda, mulţi vestitori zeloşi s-au simţit impulsionaţi să-şi extindă serviciul. Tineri şi vârstnici, persoane celibatare sau căsătorite, bărbaţi şi femei — unii cu responsabilităţi familiale — au întărit rândurile pionierilor. În medie, mai bine de 25% dintre vestitori s-au implicat într-o formă sau alta a serviciului de pionier la sfârşitul anilor ’80. Unii continuă şi azi acest serviciu.

Pionierii sprijineau din toată inima campaniile de predicare speciale efectuate anual, pe care le numeau cu drag „campanii Macedonia“ (Fap. 16:9, 10). Astfel de campanii au continuat să se desfăşoare şi în următorii ani. Congregaţiile lucrează timp de maximum trei luni teritorii nerepartizate sau lucrate rar. În plus, unii pionieri regulari sunt numiţi pionieri speciali temporari în teritorii unde este mare nevoie de proclamatori. Rezultatele sunt deosebit de încurajatoare. Mulţi oameni sinceri şi-au exprimat aprecierea pentru aceste campanii prin care au cunoscut adevărul biblic. De asemenea, datorită acestor campanii, s-au format multe grupe şi congregaţii.

Într-o astfel de campanie, misionarii Peter Abramow şi Michael Reiss au predicat în oraşul Kabale. Acolo i-au împărtăşit vestea bună şi lui Margaret Tofayo, care mai studiase cândva Biblia. Convinsă că găsise adevărul, ea le vorbise deja semenilor despre noile ei convingeri. Pentru a-i veni în ajutor, misionarii i-au oferit singura carte Argumente din Scripturi pe care o aveau. Înainte de a pleca în alt oraş, fraţii au vizitat-o pentru ultima dată pe Margaret, iar ea le-a pregătit o masă specială. Misionarii au fost impresionaţi de bunătatea şi de generozitatea ei, dar s-au simţit stânjeniţi când şi-au dat seama că Margaret gătise singura găină pe care o avea. Ei ştiau că ouăle de la această pasăre completau meniul şi aşa sărac al familiei lui Margaret. „Nu vă faceţi griji, voi mi-aţi oferit mai mult decât v-am dat eu acum“, le-a spus ea fraţilor. În cele din urmă, Margaret s-a botezat şi a predicat cu zel până la sfârşitul vieţii.

Creşterea rapidă a numărului de vestitori se datorează şi întrebuinţării eficiente a publicaţiilor. Mats, ale cărui cuvinte au fost menţionate anterior, povesteşte: „Deşi noi ne străduim mereu să devenim învăţători mai iscusiţi, Biblia şi publicaţiile sunt cele care îi influenţează profund pe oameni, îndemnându-i să facă schimbări în viaţă. Chiar şi cei care nu ştiu să citească bine, dar care sunt însetaţi după adevăr, sunt mişcaţi de ideile practice din publicaţiile noastre“.

ÎNFRUNTÂND OBSTACOLELE

În anii ’80 s-au înregistrat rezultate remarcabile, dar problemele n-au întârziat să apară. În urma unei lovituri de stat care a avut loc în iulie 1985, armata a înlăturat guvernul de la putere. În ţară domnea din nou o stare de confuzie şi de nesiguranţă. Războiul de gherilă se intensificase. Trupele care băteau în retragere comiteau multe acte de violenţă, jefuind proprietăţi şi împuşcând oameni la întâmplare. O vreme, luptele s-au purtat în Jinja, tocmai în zona în care locuiau misionarii. Într-o zi, soldaţii au intrat şi în casa lor. Aflând că sunt misionari, n-au distrus nimic şi au luat foarte puţine lucruri. Apoi, în ianuarie 1986, a fost instaurat alt regim, care a încercat să restabilească ordinea.

În scurt timp însă noul guvern a trebuit să lupte cu alt duşman redutabil: SIDA. În anii ’80, când a izbucnit pandemia, Uganda a fost una dintre ţările cel mai grav afectate. Se estimează că un milion de oameni au murit atunci, mai mulţi decât în 15 ani de frământări politice şi războaie civile. Dar cum i-a afectat această boală pe fraţi?

Un pionier regular pe nume Washington Ssentongo spune: „Unii fraţi şi surori de puţin timp la adevăr, plini de zel şi de energie, s-au stins din viaţă din cauza acestei boli necruţătoare. Fuseseră infectaţi cu virusul HIV înainte de a afla adevărul“. Alţii fuseseră infectaţi de partenerii lor necredincioşi.

Fratele Ssentongo mai povesteşte: „Uneori, nu trecea nici măcar o lună fără să auzi de înmormântarea unui frate drag. Toţi fraţii îşi pierdeau în moarte câte o rudă. Mai exista o problemă: oamenii aveau nenumărate superstiţii legate de SIDA. Mulţi o asociau cu vrăjitoria şi cu blestemele. Aceste concepţii eronate le inspirau teamă oamenilor, năşteau prejudecăţi nefondate şi slăbeau discernământul“. Cu toate acestea, fraţii se consolau unii pe alţii cu speranţa învierii, manifestând totodată iubire creştină.

Spre sfârşitul anilor ’80, ugandezii erau din nou optimişti cu privire la viitor. Se bucurau de siguranţă, iar ţara îşi revenea din punct de vedere economic. În acea perioadă, s-a refăcut infrastructura şi s-au implementat ori s-au îmbunătăţit unele programe sociale.

Însă din cauza interesului crescând al oamenilor faţă de politică, neutralitatea Martorilor lui Iehova a fost uneori greşit înţeleasă. De pildă, fără motiv, autorităţile au oprit lucrările de construcţie la o Sală a Regatului. Martorilor nu li s-a mai dat voie să ţină congrese, iar unii misionari au trebuit să părăsească ţara când le-au expirat permisele de şedere. La sfârşitul anului 1991, doar doi misionari mai erau în Uganda. Ce se putea face pentru a îmbunătăţi situaţia?

O delegaţie de fraţi s-a întâlnit în cele din urmă cu autorităţile. Odată ce acestea au înţeles în ce consta neutralitatea Martorilor, le-au dat voie misionarilor să se întoarcă în Uganda. Lucrarea s-a putut desfăşura fără oprelişti, iar în 1993, în Uganda existau 1 000 de vestitori. După numai cinci ani, aici erau 2 000 de proclamatori ai Regatului. În prezent, în această ţară sunt 40 de misionari care-şi îndeplinesc cu zel lucrarea.

TRADUCEREA PUBLICAŢIILOR FAVORIZEAZĂ CREŞTEREA

În Uganda se vorbeşte engleza. Cu toate că în ţară există numeroase grupări etnice şi se vorbesc peste 30 de limbi, limba locală cel mai des folosită este luganda. Prin urmare, un factor important care a contribuit la creşterea rapidă a numărului de vestitori în ultimul timp a fost traducerea publicaţiilor biblice în această limbă.

Fred Nyende povesteşte: „Deşi mama era o Martoră zeloasă, ea trăgea mai multe foloase din programul întrunirilor când îi traduceam articolele de studiu din engleză în luganda. La vremea aceea însă nu mi-am dat seama că mă pregăteam pentru o lucrare de traducere mult mai însemnată“. La ce se referea Fred?

Imediat după ce a început pionieratul în 1984, Fred a fost rugat să le predea misionarilor un curs de limbă luganda. Anul următor, a fost invitat în echipa de traducere a publicaţiilor în limba luganda. Iniţial, el şi ceilalţi traducători au trebuit să lucreze acasă, în timpul lor liber. Mai târziu însă au putut lucra cu timp integral într-o încăpere mică a unei case de misionari. Pe parcursul interdicţiei de la mijlocul anilor ’70, unele numere ale Turnului de veghe fuseseră traduse în această limbă şi şapirografiate. După o vreme, proiectul a fost întrerupt. Abia în 1978 a început să fie publicat din nou Turnul de veghe în luganda. De atunci numărul traducătorilor a crescut, aceştia lucrând din greu la traducerea mai multor publicaţii pentru congregaţiile de limbă luganda, al căror număr este în creştere şi care în prezent reprezintă jumătate din numărul congregaţiilor din ţară.

De-a lungul anilor, publicaţiile noastre au fost traduse şi în alte limbi. Acum există echipe de traducători cu timp integral care traduc în acoli, lhukonzo şi runyaNkore. Au fost traduse unele publicaţii şi în teso, lugbara, madi şi rutoro.

Echipele de traducere în acoli şi runyaNkore se află în oraşele Gulu şi, respectiv, Mbarara, unde se vorbesc pe scară largă aceste limbi, ceea ce îi ajută pe traducători să nu piardă contactul cu limba maternă şi să realizeze traduceri uşor de înţeles. Congregaţiile locale se bucură şi ele de sprijinul traducătorilor.

Nu încape îndoială, munca de traducere presupune sârguinţă, multe eforturi şi resurse pe măsură. Asemenea altor echipe de traducere din lume, echipa ugandeză a fost instruită pentru a dobândi o mai bună înţelegere a limbii engleze şi pentru a stăpâni diferite tehnici de traducere. Rezultatele au meritat eforturile şi cheltuielile: tot mai mulţi ugandezi din numeroase ‘triburi, popoare şi limbi’ pot citi acum adevărul biblic în limba maternă (Rev. 7:9, 10). Astfel, în 2003 existau peste 3 000 de vestitori ai Regatului în Uganda şi după numai trei ani, în 2006, numărul lor a ajuns la 4 005.

SUNT NECESARE MAI MULTE LOCURI DE ÎNCHINARE

La început, fraţii ţineau întrunirile în locuinţe particulare, în case de cultură sau în săli de clasă. Primele clădiri folosite exclusiv pentru întrunirile creştine au fost construite în zonele rurale Namaingo şi Rusese. Aceste clădiri erau făcute din chirpici şi aveau acoperiş de paie. Măsurile luate de fraţii din aceste zone şi eforturile lor au fost binecuvântate din plin, congregaţiile de aici devenind tari spiritualiceşte.

La oraş însă, chiar şi o construcţie modestă însemna investiţii mari. În plus, din cauza condiţiilor economice, construirea de Săli ale Regatului în Uganda părea un vis greu de împlinit. În cele din urmă, în martie 1988, în Jinja a fost dedicată prima Sală a Regatului. Şi câte eforturi a pretins ridicarea ei: au fost tăiaţi copaci din pădurea aflată în apropiere şi transportaţi pe drumuri noroioase, ca să nu mai vorbim de lucrările de construcţie în sine! Mai târziu, fraţii din Mbale, Kampala şi Tororo au ridicat şi ei Săli ale Regatului, folosindu-se de întreaga lor iscusinţă şi experienţă.

Lucrarea de construire de Săli ale Regatului a luat avânt în 1999, când, cu sprijinul Biroului regional de proiectare de la filiala din Africa de Sud, a fost înfiinţată o echipă de constructori. Au fost numiţi nouă fraţi în această echipă, inclusiv doi slujitori internaţionali şi soţiile lor. Plini de entuziasm, fraţii din echipă au învăţat rapid ce trebuiau să facă, instruindu-i la rândul lor pe cei locali. Programul a funcţionat excelent, construirea unei săli luând circa o lună şi jumătate. Prin intermediul acestui program au fost construite 67 de săli — o realizare remarcabilă, ţinând cont de faptul că uneltele performante sunt puţine, rezervele de apă, insuficiente, iar materialele de construcţie, greu de găsit.

Majoritatea congregaţiilor din Uganda ţin întrunirile în propriile Săli, iar acum, întrucât au o sală în comunitatea lor, fraţii trag mai multe foloase. Oamenii interesaţi de adevăr acceptă mai uşor să vină într-un loc de închinare adecvat decât într-o sală de curs. Prin urmare, prezenţa la întruniri a crescut foarte mult şi, la fel, numărul congregaţiilor.

MĂSURI DATORATE CREŞTERII NUMĂRULUI DE VESTITORI

Creşterea extraordinar de mare a numărului de congregaţii a cauzat şi un oarecare stres, deoarece nu erau suficiente locuri disponibile pentru congrese. Ce se putea face pentru a găsi locuri de congres adecvate, astfel încât fraţii, mai cu seamă cei din zonele rurale, să nu fie nevoiţi să călătorească la distanţe mari? Fraţii au primit aprobarea de a construi Săli ale Regatului extensibile. Acestea sunt săli de dimensiuni obişnuite, prevăzute cu o extensie, care are doar acoperiş şi podea. Cu ocazia congreselor, peretele din spatele Sălii Regatului este dat la o parte, iar auditoriul poate sta în zona acoperită. Astfel de săli au fost deja construite în Kajansi, Rusese şi Lira, iar o a patra este în construcţie în Seta.

Creşterea spirituală cu care şi-a binecuvântat Iehova poporul în această ţară a impus şi unele schimbări de natură organizatorică. Înainte de 1994, nu exista decât o singură circumscripţie în toată ţara. Întrucât numărul congregaţiilor şi al grupelor a crescut, inclusiv cele de altă limbă, cu timpul s-au înfiinţat mai multe circumscripţii. În prezent, cele 111 congregaţii şi cele circa 50 de grupe din Uganda sunt organizate în opt circumscripţii, trei dintre ele fiind de limbă luganda.

Apollo Mukasa, un supraveghetor de circumscripţie din Uganda, s-a botezat în 1972. În 1980, el a ales, în locul unei instruiri superioare, serviciul cu timp integral. Regretă el cumva decizia luată atunci?

„Nicidecum“, mărturiseşte Apollo. „Am avut foarte multe experienţe deosebite ca pionier special şi ca supraveghetor itinerant în timp ce vizitam, la început, grupele de fraţi, iar mai târziu, congregaţiile. Am apreciat mult înalta instruire de natură spirituală şi organizatorică primită la Şcoala de Organizare Teocratică.“

Din 1994, când au început să se ţină cursurile Şcolii de Organizare Teocratică la filiala din Kenya, peste 50 de fraţi din Uganda s-au bucurat de această instruire valoroasă. Mulţi dintre aceşti creştini entuziaşti le sunt de mare ajutor fraţilor lor de credinţă, slujind ca pionieri speciali în congregaţii mai mici sau în grupe, iar alţii, ca supraveghetori itineranţi.

În 1995, Comitetul ţării din Uganda a început să slujească sub îndrumarea filialei din Kenya. O casă de misionari din Kampala a devenit căminul noii familii de opt voluntari cu timp integral, între care şi membrii echipei de traducere în limba luganda. În septembrie 2003, biroul din Uganda a devenit filială.

„ACUM SUNTEM ÎN PARADIS!“

Pentru o vreme Comitetul Ţării a încercat să ţină pasul cu creşterea numărului de echipe de traducere şi să aibă spaţiu şi pentru alte departamente, tot mai multe, care trebuie să-şi desfăşoare activitatea în birouri. Pentru a satisface aceste necesităţi, au fost cumpărate două proprietăţi din apropierea filialei. Totuşi, în vederea extinderii, era nevoie de clădiri mai mari. Astfel, în 2001, Corpul de Guvernare a aprobat achiziţionarea unui teren de patru hectare, aflat la marginea oraşului Kampala, lângă lacul Victoria.

Fiind extrem de ocupată, firma care avea echipamentele necesare pentru a realiza proiectul a respins iniţial cererea fraţilor. Însă, la un moment dat, s-a răzgândit şi, spre surprinderea fraţilor, a venit cu cea mai avantajoasă ofertă pentru a construi noua filială. După cât se pare, firma pierduse pe neaşteptate un contract foarte important, motiv pentru care a acceptat construirea filialei cât mai repede cu putinţă.

În ianuarie 2006, familia Betel s-a mutat bucuroasă în noua ei casă cu etaj şi cu 32 de camere. Frumosul complex include o clădire cu birouri, o sală de mese spaţioasă, o bucătărie şi o spălătorie. Există şi un sistem de canalizare ecologic, un depozit pentru departamentele transport şi literatură, precum şi clădiri pentru ateliere de întreţinere, pentru rezervoare de apă şi pentru un generator electric. „Acum suntem în paradis! Doar viaţa veşnică ne lipseşte!“, a exclamat un frate. Cuvântarea de dedicare a fost ţinută sâmbătă, 20 ianuarie 2007, de fratele Anthony Morris, membru al Corpului de Guvernare.

ADEVĂRATA CUNOŞTINŢĂ CREŞTE

În Uganda, slujitorii lui Iehova au învăţat în ultimii zeci de ani cum să predice cuvântul „în timpuri prielnice, [dar şi] în timpuri dificile“ (2 Tim. 4:2). În 2008, cei 4 766 de vestitori au condus 11 564 de studii biblice, iar asistenţa la Comemorarea morţii lui Cristos a fost de 16 644. Aceste cifre, precum şi media de 1 Martor la 6 276 de locuitori arată că ogoarele sunt încă „albe pentru seceriş“ (Ioan 4:35).

Din dificultăţile prin care au trecut, fraţii noştri din Uganda au învăţat că unele situaţii se pot schimba peste noapte, punându-ne la încercare credinţa. Experienţele lor arată că trebuie să ne încredem în Iehova, în îndrumarea oferită de Cuvântul său, precum şi în sprijinul familiei noastre mondiale de fraţi.

Un înger i-a spus vârstnicului profet Daniel, un slujitor fidel, că „la timpul sfârşitului . . . adevărata cunoştinţă va creşte“ (Dan. 12:4). Graţie binecuvântării lui Iehova, adevărata cunoştinţă a crescut şi în Uganda. În această regiune unde îşi are izvoarele măreţul Nil, apele adevărului biblic vor continua să crească pentru a satisface necesităţile celor ce însetează după el. În timp ce Iehova binecuvântează lucrarea de pe întregul pământ, noi aşteptăm cu nerăbdare vremea când vom cânta cu toţii, în unitate, laude lui Iehova pentru eternitate!

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 84]

„Era destul de nostim să asculţi la un post de radio african o conversaţie între un american şi un scoţian“

[Text generic pe pagina 92]

„Cum pot să interzică ceva ce este adânc întipărit în inima mea?“

[Text generic pe pagina 111]

„Cum se spune «Regatul lui Dumnezeu» în luganda?“ „Obwakabaka bwa Katonda“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 72]

Uganda — prezentare generală

Teritoriul

Uganda are o suprafaţă de 241 551 de kilometri pătraţi. Bogatele păduri tropicale, întinsele savane, numeroasele râuri şi lacuri şi masivele muntoase Ruwenzori cu crestele înzăpezite fac din această ţară un ţinut al contrastelor. Aproape jumătate din suprafaţa lacului Victoria, cel mai mare lac din Africa, se află pe teritoriul Ugandei.

Populaţia

Mai bine de 85% din populaţie, alcătuită din circa 30 de grupări etnice, trăieşte în zone rurale.

Limba

Dintre cele peste 32 de limbi vorbite pe teritoriul Ugandei, luganda este cel mai des folosită de băştinaşi. Limbile oficiale sunt engleza şi swahili.

Economia

Uganda este o ţară a cărei economie are ca ramură principală agricultura. Se cultivă arborele de cafea şi de ceai, bumbacul, dar şi alte plante pentru export. Majoritatea ugandezilor sunt agricultori şi trăiesc din plantele cultivate de ei. Alţii îşi câştigă existenţa din pescuit sau turism.

Alimentaţia

Matooke (vezi imaginea), o mâncare din banane plantain gătite la abur, este preferată de populaţia din sudul ţării. Porumbul, cartofii dulci şi pâinea din făină de mei sau de manioc se asociază cu o mare varietate de legume.

Clima

Situată pe un podiş întins, care coboară de la circa 1 500 de metri (în sud) la circa 900 de metri (în nord), Uganda este o ţară tropicală cu climă temperată. În majoritatea zonelor, sezonul secetos alternează cu cel ploios.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 77]

Iubirea creştină autentică sensibilizează inimi

PETER GYABI

ANUL NAŞTERII 1932

ANUL BOTEZULUI 1965

DATE PERSONALE Bătrân de congregaţie care a luat parte la traducerea publicaţiilor în timpul interdicţiei. El şi soţia lui, Esther, au patru copii, acum adulţi.

◼ PE VREMEA când primii misionari Martori ai lui Iehova au sosit în Uganda, prejudecăţile rasiale erau adânc înrădăcinate. În general, albii nu aveau niciun fel de legături cu negrii. Dar iubirea creştină autentică, manifestată de misionari ne-a sensibilizat inima. Aceşti fraţi ne-au devenit foarte dragi.

În anii ’70 ai secolului trecut, familia noastră s-a bucurat mult de compania misionarilor, care locuiau la circa 65 de kilometri de Mbarara. Adesea petreceam timp cu ei şi mergeam împreună în lucrarea de predicare. Într-o zi însă, când ne îndreptam spre ei, soldaţii ne-au făcut semn să oprim maşina. „Dacă vreţi să muriţi, continuaţi-vă drumul“, a zis unul dintre soldaţi. Ni s-a părut înţelept să ne întoarcem acasă. Dar, pe măsură ce zilele treceau, eram tot mai îngrijoraţi când ne gândeam la misionari. Doream să ajungem cât mai repede la casa de misionari ca să vedem ce se întâmplă cu ei. Din cauza măsurilor de siguranţă foarte stricte, aproape nimeni nu putea intra în oraş. Întrucât deţineam o funcţie administrativă importantă în cadrul spitalului la care lucram, m-am folosit de aceasta precum şi de un autocolant cu însemnele spitalului lipit pe maşină ca să trecem de punctele de control. Ce fericiţi am fost când am văzut că misionarii erau în siguranţă! I-am aprovizionat cu alimente şi am stat câteva zile cu ei. După acea întâmplare, i-am vizitat săptămână de săptămână până s-au putut muta în Kampala. Cu cât dificultăţile erau mai mari, cu atât legătura noastră frăţească se întărea şi devenea mai preţioasă.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 82]

„Mă gândeam că n-am să pot scoate o vorbă în lucrare“

MARGARET NYENDE

ANUL NAŞTERII 1926

ANUL BOTEZULUI 1962

DATE PERSONALE Prima ugandeză care a acceptat adevărul. A slujit ca pionieră regulară mai bine de 20 de ani. Este şi în prezent o vestitoare activă.

◼ SOŢULUI meu îi făcea plăcere să studieze Biblia cu fratele Kilminster. Ştiind că iubeam Biblia, s-a gândit că ar trebui să încep şi eu un studiu biblic. Prin urmare, s-au luat măsuri ca Eunice, soţia lui John Bwali, să studieze cu mine.

Îmi plăcea ceea ce învăţam, dar mi-era teamă să predic. Fiind timidă din fire, mă gândeam că n-am să pot scoate o vorbă în lucrare. Dar Eunice a avut multă răbdare cu mine. Mai întâi, m-a îndemnat să citesc doar un verset biblic. Apoi, în timp ce mergeam de la o uşă la alta, mi-a arătat cum să explic versetul respectiv. Şi, cu ajutorul lui Iehova, mi-am depăşit temerile.

Din nefericire, cu puţin timp înainte de a mă boteza, soţul meu a întors spatele adevărului şi ne-a părăsit pe mine şi pe cei şapte copii ai noştri. Totuşi, fraţii şi surorile de credinţă au fost alături de noi, oferindu-ne ajutor atât material, cât şi spiritual. Un cuplu de fraţi străini care călătoreau până în Kampala ca să asiste la întruniri, ne luau şi pe noi cu maşina. Sunt fericită că patru dintre copiii mei şi familiile lor au ales să-i slujească lui Iehova.

În cele din urmă, am reuşit să fac pionierat regular. Întrucât din cauza artritei am ajuns să mă deplasez foarte greu, am aşezat în faţa casei o masă pe care expuneam literatură biblică şi intram în vorbă cu trecătorii. Astfel, am putut continua serviciul cu timp integral.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 98, 99]

Dumnezeu ne-a binecuvântat lucrarea de facere de discipoli

SAMUEL MUKWAYA

ANUL NAŞTERII 1932

ANUL BOTEZULUI 1974

DATE PERSONALE Mulţi ani, Samuel a reprezentat organizaţia în chestiuni legale şi a slujit ca bătrân şi pionier.

◼ N-AM să uit niciodată ce s-a întâmplat când am vizitat filiala din Nairobi (Kenya).

„Ce reprezintă aceste pioneze colorate?“, am întrebat, în timp ce mă uitam pe harta Ugandei.

„Sunt locuri unde există mult de lucru“, a răspuns Robert Hart, membru al comitetului filialei din Kenya.

„Când veţi trimite pionieri acolo?“, am întrebat eu indicând pioneza viu-colorată din dreptul oraşului Iganga, oraşul meu natal.

„Nu trimitem pe nimeni acolo“, a răspuns el. Apoi, cu o strălucire în ochi, s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Tu vei merge acolo“.

Răspunsul fratelui Hart m-a luat prin surprindere, fiindcă nu eram nici pionier şi nici nu locuiam în oraşul meu natal. Nu am uitat însă cuvintele lui. După ce am ieşit la pensie am luat hotărârea de a mă întoarce acasă şi de a începe pionieratul regular. Ce bucurie a fost să văd cum un grup de vestitori a devenit în scurt timp o congregaţie frumoasă, care se întrunea în propria Sală a Regatului!

Când Patrick Baligeya a fost numit pionier special în Iganga, a locuit cu mine şi am făcut pionierat împreună. Ca să ne întreţinem am plantat porumb pe o bucată de pământ. Începeam devreme fiecare zi, discutând textul biblic. Munceam câteva ore pe ogorul cu porumb, iar pe la nouă dimineaţa, ne duceam în teritoriu şi ne bucuram de o zi întreagă de predicare.

Vecinii spuneau că, din cauza predicării, neglijam porumbul, de-acum mare. Şi noi eram conştienţi că, în timp ce ştiuleţii creşteau, porumbul trebuia ferit încontinuu de maimuţe. Totuşi, nu voiam să ne întrerupem serviciul creştin doar ca să punem pe fugă nişte maimuţe.

La scurt timp, am văzut doi câini plimbându-se pe lângă terenul nostru. Nu ştiam de unde vin şi nici ai cui erau. În loc să-i alungăm, le-am dat în fiecare zi apă şi ceva de mâncare. Evident că, în timp ce câinii patrulau prin zonă, maimuţele nu se apropiau. După patru săptămâni, câinii au dispărut la fel de neaşteptat cum apăruseră. Lucrul acesta s-a întâmplat exact în ziua când terenul nostru nu mai era în pericol! I-am mulţumit lui Iehova pentru recolta îmbelşugată de porumb care a fost sursa noastră de hrană, şi nu a maimuţelor. Dar, în primul rând, i-am mulţumit pentru recolta spirituală de care am avut parte!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 101, 102]

În închisoare am găsit adevărata libertate

PATRICK BALIGEYA

ANUL NAŞTERII 1955

ANUL BOTEZULUI 1983

DATE PERSONALE A început serviciul cu timp integral la scurt timp după botez. Slujeşte în lucrarea itinerantă împreună cu soţia lui, Symphronia.

◼ ÎN 1979, când un nou guvern a venit la putere, toţi cei care avuseseră o oarecare legătură cu fostul regim au fost „invitaţi“ să-şi ispăşească această vină în detenţie. Cei care nu cooperau aveau să fie consideraţi o ameninţare la adresa noului guvern şi trataţi ca atare. Cum eu făcusem parte din fanfara militară, a trebuit să dau curs „invitaţiei“.

Eram bucuros că acolo puteam să citesc zilnic din Biblie şi, astfel, să-mi menţin mintea activă. Pe lângă asta, căutam adevărul şi-mi plăcea să discut cu colegii de celulă pe marginea unor subiecte biblice. În acelaşi centru de detenţie se afla şi un Martor al lui Iehova pe nume John Mundua, închis deoarece fusese funcţionar de stat şi aparţinea unui trib despre care se credea că sprijinise fostul regim.

John mi-a împărtăşit cu zel vestea bună, iar eu am fost încântat să îl ascult. N-aveam decât 16 reviste Turnul de veghe şi cartea Vestea bună care te face fericitc. Dar, citindu-le, mi-am dat seama imediat că găsisem adevărul. După ce am studiat Biblia trei luni, John a considerat că eram pregătit să devin vestitor. La scurt timp, lui i-au fost retrase acuzaţiile şi a fost eliberat. Acum nu mai aveam nicio legătură cu organizaţia lui Iehova. Dar am continuat cum am putut să conduc studii biblice cu persoane interesate din acel centru de detenţie.

Când am fost eliberat, în octombrie 1981, m-am întors în satul meu, unde nu era niciun Martor. Rudele au încercat să mă oblige să mă implic în tot felul de ritualuri. Iehova însă a văzut dorinţa mea de a-i sluji şi m-a sprijinit. Întrucât ştiam că trebuie să urmez exemplul lui Isus, am început să predic singur. După puţin timp, am iniţiat multe studii biblice. Într-o zi, un locatar a adus cartea Adevărul care conduce la viaţă eternăd şi mi-a zis: „Ceea ce îmi spuneţi dumneavoastră seamănă mult cu ceea ce am citit în această carte“. Bărbatul nu era prea interesat de adevăr. Eu însă eram nerăbdător să citesc cartea şi teancul lui de reviste Turnul de veghe! Aşadar, în loc să-i ofer eu ceva de citit, locatarul a fost de acord să-mi ofere el mie literatură biblică!

Trebuia să-mi găsesc colaboratorii în credinţă. Cum fratele Mundua spusese că în Jinja erau Martori ai lui Iehova, m-am hotărât să merg să-i caut. După ce am petrecut aproape toată noaptea în rugăciune, am plecat de îndată ce s-a crăpat de ziuă, fără să fi luat micul dejun. Primul om pe care l-am întâlnit când am ieşit în stradă ducea o sacoşă din plastic transparent. Nu mi-a venit să cred când am văzut că avea o revistă Treziţi-vă! în ea. Îi găsisem în sfârşit pe fraţi!

În 1984, am avut privilegiul de a participa la prima clasă a Şcolii pentru Pionieri ţinută în Uganda. Şi cine altul putea fi în clasă cu mine dacă nu dragul meu frate John Mundua! Chiar şi acum, la cei 74 de ani ai săi, încă slujeşte cu fidelitate ca pionier regular!

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 113]

A găsit în sfârşit religia adevărată

O soră l-a rugat odată pe Mats Holmkvist, care era misionar, să stea de vorbă cu Mutesaasira Yafesi. Acesta fusese pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, dar acum îl interesau Martorii lui Iehova. Mutesaasira a pregătit o listă cu 20 de întrebări. Când s-a întâlnit cu Mats, i-a arătat lista.

După o discuţie pe baza Bibliei, ce a durat două ore, Mutesaasira a spus: „Cred că în sfârşit am găsit religia adevărată! Vă rog, veniţi şi la mine în sat. Sunt şi alţi oameni care vor să ştie mai multe despre Martorii lui Iehova“.

Cinci zile mai târziu, Mats împreună cu alt misionar s-au urcat pe motocicletă şi s-au dus la Kalangalo să-l viziteze pe Mutesaasira. Călătoria de 110 kilometri i-a purtat prin plantaţii de ceai, pe drumuri proaste şi noroioase. Cât de surprinşi au fost însă când Mutesaasira i-a dus la o căsuţă acoperită cu stuf şi pe care scria la intrare: „Sala Regatului“! El pregătise deja un loc în care să se poată studia Biblia şi să se ţină întrunirile!

În urma predicării lui Mutesaasira, s-au mai început încă zece studii biblice. Deşi aflate la o distanţă însemnată, Mats conducea aceste studii de două ori pe lună. Studiile biblice au progresat frumos. În Kalangalo, mai bine de 20 de persoane au devenit vestitori, iar în oraşul Mityana, aflat în apropiere, există acum o congregaţie înfloritoare! Cât despre Mutesaasira, el a făcut progrese rapide şi s-a botezat. Acum are peste 70 de ani şi slujeşte ca bătrân de congregaţie.

[Tabelul/Graficul de la paginile 108, 109]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Uganda

1930

1931 Robert Nisbet şi David Norman predică în estul Africii.

1940

1950

1950 Familia Kilminster se mută în Uganda.

1952 Ia fiinţă prima congregaţie.

1956 Are loc primul botez.

1959 Fraţii străini oferă ajutor.

1960

1963 Sosesc misionari, absolvenţi ai Şcolii Galaad.

1972 Se ţine primul congres de district.

1973 Martorii lui Iehova sunt interzişi, iar misionarii sunt expulzaţi.

1979 Este ridicată interdicţia.

1980

1982 Li se permite din nou misionarilor să intre în ţară.

1987 Turnul de veghe este tradus cu regularitate în limba luganda.

1988 Este dedicată prima Sală a Regatului.

1990

2000

2003 Se înfiinţează filiala din Uganda.

2007 Noile clădiri ale filialei sunt dedicate.

2010

[Graficul]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

5 000

3 000

1 000

1930 1940 1950 1960 1980 1990 2000 2010

[Hărţile de la pagina 73]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO

SUDAN

KENYA

UGANDA

KAMPALA

Arua

Gulu

Lira

Soroti

Lacul Kyoga

Masindi

Hoima

Mbale

Tororo

Namaingo

Iganga

Jinja

Seta

Kajansi

Entebbe

Mityana

Kalangalo

Fort Portal

Rusese

Lacul Albert

M-ţii Ruwenzori

Ecuator

Lacul Edward

Masaka

Mbarara

Kabale

KENYA

LACUL VICTORIA

TANZANIA

BURUNDI

RWANDA

UGANDA

KAMPALA

KENYA

NAIROBI

Meru

Mt. Kenya

Mombasa

TANZANIA

DAR ES SALAAM

Zanzibar

[Harta/Fotografia de la pagina 87]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

UGANDA

KAMPALA

Arua

Gulu

Lira

Soroti

Masindi

Hoima

Fort Portal

Masaka

Mbarara

Kabale

LACUL VICTORIA

[Legenda fotografiei]

Fratele Hardy şi soţia lui au străbătut aproape întreaga Ugandă în şase săptămâni

[Fotografii pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiei de la pagina 69]

David Norman şi Robert Nisbet au dus vestea bună în estul Africii

[Legenda fotografiei de la pagina 71]

George şi Robert Nisbet, Gray şi Olga Smith alături de furgonetele lor pe o plută, ce urma să traverseze un râu

[Legenda fotografiei de la pagina 75]

Mary şi Frank Smith, în 1956, cu puţin timp înainte de a se căsători

[Legenda fotografiei de la pagina 78]

Ann Cooke şi copiii ei, alături de fratele şi sora Makumba

[Legenda fotografiei de la pagina 80]

Tom şi Bethel McLain au fost primii absolvenţi ai Şcolii Galaad trimişi în Uganda

[Legenda fotografiei de la pagina 81]

Prima casă de misionari din Jinja

[Legenda fotografiei de la pagina 83]

Barbara şi Stephen Hardy, absolvenţi ai Şcolii Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 85]

Mary Nisbet (în mijloc), cu fiii săi Robert (stânga), George (dreapta) şi William împreună cu soţia sa, Muriel (în spate)

[Legenda fotografiei de la pagina 89]

Tom Cooke în timp ce prezenta o cuvântare la Congresul de District „Guvernarea divină“ ţinut în Kampala

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

George şi Gertrude Ochola

[Legenda fotografiilor de la pagina 94]

În pofida interdicţiei, fraţii au continuat să se întrunească

[Legenda fotografiei de la pagina 95]

Fred Nyende

[Legenda fotografiei de la pagina 96]

Emmanuel Kyamiza

[Legenda fotografiei de la pagina 104]

Stanley Makumba şi soţia lui, Esinala, în 1998

[Legenda fotografiei de la pagina 107]

Heinz şi Marianne Wertholz au absolvit prima clasă a Anexei Şcolii Galaad (Germania)

[Legenda fotografiilor de la pagina 118]

Echipele de traducere în limbile

luganda

acoli

lhukonzo

runyaNkore

[Legenda fotografiilor de la pagina 123]

Sălile Regatului construite mai recent diferă mult de vechile săli (stânga)

[Legenda fotografiilor de la pagina 124]

Filiala din Uganda

Comitetul filialei: Mats Holmkvist, Martin Lowum, Michael Reiss şi Fred Nyende; clădirea cu birouri (jos) şi clădirea cu locuinţe (dreapta)